2,444 matches
-
importanță religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri și vehicule ale trecerii. Putem înțelege, așadar, de ce biserica face parte dintr-un spațiu deosebit de aglomerările umane care o înconjoară. În interiorul incintei sacre, lumea profană este depășită. Această posibilitate de transcendență este exprimată, la nivelurile de cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecință, trebuie să existe o "poartă" către înalt, pe unde zeii pot coborî pe Pământ și
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
era asimilat iluziei cosmice (maya), iar eterna reîntoarcere la existență însemna prelungirea la nesfârșit a suferinței și a sclaviei. Singura speranță a elitelor religioase și filozofice era ne-întoarcerea la existență, abolirea karmei sau, altfel spus, eliberarea definitivă (mokÑa), implicând transcendența Cosmosului.16 Și Grecia a cunoscut mitul eternei reîntoarceri, iar filozofii din epoca târzie au împins la limita extremă concepția Timpului circular. Cum spune atât de frumos H. Ch. Puech, "după vestita definiție platoniciană, timpul, care determină și măsoară revoluția
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
este aici, are o structură, nefiind un Haos, ci un Cosmos, impunîndu-se așadar ca lucrare, creație a zeilor. Lucrarea divină își păstrează mereu transparența, dezvăluind în chip spontan numeroasele aspecte ale sacrului. Cerul înfățișează nemijlocit, în chip "natural", depărtarea infinită, transcendența zeului. Și Pământul este "transparent", înfățișîndu-se ca mamă și sursă universală de hrană. Ritmurile cosmice redau ordinea, armonia, permanența, fecunditatea. În întregul său, Cosmosul este un organism real, viu și sacru în același timp, dezvăluind modalitățile Ființei și ale sacralității
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
aspectelor "naturale" ale Lumii. Sacrul ceresc și zeii uranieni O experiență religioasă se poate naște din simpla contemplare a boltei cerești. Cerul se vădește infinit, transcendent, fiind prin excelență un ganz andere față de nimicul reprezentat de om și mediul său. Transcendența se dezvăluie prin simpla conștientizare a înălțimii infinite. "Preaînaltul" devine dintr-o dată un atribut al divinității. Regiunile superioare, unde omul nu poate ajunge, zonele siderale dobândesc prestigiul transcendentului, al realității absolute, al veșniciei. Acolo locuiesc zeii și tot acolo se
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
infinitului se înfățișează omului ca tot, atât minții, cât și sufletului său. Este o conștientizare totală pentru om, care descoperă, privind Cerul, nemărginirea divină și totodată propriul său statut în Cosmos. Prin propriul său mod de a fi, Cerul dezvăluie transcendența, puterea, veșnicia. El există în chip absolut, pentru că este înalt, infinit, veșnic, puternic. În acest sens trebuie să înțelegem ceea ce spuneam mai înainte, și anume că zeii au înfățișat diferitele modalități ale sacrului în însăși structura Lumii: Cosmosul - lucrarea exemplară
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
veșnic, puternic. În acest sens trebuie să înțelegem ceea ce spuneam mai înainte, și anume că zeii au înfățișat diferitele modalități ale sacrului în însăși structura Lumii: Cosmosul - lucrarea exemplară a zeilor - este "construit" în așa fel încît sentimentul religios al transcendenței divine este stimulat, trezit de existența însăși a Cerului. Iar pentru că acest Cer există în chip absolut, numeroși zei supremi capătă, la populațiile primitive, nume legate de înălțime, de bolta cerească, de fenomene meteorologice, atunci când nu sânt numiți pur și
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
leagă Pământul de Cer etc.), de legende (zborul magic). Simbolismul "Centrului Lumii", care este după cum am văzut foarte răspândit, arată și el însemnătatea simbolismului ceresc: comunicarea cu Cerul se face într-un "Centru", iar această comunicare este imaginea exemplară a transcendenței. S-ar putea spune că însăși structura Cosmosului păstrează vie amintirea Ființei supreme cerești, ca și cum zeii ar fi creat Lumea în așa fel încît să nu poată să nu le oglindească existența; pentru că nici o lume nu este posibilă fără verticalitate
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
însăși structura Cosmosului păstrează vie amintirea Ființei supreme cerești, ca și cum zeii ar fi creat Lumea în așa fel încît să nu poată să nu le oglindească existența; pentru că nici o lume nu este posibilă fără verticalitate, iar această dimensiune trimite la transcendență. Eliminat din viața religioasă propriu-zisă, sacrul ceresc se menține activ prin simbolism. Un simbol religios își transmite mesajul chiar dacă nu este perceput în întregime în mod conștient, deoarece simbolul se adresează ființei omenești integrale, nu doar minții ei. Structura simbolismului
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
lui Dumnezeu se purta pe deasupra Apelor"); 20 dacă analizăm valorile religioase ale Apelor, vom putea înțelege mai bine structura și funcția simbolului. Or, simbolismul are un rol însemnat în viața religioasă a omenirii; datorită simbolurilor, Lumea devine "transparentă", putîndu-și "arăta" transcendența. Apele simbolizează suma universală a virtualităților, fiind deopotrivă fons et origo, izvorul tuturor posibilităților de existență; ele precedă orice formă și susțin orice creație. Una dintre imaginile exemplare ale Creației este Insula, care "răsare" dintr-o dată din mijlocul valurilor. Pe
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
prin partea de sus cu un alt nivel, transcendent. Se întîmplă ca într-o religie acosmică, ca de pildă cea din India după budism, deschiderea spre nivelul superior să nu mai însemne trecerea de la condiția umană la cea supraumană, ci transcendența, abolirea Cosmosului, libertatea absolută. Există o diferență enormă între semnificația filozofică a "oului spart" de Buddha sau a "acoperișului" spart de arhați și simbolismul arhaic al trecerii de la Pământ la Cer de-a lungul lui Axis mundi sau prin gura
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
sau a "acoperișului" spart de arhați și simbolismul arhaic al trecerii de la Pământ la Cer de-a lungul lui Axis mundi sau prin gura de fum. Filozofia și mistica indiană au ales, dintre simbolurile care puteau reda ruptura ontologică și transcendența, această imagine primordială a acoperișului spart. Depășirea condiției umane se înfățișează, imagistic, prin distrugerea "casei", adică a Cosmosului personal ales drept locuință. Orice "locuință stabilă" în care te-ai "instalat" echivalează, în plan filozofic, cu o stare existențială pe care
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
zi cu zi: în casă, de pildă, pe drumul pe care merge la lucru, pe podurile pe care trece. Acest simbolism face parte din însăși structura locuinței. Deschiderea din partea de sus înseamnă dorința de a urca spre cer, dorința de transcendență. Pragul arată atât granița dintre "înăuntru" și "în afară", cât și posibilitatea de trecere dintr-o parte în cealaltă (de la profan la sacru, de pildă; vezi capitolul I). Ideea de trecere primejdioasă este însă cel mai bine sugerată de imaginile
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
ca și moartea, ca și cunoașterea absolută sau credința, în iudeo-creștinism, echivalează cu trecerea de la un mod de a fi la altul și realizează o adevărată mutație ontologică. Pentru a sugera trecerea paradoxală (care implică întotdeauna o ruptură și o transcendență), diversele tradiții religioase au folosit din plin simbolismul Punții primejdioase sau cel al Porții strâmte. În mitologia iraniană, Puntea Cinvat este trecută de răposați în călătoria lor post-mortem: pentru cei drepți este lată de nouă lungimi de lance, dar pentru
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
divin, omul se instalează și rămâne în preajma zeilor, adică în real și în semnificativ. Nu este greu de văzut ce anume deosebește modul de a fi în lume de existența unui om areligios. Mai întîi de toate, omul areligios respinge transcendența, acceptă relativitatea "realității" și chiar se îndoiește uneori de sensul existenței. Marile culturi ale trecutului au cunoscut și ele oameni areligioși, care au existat poate și la nivelurile arhaice de cultură, deși nu sânt încă atestați de nici un document. Abia
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
deși nu sânt încă atestați de nici un document. Abia societățile occidentale moderne favorizează manifestarea plenară a omului areligios. Omul modern areligios își asumă o nouă stare existențială, recunoscîndu-se doar ca subiect și agent al Istoriei și refuzând orice chemare la transcendență. Cu alte cuvinte, nu acceptă nici un model de umanitate în afară de condiția umană, așa cum poate fi ea descifrată în diversele situații istorice. Omul se făurește pe sine, și nu ajunge să se făurească întru totul decât în măsura în care se desacralizează și desacralizează
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
astrului, atât de mare că ți se face frică și uiți că trăiești aici, pe pământ, și îți imaginezi că zbori, că taxiul are aripi și că zbori efectiv prin spațiu. Nici o carte nu poate copia toate astea. Vorbesc despre transcendența adevărată, Harry. Când lași timpul în urmă și pătrunzi în adâncimea și profunzimea lumii. Pentru asta nu e nevoie să conduci un taxi, băiatule. Orice vechitură de mașină e suficientă. — Ba nu, e o diferență. Cu o mașină obișnuită, pierzi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
legendă. Se cuvine ca rugăciunea să fie omagiu, nu negociere. Devenim evlavioși când simțim că se apropie dogoarea iadului. Intoleranța religioasă generează terorism. Îmi imaginez transcendentul ca pe o lumină călăuzitoare. Religiile propovăduiesc toleranța, dar au generat foarte multă violență. Transcendența e un ghid. Și o mare speranță. Nici filosofii nu au reușit încă să decodeze convingător tăcerea lui Dumnezeu. Roagă-te lui Dumnezeu dar nu ca și cum l-ai suna pe celular. Împărăția cerului este o speranță, nu o recompensă. Ateism
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
Împărăția cerului este o speranță, nu o recompensă. Ateism înseamnă refuzul speranței. Noi credem în Dumnezeu! Dar nu știm dacă și reciproca mai e valabilă. Sufletele pot fi pustiite și de o prea dietetică evlavie. Visul poate fi liftul spre transcendență. O religie dispare, când oamenii nu-și mai pot primeni idolii. Ca orice suveran, și Dumnezeu ne-a dat pe mâna subalternilor. Nu de Dumnezeu mă tem, ci de ambasadorii lui. Rugăciunea - o depeșă fără confirmare de primire. Speranțele noastre
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
Și totuși, Biblia este plină de violență. Ca și mitologia. De speranțe au nevoie și Ateii. Demonii pot slobozi apocalipse. Dar și capodopere. Unii nu-l roagă, ci îi ordonă lui Dumnezeu cum să-i ajute. Omul contemporan a dat transcendența pe pragmatism. Mă tem că mulți creștini de azi sunt mai desacralizați decât păgânii de altădată. În Occident, credința a rămas un văl fumuriu precum elementele fantastice din basme. Dumnezeu respectă și iartă dorințele inimii. O religie nu poate construi
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
mulți creștini de azi sunt mai desacralizați decât păgânii de altădată. În Occident, credința a rămas un văl fumuriu precum elementele fantastice din basme. Dumnezeu respectă și iartă dorințele inimii. O religie nu poate construi decât în interiorul conștiinței umane. Fără transcendență, ne-am fi pierdut regnul. Stropul de transcendență ne verticalizează. Îngerii sunt pălmașii, nu vedetele cerului. Spiritul se împlinește în religie. Rugăciunea poate fi picătura noastră zilnică de sacru. O religie trebuie să dozeze atent sentimentele de frică și de
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
păgânii de altădată. În Occident, credința a rămas un văl fumuriu precum elementele fantastice din basme. Dumnezeu respectă și iartă dorințele inimii. O religie nu poate construi decât în interiorul conștiinței umane. Fără transcendență, ne-am fi pierdut regnul. Stropul de transcendență ne verticalizează. Îngerii sunt pălmașii, nu vedetele cerului. Spiritul se împlinește în religie. Rugăciunea poate fi picătura noastră zilnică de sacru. O religie trebuie să dozeze atent sentimentele de frică și de dragoste. În zgomotul contemporan, se nasc doar secte
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
nu ne-a rechemat în Paradis? Numai credința poate transforma smerenia în mărire. Cei smeriți măsoară pământul cu genunchii. Monotonia ne acomodează cu Paradisul. Moartea tuturor religiilor va coincide cu reîntoarcerea omului în copaci. Sărbătorile religioase sunt sublime coloane ale transcendenței. În credință, incertitudinea transformă obsesiile în disperare. Sacralitatea ar trebui să rămână catargul lumii computerizate. Învinge religia care reușește să accesibilizeze mai rapid subtilitățile doctrinare. Lumea este a lui Dumnezeu. Administratorii ei însă mai trag cu coada ochiului și la
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
este mort!”, nu rostea o blasfemie ci ne avertiza tragic asupra unei eventualități cumplite: Cerul este gol! Deci lumea și-a pierdut sacralitatea. O pierdere - să recunoaștem - irecuperabilă. Personajele cărții lui Constantin Slavic se mișcă în acest orizont în care transcendența este doar o speranță frumoasă. Altminteri, viața ca trăire irepetabilă implică o largă paletă de bucurii dar mai cu seamă de nenorociri, unele previzibile, altele bizare, subsumabile unei entități incontrolabile numită destin. Fatalitatea decide cel mai adesea - pare să ne
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
pentru subzistență. Abel, ca al doilea născut, va fi mai dăruit de soartă, Întrucât, ca păstor, natura Îi vine În ajutor mai des. Dintre cei doi, Cain este săracul, iar Abel bogatul. Această stare nedreaptă este consacrată (consfințită) chiar de către transcendența supremă; săracul Cain poartă obolul său de roade și nu este primit cum s-ar fi așteptat: „Oi fi fiind tu mai sărac, Cain, dar eu apreciez nu ceea ce mi-ai adus, pentru că nici nu aveai de unde să-mi aduci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
fiind tu mai sărac, Cain, dar eu apreciez nu ceea ce mi-ai adus, pentru că nici nu aveai de unde să-mi aduci ceva mai mult, ci chiar gestul tău, de aceea sunt bucuros că ai venit!“. Nu, nu se Întâmplă așa. Transcendența Supremă se uită chiondorâș la sărăcia lui Cain, În timp ce așteaptă mieii cu mireasmă de grăsime proaspătă de la Abel și atunci se bucură foarte, arătându-și fățiș plăcerea pentru carnea dăruită. Prin aceasta, el Îi dă Învestitură socială numai lui Abel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]