18,995 matches
-
cine ar fi definit-o pe Ava Gardner în astfel de termeni?! Iar finalul... Ei, partea bună e că eroul nostru nu dă ortul popii. După ce-și pilotează marele și monstruosul avion, iar o dă în bâlbâială. Prin care regizorul vrea să ne comunice starea lui Howard Hughes de sănătate mintală (în declin) și, scutindu-ne de decesul grotesc al personajului (se pare că a murit scheletic și cu ace înfipte în brațe, deoarece, pe ultima sută de metri, dăduse
Doi mari regizori (II) by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11938_a_13263]
-
lunii ianuarie cele opt spectacole dedicate capodoperei enesciene; ...una dintre cele mai importante creații ale scenei lirice din prima jumătate a secolului trecut. Dirijorul Cristian Mandeal, în calitate de principal realizator al partiturii muzicale, bas-baritonul Ștefan Ignat în rolul titular, de asemenea regizorul englez Graham Vick au constituit nucleul construcției acestui edificiu pe care îl reprezintă punerea în scenă, în premieră italiană, a Oedipe-ul enescian. A rezultat un spectacol de o impecabilă construcție muzicală, un spectacol valabil din punct de vedere scenic-regizoral. Premiera
Oedipe-ul enescian în premieră italiană by Dumitru Avakian () [Corola-journal/Journalistic/11937_a_13262]
-
cu prelungite urale; urale pentru întreaga echipă a realizatorilor; ...pentru Ștefan Ignat - Oedipe-ul său a fost ovaționat la scenă deschisă. A fost ovaționat dirijorul Cristian Mandeal - a reprezentat factorul de exemplară coerență, de susținere a întregului spectacol; au fost aclamați regizorul englez Graham Vick, maestrul de cor Paolo Vero, întregul grup al soliștilor - mulți dintre aceștia nume importante în spațiul liricii vocale a zilelor noastre, de asemenea corul și orchestra acestei minunate instituții artistice care este "Teatro Lirico" din Cagliari. Destinele
Oedipe-ul enescian în premieră italiană by Dumitru Avakian () [Corola-journal/Journalistic/11937_a_13262]
-
Milano, la "Covent Garden" - Londra, la "Metropolitan" - New York, la "Bolshoi" - Moscova. în plus, pentru a limita la maximum eventualele riscuri, fiecare rol, fiecare solist performer dispunea de o rezervă care să poată intra în scenă în caz de specială necesitate. Regizor de operă aflat actualmente într-o bună circulație internațională, englezul Graham Vick este un abil ordonator al spațiului scenic; a creat o regie relativ cursivă, dar nu imbatabilă; la nivel scenic drama se petrece în spațiul cuprins între două registre
Oedipe-ul enescian în premieră italiană by Dumitru Avakian () [Corola-journal/Journalistic/11937_a_13262]
-
avut prilejul de a orienta fluxul interesului moderând discuțiile; am fost de față împreună la primele spectacole de la Cagliari. A reieșit faptul că premiera italiană a fost dintru-început gândită drept un eveniment de statură artistică europeană îndelung și intens pregătit. Regizorul Graham Vick visa de ani buni să realizeze o montare a Oedipe-ului enescian; este motivul pentru care, în baza înțelegerii dintre regizor și dirijor, construcția spectacolului nu a exclus nici măcar un sunet al partiturii originale; așa cum au procedat în alte
Oedipe-ul enescian în premieră italiană by Dumitru Avakian () [Corola-journal/Journalistic/11937_a_13262]
-
că premiera italiană a fost dintru-început gândită drept un eveniment de statură artistică europeană îndelung și intens pregătit. Regizorul Graham Vick visa de ani buni să realizeze o montare a Oedipe-ului enescian; este motivul pentru care, în baza înțelegerii dintre regizor și dirijor, construcția spectacolului nu a exclus nici măcar un sunet al partiturii originale; așa cum au procedat în alte ocazii alți regizori ai operei enesciene. Ne-a fost relatat faptul potrivit căruia apropierea membrilor orchestrei față de spiritul muzicii enesciene s-a
Oedipe-ul enescian în premieră italiană by Dumitru Avakian () [Corola-journal/Journalistic/11937_a_13262]
-
visa de ani buni să realizeze o montare a Oedipe-ului enescian; este motivul pentru care, în baza înțelegerii dintre regizor și dirijor, construcția spectacolului nu a exclus nici măcar un sunet al partiturii originale; așa cum au procedat în alte ocazii alți regizori ai operei enesciene. Ne-a fost relatat faptul potrivit căruia apropierea membrilor orchestrei față de spiritul muzicii enesciene s-a produs treptat, dar sigur, în final aderența fiind totală și entuziastă; iar aceasta în cazul unei case de operă de bună
Oedipe-ul enescian în premieră italiană by Dumitru Avakian () [Corola-journal/Journalistic/11937_a_13262]
-
Alexandra Olivotto Două nume mari de regizori defilează la ora actuală pe ecranele cinematografelor din București: Jean - Pierre Jeunet și Martin Scorsese. Totuși, cele două filme realizate de ei nu au avut impactul așteptat la festivaluri: O logodnă foarte lungă a primului a ratat ceva César-uri, iar
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
Scorsese voi vorbi însă într-o cronică viitoare, după ce voi vedea și marele învingător al Oscarurilor de anul acesta, Million Dollar Baby al lui Clint Eastwood, pentru că lupta dintre cei doi cineaști veterani merită un capitol separat. Jeunet e un regizor care se reinventează într-un mod spectaculos. A devenit cunoscut datorită umorului său negru din Delicatessen și Cité des enfants perdus, filme în care exersa principalul său talent: acela de a crea o atmosferă viabilă. Mulți ar spune că atâta
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
a crea o atmosferă viabilă. Mulți ar spune că atâta lucru e suficient pentru un film de artă, dar pentru Jeunet fiecare atmosferă naște o poveste. De aceea, ți se părea firesc ca locuitorii casei din Delicatessen să fie canibali. Regizorul și-a demonstrat adaptabilitatea realizând și cel mai bun film din seria Alien, Renașterea din 1997. Chiar dacă a lucrat cu un scenariu de film de acțiune, care presupune o oarecare simplificare, și cu personaje private de libertate de mișcare (și
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
care presupune o oarecare simplificare, și cu personaje private de libertate de mișcare (și fizic, și psihologic), Jeunet a recontextualizat stereotipurile până când le-a făcut de nerecunoscut. Apoi a apărut Amélie, și o poveste de dragoste s-a înfiripat între regizor și public. Tind să cred că de aici se trage soarta nedreaptă a ultimului său film: spectatorii, inclusiv cei mai avizați, devin dependenți de un astfel de lungmetraj, ușor de digerat, idilic, care le infuzează viața cu o porție mare
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
de fantezie și apoi îi trimite afară din cinematograf cu instrumente adecvate pentru a depăși rutina zilnică. Amélie îți provoacă imaginația, dar apoi ți-o și satisface, iar publicul iese senin și fără dureri de cap. Dar Jeunet e un regizor prea complex ca să nu-ți pună mintea la treabă, iar ultimul său film provoacă o gamă de reacții mult mai extinsă decât cea invocată de Amélie . O logodnă foarte lungă îmi confirmă faptul că filmele lui Jeunet pot fi judecate
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
ca un fir al Ariadnei într-un labirint alcătuit din identități încurcate, incidente disparate, scrisori și mărturisiri ale unor martori oculari. Dacă trebuie să iau filmul pe componente, nu știu la ce să mă refer întâi. Văd o maturizare a regizorului la capitolul "cinematografie". Deși nu e niciodată imobilă, camera începe să fie dotată cu răbdare: fixează personajul pe îndelete, nu mai "zburătăcește" în jurul său. Se rotește însă în jurul unui far, alcătuind o secvență amețitoare și exuberantă. Jeunet neglijează priveliștile "generale
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
secvență amețitoare și exuberantă. Jeunet neglijează priveliștile "generale", compoziția cadrelor sale având mereu personajul drept pivot. Păstrează însă preferința sa pentru cadrul plonjat, pentru camera care se mișcă pe axă verticală în detrimentul panoramării. Și unghiurile "fistichii" au rămas în repertoriul regizorului, de data asta evidente în modul în care filmează traiectul trenurilor. M-aș ambiționa chiar să spun că, deși analiza aceasta sumară nu oferă un ansamblu complet de argumente, că Jeunet are - printre regizorii actuali - cel mai acut fler cinematic
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
unghiurile "fistichii" au rămas în repertoriul regizorului, de data asta evidente în modul în care filmează traiectul trenurilor. M-aș ambiționa chiar să spun că, deși analiza aceasta sumară nu oferă un ansamblu complet de argumente, că Jeunet are - printre regizorii actuali - cel mai acut fler cinematic: traduce cu precizie emoția în mișcarea camerei. De altfel, acesta e motivul pentru care actorii din O logodnă foarte lungă (printre care se numără și thespianul de suflet al regizorului, Dominique Pinon) au o
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
că Jeunet are - printre regizorii actuali - cel mai acut fler cinematic: traduce cu precizie emoția în mișcarea camerei. De altfel, acesta e motivul pentru care actorii din O logodnă foarte lungă (printre care se numără și thespianul de suflet al regizorului, Dominique Pinon) au o prestație actoricească mult mai rezervată decât cei din filmul anterior. O puteți vedea și pe Marillon Cottilard care joacă rolul unei femei cameleonice ce desfășoară o anchetă proprie (iubitul ei fiind unul dintre cei cinci) al
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
drept, mai explicite decât cele ale lui Greenaway. Și-au făcut în schimb apariția efectele speciale, cu toate că ai senzația că Jeunet jonglează cu ele de ceva ani buni. De altfel, aceasta e surpriza cea mai plăcută pe care o rezervă regizorul/co-scenaristul: scenele de război. Sunt nu doar avizate din punct de vedere istoric, ci și echilibrate, concise, nu abuzează de violență, au chiar un miez dur într-o coajă agreabilă: un ceas care cîntă, iar melodia e întreruptă de sunetul
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
care găurește mîna soldatului. O logodnă foarte lungă e un film pacifist, dar nu-și atinge scopul aruncându-ți războiul ca pe un pumn în față, ci presărându-l cu mici gingășii și tandrețuri, momente de poezie pe care alți regizori le găsesc futile într-un astfel de context. Concluzia e că lungmetrajul lui Jeunet e "blindat", mi-e foarte greu să-i găsesc un defect la designul producției, la nivelul cinematografiei sau la orice alt nivel. Montajul e în continuare
Doi mari regizori: unul merge înainte, altul înapoi by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11957_a_13282]
-
dramatizarea Levantului de Mircea Cărtărescu, în timp ce dramaturgul Ion Cocora nu ratează nici o stagiune? Am mai citit scriori deschise despre abuzuri din lumea filmului. Aici povestea nu e nouă. De ani de zile se tot vorbește și se scrie degeaba despre regizorii abonați la subvenții de stat pentru a-și face filmele, în vreme ce alții sunt ținuți pe tușă. Nu mai vorbesc de nemulțumirile editorilor și autorilor, provocate de felul în care a fost subvenționată cartea în România, pe relații clientelare obraznic binecuvîntate
Scrisori deschise către Mona Muscă by Cristian Teodorescu () [Corola-journal/Journalistic/11963_a_13288]
-
2002) publică trei schițe ale lui I. L. Caragiale care ar putea fi inedite. Ele provin din arhiva familiei Urechia (doctorul Alceu Urechia a fost prieten cu scriitorul și în corespondență cu el). De la Vasile A. Urechia, schițele au ajuns la regizorul Sică Alexandrescu (se pare că le-a cumpărat prin anii '50 ca să-l ajute material pe posesorul lor) și apoi, doar trei din patru, la bibliofilul Nicolae Vasilescu-Capsali. Cel care le comunică, Dan Râpă Buicliu, le datează 1910-1912, menționînd că
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/11964_a_13289]
-
Dancer in the Dark al lui Lars von Trier. Pentru Bob Fosse, una dintre cele mai volatile figuri ale scenei moderne, acest lungmetraj, oricum introspectiv, a fost premonitoriu: a murit exact la fel ca alter ego-ul său din film, hiper-stresatul regizor dependent de țigări, alcool, pastile și de sex episodic Joe Gideon (Roy Scheider). Filmul e mai mult decât un "roman ŕ clef" despre realizator. Totul e decadent, glamour ieftin, și iluzia puterii pe care ți-o dă "showbizul" e sărutul
Muzici și filme by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11985_a_13310]
-
8 ˝: fosta soție, Audrey (Leland Palmer), fiica lui (Erzsebet Foldi), amanta (Ann Reinking) și muza (Jessica Lange). Cu excepția ultimei, toate se comportă ca niște staruri de pe Broadway. Reprezentările evenimentelor majore din viața lui Joe sunt contaminate de kitschul tipic show-biz-ului; regizorul se confruntă cu moartea lui în forma unei emisiuni televizate. Experiența dramatizată nu-și pierde tragicul: deși terorizat de perspectiva extincției, regizorul preferă să traducă "nenorocirile" în coregrafie, cântec, histrionism, pentru a fi capabil să le asimileze. Moartea îi pare
Muzici și filme by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11985_a_13310]
-
ca niște staruri de pe Broadway. Reprezentările evenimentelor majore din viața lui Joe sunt contaminate de kitschul tipic show-biz-ului; regizorul se confruntă cu moartea lui în forma unei emisiuni televizate. Experiența dramatizată nu-și pierde tragicul: deși terorizat de perspectiva extincției, regizorul preferă să traducă "nenorocirile" în coregrafie, cântec, histrionism, pentru a fi capabil să le asimileze. Moartea îi pare mai ușor de îndurat când are o înfățișare familiară. Poate din această cauză filmul nu derapează în clișee de genul "suferința geniului
Muzici și filme by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11985_a_13310]
-
Fitzgerald (sau, în opinia mea, Nathanael West) ar învia din morți, s-ar simți ca la el acasă într-un film de Whit Stillman. Deși acest critic e în minoritate, majoritatea tinzând să nu-l bage în seamă pe acest regizor - scenarist cu puține lungmetraje la activ (doar patru), care lucrează cu starlete și cu "starleți" dar niciodată cu staruri, eu îi dau dreptate. E ceva atrăgător în cinismul rafinat, în blazarea afișată cu mîndrie, dar subminată de naivitate, a acestor
Muzici și filme by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11985_a_13310]
-
sunt conștiente de vidul dinăuntrul lor, de lipsa de consistență a personalității lor (postmodernismul lovește din nou!). Filmele lui Stillman sînt "de relație", dar nu de relație convențională "băiat - fată" cum se mulțumesc să rămână majoritatea filmelor de acest gen. Regizorului îi place să ia temperatura mediului social tocmai prin intermediul promiscuității colective, să vadă cum sunt articulate relațiile, care e sursa dinamismului lor. Nu lipsește un filtru satiric pe care-l aplică viziunii sale. Face asta într-un mod discret, dar
Muzici și filme by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11985_a_13310]