KorAP: Find »[drukola/base=uliță & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...79 80 81 ...231 >

5,770 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

ori de păreri de rău. Iarăși creștea amurgul, și ele de mult tăceau, așteptând parcă ceva. Fiecare se gândea, cu privirile ațintite. Ovreica se ridică în picioare și ieși încet. Dar nu intră acasă. Începu să se plimbe lin pe ulița îngustă, apoi pe hudița umedă, prin umbra zaplazurilor și a zidurilor. Din când în când trecea pe lângă ea, prin umbră, câte un locuitor tăcut al mahalalei. Nici n-o băga în samă; își căta de drum. Ea se oprea, asculta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Dar nu intră. Se lăsă încet pe prag, ca să n-o audă cei din casă, își lăsă fruntea pe genunchi, închise ochii și începu să se gândească. Din vreme în vreme ridica fruntea; aștepta parcă să treacă cineva. Dar tăcerea uliții se prelungea. Se strecură într-un târziu în casă. Frații mai mici veniseră de la lucru și dormeau; Sanis încă nu-și părăsise pe prietinul său din colț, iar maică-sa tot cu penele se năcăjea în mijlocul odăii, clipocind de somn

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dădea raportul, după aceea iar pleca, din canton în canton, din crâșmă în crâșmă, și nu se întorcea câte-o săptămână, uneori și mai mult. Dar vorbe despre dragostea Tudoriței cu feciorul lui Vartolomei începură să răzbată în mahala. În fundul uliții, sub salcâmii cei bătrâni, sub singurii copaci din partea locului, la casele aprozilor, câteva cumetre se strângeau în fiecare sară și stăteau la pândă. Așteptau până ce se întuneca de-a binelea, și vorbeau despre una, despre alta, apoi își aduceau aminte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
papucii; iar celelalte vecine ale ei o urmau, vorbind tărăgănat, cu pruncii adormiți la sân. Vestea se răspândise și-n alte mahalale, în zilele când feciorul cel mic al feredeuarului, cu șapca lui soioasă și cu redingota flenduri, umbla pe ulițile strâmte sunând dintr-o talangă. În zilele acelea bolovanii din cuptorul feredeului erau încălziți și femeile se grămădeau spre casa uriașă, cu păreții totdeauna umezi, și înlăuntru, pe treptele de stejar, în aburul năbușitor, bătându-se peste trupurile mari cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
gânduri, cu inima rănită. Într-o sară, Ștefan îi spuse râzând: —Cum îi zice fetei celeia pe care am văzut-o aici într-o zi?... —Aceea-i Haia lui Sanis... da’ de ce mă-ntrebi? — Așa... Tot o văd sara pe uliță, când trec și vin la tine... —O vezi pe uliță? Și ce face? —Eu știu ce face? răspunse Bucșan râzând. Parcă mă spionează... Am s-o întreb eu odată... Ba nu, Ștefane, să n-o întrebi... Las’ că am să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
râzând: —Cum îi zice fetei celeia pe care am văzut-o aici într-o zi?... —Aceea-i Haia lui Sanis... da’ de ce mă-ntrebi? — Așa... Tot o văd sara pe uliță, când trec și vin la tine... —O vezi pe uliță? Și ce face? —Eu știu ce face? răspunse Bucșan râzând. Parcă mă spionează... Am s-o întreb eu odată... Ba nu, Ștefane, să n-o întrebi... Las’ că am să vorbesc eu cu dânsa... Tudorița avea de câteva zile bănuieli

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
patului. Haia se strecurase sprintenă pe ușă și fugea înfricoșată spre casă. Dintrodată, într-o izbucnire de câteva clipe, se sfârșise prietinia; ș-acuma nu-i mai părea rău nici de vorbele purtate la Reiza și la salcâmii din fundul uliții; nici de pândele ei din fiecare sară. Acu dintrodată își simțea sufletul lămurit și înțelegea că de multă vreme nu mai avea nimic cu fata picherului. Ba, după vorbele Tudoriței, ca și cum i s-ar fi luat o greutate de pe inimă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
casă câteva vorbe zgâriate cu o peniță rea pe un petic de hârtie; cetea, și-și ștergea fruntea de sudoare cu basmaua-i mare, roșie, și nu-i venea a crede! Un băiat de ovrei îi ieșise înainte în capătul uliții și-i pusese în mână hârtia - pe urmă se dusese în treaba lui, la fugă, desculț și cu capul gol. Domnul Rusu cetea cam greu, abia putea ceti, dar izbutise să înțeleagă: „Domnu picheri! află că domnișoara Tudorița trăiește cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
întoarse; apoi începu a umbla încet. În jurul ei zgomotele ciudate ale nopții tremurau pretutindeni; secerea lunii printre nouri alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfințit. Haia se oprea de câte ori un om se arăta în capătul uliții, venind din inima târgului. Apoi iar începea să umble domol; pe când necunoscutul înainta încet și umbra lui îl urmărea pe păreții caselor scunde, dispărând în bolți și iar apărând, ca un dușman nesimțit. Fata umbla neliniștită; câteodată se scutura, ajunsă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ca un dușman nesimțit. Fata umbla neliniștită; câteodată se scutura, ajunsă de răcoarea nopții; se îndosea în unghiul unui zid, ieșea iar în lumina slabă. Deodată încremeni locului. Cunoscuse pe Ștefan Bucșan care venea domol la vale, drept prin mijlocul uliții. Venea fluierând încet un cântec, și din când în când focul țigării pe care o ducea în răstimpuri la buze, îi arunca o lucire fugară pe obraji. Înainte de a ocoli colțul, în hudiță, azvârli țigara. Apoi se opri plecându-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ei, în auzul ei. În anul acela nu s-a bucurat ca altădată de sărbătorile mari ale neamului. În începutul palid de toamnă, de anul nou, privea pe gânduri fără să vadă și fără căldură în suflet la mișcarea din ulița îngustă. Toate fețele erau vesele; straiele murdare dispăruseră; copiii vioi, cu pălării adevărate în cap, făceau zarvă și se jucau cu nuci în tocurile scobite la marginea șanțurilor; daruri de turtă dulce treceau de la prietin la prietin. O tinereță bucuroasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
murdare dispăruseră; copiii vioi, cu pălării adevărate în cap, făceau zarvă și se jucau cu nuci în tocurile scobite la marginea șanțurilor; daruri de turtă dulce treceau de la prietin la prietin. O tinereță bucuroasă izvora, furnica în toate părțile pe uliți. Până acum flăcăuașii aceștia palizi lânceziseră în odăi umede și murdare, plecați asupra acului, bătând încordați cu ciocanul, trudindu-se în toate meseriile, săraci și umiliți; iar acuma umblau încet, se odihneau parcă în soarele auriu de toamnă, care frângea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
liniști; apoi se strânse cu genunchii la gură; și ca subt o lovitură de fulger se întinse și iar izbucni într-un țipăt de groază. Vecina de peste drum înțelese, și dădu năvală afară. Glasul i se auzi prelung, tărăgănat, în uliță, chemând. Femei ieșiră din casele scunde și o împresurară; sosi și Haia cu maică-sa; dar nu stătu mult; numai maică-sa rămase cu părul zbârlit, întrebând întruna, cu milă și cu curiozitate. Etel, baba harabagiului din colțul hudiții, își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
așeză pe fată cu șalele deasupra. Apoi își lăsă șalul pe-un scaun, se puse și ea pe marginea patului, plecată spre fața chinuită a bolnavei, așteptând. Reiza fugea, ducându-și prin întuneric fantoma subțire, fugea spre salcâmii din fundul uliții. Ș-acolo o împresurară femeile aprozilor, și ovreica le povestea cum s-au întâmplat lucrurile. Gâfâia, da din mâni: Am adus pe moașa Etel... Ar fi bine... trebuie să mergeți și dumneavoastră... că-i de legea dumneavoastră... nu trebuie să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-l înțelegea din ochi. Atunci îi trecea pe față singura lumină de bucurie și se gătea, așteptând cu fior întâlnirea. Tatu-său nu era niciodată acasă, s-o oprească; iar maică-sa se trăgea de cap, ieșea după dânsa în uliță; apoi se întorcea spre vecine, tânguindu-se în gura mare: Un blăstăm a căzut peste noi... Asta-i blăstăm și pedeapsă... Iar Bucșan aștepta în capătul mahalalei pe Haia, fluierând ușurel. O primea fără nici un cuvânt, și ea se lipea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
găsea astâmpăr. Pe mică pe ceas se scula de la locul ei, de lângă fereastră, și ieșea afară. Se uita la deal, se uita la vale, să vadă pe feciorul lui Vartolomei; aștepta de la el macar un semn, o veste. Dar pe ulița îngustă, schimbată într-un pârău de noroi, nu vedea nimic din ce se aștepta ea. Trecătorii își scufundau și își scoteau cu greu cizmele, năcăjiți, ca printr-o hrubă de chinuri. Triste fumegau prin hornuri casele negre, și rar câte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tu ai să te așezi sub cort de matasă cu feciorul Căprarului... Fata se ghemuise în fundul patului; parcă nu-l asculta; dar ațintea asupra lui priviri veninoase care luceau în umbră. Sanis porni apoi cu cizmele-i uriașe prin noroiul uliții; porni îngânând moale pe nas cântecul nunții. În urmă-i Haia își lăsă capul pe genunchii ridicați și începu să plângă. Rifca zvârli pe-un scaun călțunul. Porni și ea cu voce tânguitoare: Iar începi, Haie? Liniștește-te... Nu mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trântiturile capacelor de la sipete, bubuiau păreții, pe când femei de-ale mahalalei se grămădeau la cerdac cu aceeași veste. Și ușa se deschise smuncită; Rifca își holbă privirile, iar fata cu șalu-n cap, ținându-și fustele cu stânga, se zvârli în uliță, prin noroi, și porni repede ca mânată de o vântoasă. Nevasta lui Sanis își pocni palmele una de alta și începu a se frământa. Scăpa văitări scurte, se întorcea cătră femeile care o împresurau în fiecare clipă, fugea în casă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
femeile care o împresurau în fiecare clipă, fugea în casă, ieșea îndată și trântea ușa, și întreba aiurită: — Unde se duce? unde se duce? Ce-are să zică Sanis?... Ce să fac?... Vai! Vai! Și porni și ea deodată prin noroiul uliții, după Haia, urmată de ceata vecinelor. Vestea ca un fulger se întinsese; femei din alte mahalale o împresurau. Și ea se văita încet, își frângea mânile. Și la gară, prin ziua leșietică, trenul plecase. Învăluiri de fum negru izvorau în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ieșeau pe uși; ochii o priveau din toate părțile; urechile vecinelor ascultau cu luare-aminte bocetele de jale. Rifca întindea mânile, chemând: —Vină, draga mea, în casă! nu mai boci pe-afară... Parcă ce folos ai acum! S-a răscolit toată ulița din pricina ta! S-aude și pân’ la fata picherului! — Nu vin! Am să mă duc după dânsul în lume! Și se văita cu obrazul bugezit de lacrimi, cu ochii roșii și umflați. O umpleau valuri de mânie, îi venea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
s-o spuie și altora, la un pahar de vin. De pe podeț totuși mai întrebă o dată: —Bine, da’ de ce țipă așa?... Poate că trebuie doctor... Nu trebuie nimic! nu trebuie nimic!... țipă cu spaimă, cu ochii învăpăiați, Rifca. Lumea din uliță se împrăștiase încet-încet. Femeile vegheau tulburate la căpătâiul bolnavei. Urletele răgușite, urletele sălbatice care nu mai aveau nimic omenesc umpleau odaia, și zbaterile necontenite ale cărnii arse de focul dinlăuntru nu mai conteneau. Toată noaptea s-a cutremurat Haia, izbită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
clipă. Cântecul amintirii, 1909 Haia Sanis a fost publicată prima dată în Viața românească, nr. 5 din mai 1908. Din spusele fiicei scriitorului, se pare că Haia Sanis ar fi existat în realitate, casa lui Leiba Sanis situându-se pe Ulița Mică din Fălticeniul începutului de secol. Istoria tinerei fete i-a fost povestită lui Sadoveanu de Ecaterina Tinu, o rudă a scriitorului. Considerată de G. Călinescu drept „cea mai echilibrat dramatică din scrierile lui Sadoveanu“, iar de N. Manolescu „un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o mare plăcere. Mai băură vin: în lumina focului ochii lui Sandu sclipeau aprig. Cu ulcica în mână, se îndreptă din șele și începu a cânta răgușit: Hei, Iano și iar Iano... — Du-te, dragă, și-mi așterne La răscrucea uliții, La gârliciul pivniții — S-aud cepul scârțâind Și vin roșu zurăind... Îți aduci tu aminte, Iano? vorbi el c-o lumină ciudată pe față. Așa îți cântam eu - când te chemam să mergi cu mine în lume... Și tu mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

Dumnezeu!“ M-am aplecat cu teamă. Eram în vârful colinei Mauror. La dreapta mea se vedea noua Casba, noul palat al Alhambrei, la stânga, vechea Casba cu minaretele albe ale cartierului meu, Albaicin, dincolo de ziduri. Vuietul pe care-l auzisem pe uliță era acum asurzitor. Căutând din priviri de unde venea zgomotul, am cătat în jos și nu mi-am putut reține țipătul de spaimă. „Dumnezeu să aibă milă de noi, ăsta e potopul lui Noe!“ bombănea gazda în spatele meu. Mama n-avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
că încercase să se îmbogățească, însă poziția pe care o deținea îndepărta cu totul de el și de rudele lui spectrul foametei. — Erai pe atunci un băiețel atât de dolofan, îmi spunea mama, că nu îndrăzneam să te plimb pe uliță, de teamă să nu atrag deochiul asupra ta; dar și ca să nu trădez relativa noastră opulență. În grija lui de a nu-și îndepărta vecinii cei mai încercați, tatăl meu i-a ajutat adesea, făcându-i să profite de achizițiile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]