4,267 matches
-
discuție coincide parțial cu cea creștină, fără însă ca cei doi „semnificați” să trimită la același „referent” istoric, pentru a vorbi în termeni saussurieni. Ieronim insinuează că exegeza literală nu este de ajuns pentru decelarea adevăratului sens conținut de textul Scripturii și că, în cele din urmă, criteriul teologic este cel care trebuie să opereze în această situație. Pornind de aici, iudeii consideră că profeția se referă la Anticrist. După slabul ajutor al lui Iulian, spun ei, se va ivi un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dându‑se pe sine Dumnezeu. Și va propăși în voia sa până ce mânia lui Dumnezeu va ajunge la sfârșit, căci va avea un sfârșit. Noi, de asemenea, atribuim această profeție Anticristului. Porfiriu și cei care urmează părerii lui înțeleg că Scriptura vorbește aici de Antiochos Epiphanes, ca să arate că el se va ridica împotriva cultului lui Dumnezeu și că va crește în orgoliul său sacrileg până la a porunci să fie așezat chipul său în templul din Ierusalim. Aceste exemple dovedesc cel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
încă și mai fermă, la Theodoret al Cyrului, ale cărui geniu filologic și amploare a cunoștințelor nu sunt totuși comparabile cu geniul și știința lui Ieronim. În pofida instrumentelor științifice foarte avansate de care acesta dispune și a cercetării îndelungate a Scripturii, viziunea anticristologică rămâne deci cea a înaintașilor săi, cu excepția câtorva puncte inedite pe care le vom sublinia în cele ce urmează. În opinia lui Ieronim, Anticristul va fi o ființă umană, un rege mincinos, posedat în întregime de diavol, fără
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care o respectă enorm. Dacă vrem să descoperim nota sa de originalitate, în afara celor câteva nuanțe caracteristice, se cuvine să ne oprim mai degrabă asupra metodei, decât a conținutului, asupra formei exegetice, decât asupra materiei propriu‑zise. Ieronim abordează textul Scripturii cu instrumente filologice extrem de rafinate și dintr‑o perspectivă care o anunță pe cea critico‑istorică modernă. În opinia sa, mesajul divin nu poate fi pătruns, decât de‑a lungul timpului, printr‑o confruntare permanentă și responsabilă a tuturor expresiilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu primesc învierea trupului”. Doctrina marcionită își adâncește, așadar, rădăcinile în teologia saducheilor, care nega învierea trupurilor. Problema devine centrală în tratatul Contra lui Marcion, în care ereziarhul este denunțat ca aliat al iudeilor împotriva Bisericii, pentru interpretarea eronată a Scripturilor. Tratatul, de o lungime și de o ambiguitate uneori exasperante, ne interesează mai ales datorită expunerii detaliate pe care o propune asupra cristologiei lui Marcion, care nu este de fapt decât o anticristologie catolică răsturnată. Expunerea ocupă cea mai mare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să‑i replice: „Prin urmare, ceea ce sfinția ta afirmi despre fiara ucisă de la Daniel, despre domnia celorlalte fiare și, printre aceste lucruri, despre venirea Fiului Omului pe norii cerului, lucrurile acestea, spui sfinția ta, sunt limpezi pentru cei ce înțeleg Scripturile. Dar, dacă ești cu adevărat înțelept, atunci învață‑ne cum să aflăm timpul venirii Mântuitorului, ca să știm în chip sigur” (cap. 3). În cartea a XX‑a a tratatului De ciuitate Dei, el va propune o interpretare proprie, de care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ultimelor două cărți ale tratatului. Demersul întreprins de Augustin este dublu. Pe de o parte, el sistematizează un anumit număr de mărturii, din Vechiul și Noul Testament, după criteriul „demnității”. În felul acesta, stabilește o ierarhie epistemologică: „Am căutat mărturiile Sfintelor Scripturi despre această ultimă judecată a lui Dumnezeu, mai întâi în Noul Testament, apoi în cel Vechi. Este adevărat că acestea din urmă au întâietate, ca timp; celelalte însă au întâietate din pricina demnității. Căci cele din Vechiul Testament sunt vestirea celor din Noul Testament
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la origine situația dramatică pe care persecuția lui Dioclețian a creat‑o în sânul comunităților creștine din Africa (303‑305). În timpul acestei persecuții, nu doar unul dintre episcopii nord‑africani a acceptat să colaboreze cu autoritățile locale predând exemplare de Scripturi sau alte cărți sfinte, precum și diferite obiecte de cult (de aici și numele de traditores, „dau pe mâna cuiva”). În 311, chiar după moartea episcopului catolic Mensurius, este ales, puțin precipitat, în scaunul episcopal al Cartaginei arhidiaconul Cecilian, care, în timpul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
inimile în seama mirungerii, iar aceasta vă va călăuzi pe voi” (3, 13). Așadar, Ioan se contrazice pe sine? El, marele apostol al lui Cristos, cum ar fi putut să scrie, să propovăduiască și să nege în același timp sensul Scripturii și al predicării? „Iată un mister asupra căruia trebuie să medităm.” Un mister care îi permite lui Augustin să reia tema Învățătorului lăuntric, amplu expusă în De magistro. Cuvintele predicatorului, spune el, se mărginesc la a atinge auzul ascultătorilor. Ele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îndepărtează de la subiect, fără însă a fi inutile, de aceasta numai remarcabilul Theodoret s‑a îngrijit mai mult ca oricine, nu doar în prezentul tratat, ci aproape în toate scrierile - foarte numeroase - în care se străduiește să lămurească sensul Sfintelor Scripturi”. Într‑adevăr, „episcopul exeget”, potrivit expresiei lui Jean‑Noël Guinot, a consacrat o bună parte a vieții sale comentariului unei părți importante din Vechiul Testament, precum și a tuturor epistolelor sfântului Pavel. Acest demers a fost pregătit prin vaste și aprofundate lecturi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
demers a fost pregătit prin vaste și aprofundate lecturi în timpul șederii său (413‑423) la mănăstirea Nikertai, în apropiere de Apameea, în Siria. Aici l‑a cunoscut pe episcopul Polihroniu, fratele lui Theodor de Mopsuestia, și acesta experimentat în interpretarea Scripturii, și s‑a familiarizat cu diferitele tradiții exegetice cercetând scrierile lui Hipolit și ale lui Origen, dar mai ales scrierile lui Theodor de Mopsuestia și ale sfântului Ioan Gură de Aur, cele două figuri de seamă ale „școlii antiohiene”. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al Alexandriei și condamnarea tezelor nestoriene. Deși se află de partea învinșilor, Theodoret nu abandonează lupta, ci se hotărăște să o continue cu alte mijloace decât cele ale polemicii filozofice (în care, adesea, dictează prejudecățile) aplecându‑se astfel asupra Sfintelor Scripturi, pe care le consideră unicul izvor al adevărului. Nu este deci o întâmplare faptul că primele sale comentarii, In Canticum și In Danielem, datează din anul 433, doi ani după sinodul din Efes și chiar anul proclamării edictului de Unitate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
focului, ci numai „trupul său”. Într‑adevăr, de vreme ce „fiara” simbolizează întregul imperiu, în care există, pe de o parte, cei care trăiesc în credință, și, pe de alta, cei care săvârșesc răul - cei „duhovnicești” și cei „trupești”, după cum îi numește Scriptura de obicei - iată de ce, în același fel, [profetul] a spus că nu fiara a fost dată focului, ci numai trupul fiarei, adică cei „opaci” și cei „trupești”, cei care nu gândesc nimic din cele duhovnicești. „Dar și celorlalte fiare li
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mântuiască; și de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciună, ca să fie judecați toți cei care nu au crezut adevărul, ci au iubit nedreptatea” (2Tes. 2,10‑12). Iată ce ne învață Sfânta Scriptură despre Anticrist! Aici, ne‑am oprit doar asupra esențialului, dat fiind că am vorbit pe larg despre acestea în comentariile noastre la Cartea lui Daniel și la scrierile Apostolului. Cel care dorește [să afle mai multe] are deci la îndemână
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
general, în care oricine se poate recunoaște de acum înainte: în momentul în care Origen identifică „pseudo‑Cristosul” cu oricare „sens denaturat” al Bibliei, el operează o extindere a semnificației mitului nostru care face ca orice potențial cititor al Sfintelor Scripturi, situat în afara tradiției și a cadrului bisericesc să poată deveni un veritabil „anticrist”. Tot astfel, atunci când Augustin își îndeamnă ascultătorii să‑și scruteze conștiința, să vadă dacă nu cumva sunt ei înșiși acești „anticriști” care lucrează, despre care vorbește Ioan
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Saint Justin, Apologies, introd., text critic, trad., comentariu și index de A. Wartelle, Paris, 1987. * În traducere după textul francez citat (cf. nota 131): „Învinși fiind în război, a fost cu dreptate să îndurați aceste suferințe despre care mărturisesc toate Scripturile, noi însă nu am făcut asemenea vouă”. . E.R. Goodenough, The Theology of Justin Martyr, Iena, 1923, retipărită în 1968. . În legătură cu demonologia Sfinților Părinți, facem trimitere în principal la două lucrări: antologia realizată de A. Monaci‑Castagno, Il diavolo, Florența, 1998
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nici n‑au adus în vreun fel mulțumire Creatorului lor, nici n‑au voit să vadă adevărul, ci, întocmai unor șoareci orbi (sicut mures caeci), stau pitulați în străfundurile neștiinței (in profundo insapientiae), pe drept cuvânt au fost socotiți [de Scriptură] o picătură de apă pe marginea urciorului, un fir de pulbere pe cântar, o nimica toată (sicut nihil); ei sunt utiles și aptabiles drepților, așa cum tulpina folosește grâului să crească sau cum paiele arse ajută la prelucrarea aurului”. Păgânii sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Simon Magul. El s‑ar fi prezentat ca Taheb, un mesia al samaritenilor. . Com. Mt. 33. Traducerea pasajelor din Com. Mt. ne aparține. Vezi, de exemplu, Com. In. 1, 23: „Trebuie deci să îndrăznim să spunem că din toate Scripturile, evangheliile sunt primițiile și că, dintre evanghelii, primiții sunt cuvintele evangheliei lui Ioan, al căror sens nu îl poate înțelege cel care nu s‑a plecat la pieptul lui Isus și nu a primit de la el pe Maria de mamă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
J.‑N. Guinot, op. cit., p. 275. . PG 81, 1436B‑1437A. . Într‑adevăr, exegeza lui Theodoret presupune trei niveluri: literal, metaforic și tipologic. Sensul istoric aparține primului nivel. Contrar principiului hermeneutic al lui Origen, de pildă, pentru care orice pasaj din Scriptură presupune în mod obligatoriu un sens alegoric (metaforic), sensul literal fiind superfluu, Theodoret consideră că trebuie luat în considerație mai întâi sensul literal (așadar, el există întotdeauna) și, pornind de la acesta, se poate ajunge mai departe către sensul metaforic. Acceptând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
focului, ci numai «trupul său». Într‑adevăr, de vreme ce «fiara» simbolizează întregul imperiu, în care există, pe de o parte, cei care trăiesc în credință, și, pe de alta, cei care săvârșesc răul - cei «duhovnicești» și cei «trupești», după cum îi numește Scriptura de obicei,- iată de ce, în același fel, [profetul] a spus că nu fiara a fost dată focului, ci numai trupul fiarei, adică cei opaci și cei trupești, cei care nu duc o viață duhovnicească” (Com. Dan., cartea 7, PG 81
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
teologii occidentali, vorbind în „grația lacrimilor” (componentă a grației divine - „Fericiți cei ce plâng...”), le-au adăugat calității purificatoare 145, erau un însoțitor al văduviei. Ele erau socotite și un semn al „urmării lui Hristos”(al întrupării Mântuitorului), căci Sfânta Scriptură ne spune că Iisus a plâns întâi când l-a văzut pe Lazăr mort („Deci Iisus, când a văzut-o plângând [pe Maria] și pe Iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și s-a
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
se pue cu ceia ce plângu, nice să se batjocurească cu un urgisit în săbor, ce într-alt chip, adică în cinci ani să se pocăiască, însă în doi sau și în trei să se dăstoinicească de să asculte dumnezăieștile scripturi cu ceia ce ascultă stând la dverile beséricii și alți doi credincioșii să se împreune cu dânșii la rugi. De-acia să se pue la locul celor ce se pricestuiesc dumnezăieștii sfințiri”217. Despre o „a patra nuntă” nici vorbă... Dreptul
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
soțiile și sclavele lor). Prețioasele ornamente ale catafalcului decorat din abundență au fost date mulțimii. Brahmanii Își citiră rugăciunile din ï³stre, cărți 218 scrise În indiană sau sanscrită, numeroșii guru sau preoți sikh219 făcură la fel, citind din sfânta lor scriptură numită Granthsahib 220, iar musulmanii li se alăturară cu al lor „Ya, Allah! Ya, Allah!”. Ropotul Încet, Însă deloc supărător al tobelor, precum și murmurul mulțimii dădu scenei un aspect melancolic, specific acestei țări. Rugul funerar care se Înălța Înaintea ochilor
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
Cluj-Napoca, 1978. Ediții: Ioan Slavici, Opere, I, pref. D. Vatamaniuc, București, 1967 (în colaborare cu Dumitru Pop și Ion Șeuleanu); Radu Tempea, Istoria sfintei besereci a Șcheilor Brașovului, introd. edit., București, 1969 (în colaborare cu Livia Bot); Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, coordonator I. C. Chițimia, București, 1988 (în colaborare); Nicolae Drăganu, Istoria literaturii române din Transilvania de la origini până la sfârșitul secolului al XVIII-lea - Histoire de la littérature roumaine de Transylvanie dès origines à la fin du XVIII-e
SCHIAU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289552_a_290881]
-
Recitire a Noului Testament și meditație asupra întrupării lui Iisus, Norul de martori (2003) abordează, din unghiul celui pătruns de credința că doar creștinismul reprezintă starea de normalitate a omenirii, teme cum ar fi genealogia lui Iisus, rolul martorilor în Scripturi, raportul dintre oameni și demoni în textul biblic ș.a. SCRIERI: Manuscris, pref. Nina Cassian, București, 1962; Fântâni, București, 1966; Drumul Gomorei, București, 1967; Comoara din Peștera Scheletelor, I-II, București, 1969; Ultima vânătoare de toamnă, București, 1969; Femeia venită de
SCOROBETE-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289570_a_290899]