20,178 matches
-
prin aplicarea forței fizice. Istoria recentă a fost rescrisă - și cetățenii Încurajați să o uite - conform principiului că revoluția socială condusă de comuniști eliminase definitiv nu doar neajunsurile trecutului, ci și condițiile ce le făcuseră posibile. După cum vom vedea, această afirmație era un mit sau, În cel mai bun caz, doar o parte din adevăr. Dar mitul comunist dezvăluie fără voie cât de important (și de dificil) era În ambele jumătăți ale continentului să administrezi o moștenire apăsătoare. Primul război mondial
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În noiembrie 1946, 37% dintre cei intervievați În cadrul unui sondaj În zona americană considerau că „exterminarea evreilor, polonezilor și altor nonarieni era necesară pentru siguranța germanilor”. În același sondaj din noiembrie 1946, un neamț din trei era de acord cu afirmația că „evreii nu ar trebui să aibă aceleași drepturi ca și arienii”. Deloc șocant: timp de doisprezece ani, un guvern autoritarist le inculcase această convingere. Mai surprinzător este un sondaj Întreprins șase ani mai târziu, În care un procent ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai 1940; În Spania, unde Stalin și Franco deopotrivă aveau interes să exagereze importanța comunismului În războiul civil; și, se Înțelege, mai ales În Uniunea Sovietică, unde monopolul stalinist al puterii și epurările sângeroase ale criticilor partidului se bazau pe afirmația că Occidentul și aliații săi locali complotează pentru a submina URSS și a distruge experimentul comunist. Anii 1941-1945 au fost doar un interludiu În lupta internațională dintre democrațiile occidentale și totalitarismul sovietic, o luptă ale cărei contururi au fost mascate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a protestat vehement (omițând să admită că URSS violase În mod repetat aceleași acorduri). La 10 martie, Sokolovski a condamnat interesele capitaliste impuse forțat unei populații care pierdea astfel ocazia de a-și demonstra aplecarea către socialism și a reiterat afirmațiile sovietice că puterile occidentale se foloseau de prezența lor În Berlin - despre care URSS susținea că aparține zonei sovietice - pentru a se amesteca În treburile est-germane. Zece zile mai târziu, la o Întâlnire a Comisiei Aliate de Control În Berlin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost sprijinul dat lui Kim Ir Sen pentru invazia Coreei de Sud la 25 iunie 1950. Americanii și europenii au conchis de Îndată (greșit) că aceasta era doar o diversiune sau un preludiu, ținta următoare fiind Germania - raționament alimentat și de afirmația imprudentă a lui Walter Ulbricht, potrivit căruia următoarea victimă avea să fie Republica Federală. Cu opt luni Înainte, URSS testase cu succes bomba atomică, ceea ce i-a făcut pe experții militari americani să exagereze capacitatea de război a Uniunii Sovietice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comunismul excludea dogmatic orice prejudecată rasială sau religioasă și, odată ce cauza sovietică a devenit sinonimă cu „antifascismul” (din 1935 până În august 1939, apoi din nou după iunie 1941), cel mai bun prieten al evreilor din Europa a fost Iosif Stalin. Afirmația de mai sus nu e ironică decât pe jumătate. Partidele comuniste din Europa, mai ales din Europa Centrală și de Est, aveau În componență numeroși evrei. În perioada interbelică, evreii din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România reprezentau o minoritate oprimată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
transmisia În direct”, În cazul În care unul dintre acuzați ar fi retractat declarațiile anterioare, precum Kostov. Nu a fost nevoie. Procesul s-a desfășurat Între 20 și 27 noiembrie 1952. Conform precedentului Împământenit, acuzații erau Învinuiți de fapte și afirmații fictive (pe baza confesiunilor smulse cu forța de la alți martori, inclusiv de la ceilalți acuzați); au fost inculpați și de fapte comise, dar cărora li se atribuiau semnificații noi (trei dintre ei au fost inculpați că au favorizat Israelul În acordurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mereu mai ascuțită, e o necesitate absolută În ziua de azi. Vocabularul marțial atât de drag retoricii comuniste reflecta această stare de conflict permanent. Metaforele militare abundau: lupta de clasă impunea alianțe, colaborări cu masele, mișcări eluzive și atacuri frontale. Afirmația lui Stalin că lupta de clasă se ascuțea pe măsură ce socialismul se apropia a fost invocată pentru a justifica fapul bizar că, deși pretutindeni alegerile indicau un sprijin În proporție de 99% pentru partid, dușmanii se Înmulțeau neabătut, lupta devenea tot
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
câștigător al Premiului Nobel, criticul de artă Jean Cassou, erou al Rezistenței și director al Muzeului de Artă Modernă din Paris și mulți alții. Toți au confirmat trecutul impecabil al PCF, meritele revoluționare ale Uniunii Sovietice și implicațiile scandaloase ale afirmațiilor lui Kravcenko - chiar dacă ar fi fost adevărate. La pronunțarea sentinței, Kravcenko a primit 1 franc insultător În chip de daune morale. Această victorie „morală” a stângii progresiste coincidea cu prima rundă de procese politice din Est și cu adoptarea pozițiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
este uneori o simplă acomodare. Astăzi lucrurile sunt clare, și dacă ceva e concentraționar, trebuie să-i spunem pe nume, chiar dacă e vorba despre socialism. Într-un sens, nu voi mai fi niciodată politicos”. E poate un ecou involuntar al afirmațiilor de la Conferința Internațională a Pen Club cu doi ani Înainte, când Ignazio Silone, vorbind despre La dignité de l’intelligence et l’indignité des intellectuels, deplora public tăcerea - a sa și a camarazilor de stânga: „Am pus la păstrare, precum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
responsabilitățile civice trecute și prezente. Față de aforismul lui Bertold Brecht Erst kommt das Fressen, dann kommt die Moral („Mâncarea vine prima, apoi moralitatea”) ei au susținut cu tărie dezacordul exprimat de primarul Berlinului de Vest În martie 1947:„Nu există afirmație mai periculoasă. Suntem Înfometați și morți de frig În această clipă fiindcă am Îngăduit doctrina eronată rezumată În această propoziție”. Habermas avea să fie asimilat mai târziu cu căutarea unui Verfassungspatriotism („patriotism constituțional”), singura formă de sentiment național pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În ajunul vizitei lui Tito la Moscova. Cât despre contemporanii lui Hrușciov și mai tinerii aparatcici, precum Leonid Brejnev, ei erau la fel de vinovați ca și el de complicitate la crimele lui Stalin și, din această postură, nu Îi puteau contrazice afirmațiile sau contesta credibilitatea. Destalinizarea controlată le convenea tuturor. Dar atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin n-a putut fi ținut secret - și aici se află sâmburele eșecului său. Deși cuvântarea nu a fost publicată oficial În Uniunea Sovietică până În 1988
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să aleagă Între guvernul legitim și anarhia revoluționară. Dreapta a demarat campania electorală cu o uriașă contrademonstrație. La 30 mai, mulțimile au mărșăluit pe Champs Elysées În număr mai mare decât studenții care manifestaseră cu două săptămâni Înainte, dezmințind astfel afirmația stângii că autoritățile au pierdut controlul. Poliția a primit instrucțiuni să reocupe incintele universitare, fabricile și clădirile de birouri. În alegerile parlamentare care au urmat, alianța gaullistă aflată la guvernare a repurtat o victorie zdrobitoare, crescându-și procentul cu peste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
făcea pe liderii comuniști mult mai sensibili la sentimentul național și dornici să i se conformeze. Lucru cu atât mai posibil cu cât oponenții regimurilor de partid din Europa de Est Între 1956 și 1968 nu erau deloc anticomuniști. Drept răspuns la afirmația lui Sartre că revoluția ungară a fost marcată de un „spirit de dreapta”, savantul maghiar refugiat François Fejtö a replicat că la dreapta erau staliniștii. Ei erau „versaillezii”. „Noi rămânem oamenii stângii, credincioși ideilor, tradițiilor și idealurilor noastre.” Insistența lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dar nu trebuie să se abată de la aceste principii dacă vrea să rămână un partid comunist... O verigă slabă În sistemul mondial al socialismului afectează direct toate țările socialiste; ele nu pot rămâne indiferente”. E posibil ca această declarație, o afirmație voalată a dreptului Kremlinului de a lichida preventiv orice amenințare la adresa socialismului În orice țară socialistă, să-l fi pus pe gânduri pe Dubček. Dar nu exista cale de Întoarcere, așa Încât el a susținut În continuare că reformele interne nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nația fusese „dezmoștenită și deposedată spiritual... trăim Într-o țară fără patrie, fără Heimat”. Tenta clar naționalistă a terorismului german de extremă stângă - faptul că viza ocupantul american, corporațiile multinaționale și ordinea capitalistă „internațională” - atingea o coardă sensibilă, ca și afirmația teroriștilor că germanii erau acum victimele manipulării și intereselor altora. Un val de filme, discursuri, cărți, programe TV și discuții publice au abordat În acei ani identitatea și istoria problematică a țării. Așa cum RAF pretindea că luptă Împotriva „fascismului” - „prin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
clasice. În decursul anilor ’70, pentru fiecare act de violență Își asuma responsabilitatea o organizație până atunci necunoscută, adesea o subsecție sau o facțiune din grupul original. Dincolo de teroriști se afla o nebuloasă de mișcări semiclandestine și publicații ale căror afirmații „teoretice” sentențioase le ofereau tacticilor teroriste o justificare ideologică. Numele diverselor grupuri, celule, rețele, publicații și mișcări sfidează parodia: pe lângă Brigăzile Roșii existau Lotta Continua, Potere Operaio, Prima Linea și Autonomia Operaia; Avanguardia Operaia, Nuclei Armati Proletari și Nuclei Armati
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1981, lucrurile se vedeau altfel. Scopul lor nu era să normalizeze alternanța la putere pentru viitor, ci să pună mâna pe putere și să o folosească, aici și acum. Ei au luat În serios promisiunile de transformare radicală ale liderului, afirmația lui că va anihila nu numai corupția și plictisul anilor Giscard, ci Întregul sistem capitalist. Excluși de la putere atâta timp, militanții socialiști francezi nutriseră nestingheriți visul revoluției. Fiindcă stânga nu exercitase puterea În Franța de zeci de ani; de fapt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
existența persoanelor ca atare: persoane care au pretenții unele de la altele și fiecare de la comunitate. Ele descriu un spațiu Între individul lipsit de apărare și statul atotputernic. Așa cum recunoștea tânărul teoretician maghiar Miklós Haraszti, mișcarea pentru „drepturile omului” echivala cu afirmația că rectificarea defectelor comunismului consta nu Într-un comunism mai bun, ci În constituirea - or reconstituirea - societății civile (adică „burgheze”). Ironia conținută În deturnarea programului marxist și Înlocuirea statului socialist cu societatea burgheză nu le-a scăpat intelectualilor din Praga
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Sovietice. Însă Gorbaciov era sincer și a inițiat reforme deliberat leniniste - ori „socialiste” - În intenție. Ba chiar e posibil ca el să fi fost mai consecvent din punct de vedere ideologic decât unii predecesori: dacă Nikita Hrușciov e faimos pentru afirmația că, dacă ar fi britanic, i-ar vota pe conservatori, Gorbaciov Îl prefera, dintre politicienii străini, pe spaniolul Felipe Gonzáles, al cărui model social-democratic avea să-i pară, cu timpul, cel mai apropiat de al său. Lumea Își punea speranțele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
peste hotare, Gorbaciov era copleșit cu onoruri de politicienii vest-europeni și aclamat de mulțimi entuziaste. Către sfârșitul anului 1988, Margaret Thatcher, care se număra printre cei mai Înflăcărați suporteri ai lui Gorbaciov, a proclamat „sfârșitul” Războiului Rece. În Europa de Est această afirmație ar fi putut părea hazardată - dar și acolo Mihail Gorbaciov era extrem de popular. „Democrațiile populare” urmăreau cu sufletul la gură eforturile interne ale liderului sovietic, dar erau și mai interesate de declarațiile sale externe, printre care și o cuvântare ținută
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
membrii echipei sale: În martie 1991, purtătorul său de cuvânt, Mihal Žantovski, declara că politica slovacă a Încăput pe mâinile ex-comuniștilor și ale „celor care Își aduc aminte de statul slovac ca de epoca de aur a națiunii slovace”22. Afirmația lui Žantovski nu era complet eronată, dar, În contextul dat, semăna a cobeală. Ca și alți foști disidenți cehi, Havel și colegii lui nu au avut Întotdeauna o părere favorabilă despre slovaci. Îi priveau mai degrabă ca pe niște șoviniști
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
putea aluneca În demagogie concurențială. Temerea nu era lipsită de fundament. Concentrând puterea, informația, inițiativa și responsabilitatea În mâinile partidului-stat, comunismul crease o societate ai cărei indivizi nu numai că se priveau reciproc cu suspiciune și erau sceptici față de orice afirmație și promisiune oficială, ci nu erau familiarizați cu inițiativa colectivă sau individuală și lipsiți de o bază solidă În funcție de care să facă alegeri conștiente În sfera vieții publice. Cea mai importantă ințiativă jurnalistică din statele postsovietice a fost apariția ziarelor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zona bascilor francezi nu au dat semne că vor să se desprindă de Paris, În ciuda identității lor istorice distincte. Numai În insula Corsica a apărut o mișcare separatistă, bazată pe un sentiment autentic de unicitate istorică și lingvistică și pe afirmația neplauzibilă că, detașându-se de Franța, insula ar Înflori. Dar, ca și ETA, naționaliștii corsicani, cu apetitul lor pentru violență (și răfuieli Între clanuri), nu au atras decât puțini adepți. Specificul Franței este că, În vreme ce politicienii și comentatorii din toată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani de deliberări, Convenția a emis ceva mult decât un proiect, dar mai puțin decât o Constituție. În afară de un preambul giscardian grandilocvent (comparat imediat - și nu favorabil - cu eleganta concizie a precedentului jeffersonian), documentul Convenției nu conținea mai nimic din afirmațiile constituționale clasice: o definiție cuprinzătoare a libertății individuale, o declarație clară privind separarea puterilor etc. În această privință era, cum au prezis mulți, dezamăgitor. Dar textul lui Giscard - adoptat după o serie de dezbateri ca Tratat Constituțional la Roma În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]