20,230 matches
-
odinioară troțkist și de o bună bucată de vreme socialist; erou al Rezistenței și supraviețuitor de la Buchenwald și Neuengamme; cofondator, În 1948, Împreună cu amicul său Sartre, al unei mișcări politice efemere, Rassemblement démocratique révolutionnaire. Faptul că un astfel de om acuza existența În URSS a unor lagăre de muncă și detenție zdruncina profund afiliațiile politice convenționale din epocă. Daix fusese și el arestat pentru activitatea În Rezistență și deportat la Mauthausen. Ciocnirea celor doi foști partizani de stânga și supraviețuitori ai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
general simpatizați. Însă după ușurarea inițială - fiindcă fuseseră „eliberați” (sic) de Vest, și nu de Armata Roșie - germanii au nutrit și alte sentimente. Anii ocupației aliate postbelice erau mai grei decât viața sub regimul nazist. În timpul Războiului Rece America era acuzată că a pus Germania În centrul conflictului „său” cu Uniunea Sovietică, expunând-o astfel riscului confruntării. Mulți conservatori, În special din sudul catolic, atribuiau ascensiunea lui Hitler influențelor laicizante ale Vestului și susțineau că Germania ar trebui să adopte o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de bun augur faptul că sistemul de guvernare al CEE, modelat după cel al Franței, perpetua moștenirea ei napoleoniană. În ultimul rând, influența Franței asupra primilor ani ai Comunității Europene a dus la făurirea unei noi Europe ce putea fi acuzată că reproducea trăsăturile cele mai negative ale statului-națiune la scara unui Întreg subcontinent: nu era de neglijat riscul ca prețul plătit pentru renașterea Europei de Vest să fie un anumit provincialism eurocentric. Cu toată bogăția ei În continuă creștere, lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vina și oprobriul pe cadavrul „tătucului”. Discursul, ținut la 25 februarie 1956, era perfect convențional ca lungime și vocabular. Era adresat elitei partidului și se limita la a descrie „pervertirile” doctrinei comuniste de care se făcuse vinovat Stalin. Dictatorul era acuzat că a „ignorat normele vieții de partid și a călcat În picioare principiile leniniste de conducere colectivă a partidului” - cu alte cuvinte, că lua deciziile de unul singur. Colegii săi de rang inferior (printre care Hrușciov se numărase Încă de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de distins de comuniști: Îi unea aceeași fidelitate față de Lenin și nu-i separa decât istoria sângeroasă a luptei pentru putere dintre Stalin și Troțki. Exista o diferență crucială la nivelul dogmei - troțkiștii continuau să susțină „revoluția permanentă” și Îi acuzau pe comuniștii oficiali că au Întrerupt revoluția muncitorilor, limitând-o la o singură țară -, dar, În rest, unica diferență evidentă era că stalinismul fusese un succes politic, iar troțkismul, un eșec fără pată. Urmașii Întârziați ai lui Troțki erau atrași
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
conflictul de la Pirelli fusese soluționat și greva luase sfârșit, Banca Agricolă din Piazza Fontana din Milano a fost aruncată În aer. Începuse deja „strategia tensiunii”, care avea să caracterizeze Întunecații ani ’70. Dacă radicalii italieni din anii ’60 puteau fi acuzați că uitau prin ce trecuse Italia, În Germania Occidentală lucrurile stăteau exact invers. Până În 1961, generația postbelică a Învățat că vinovat de război și de Înfrângere era nazismul, Însă aspectele lui cu adevărat monstruoase erau sistematic ocultate. Procesul lui Adolf
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
material și propagandă anticomunistă. Chiar și atributele-i constituționale erau neautentice: după cum spunea Fassbinder, „democrația noastră nu e câștigată prin luptă; ea a fost instaurată În zona de ocupație occidentală prin decret”. Intelighenția tânără și radicală din Germania anilor ’60 acuza Republica de la Bonn că acoperă crimele generației precedente. Mulți dintre cei născuți În Germania postbelică nu-și cunoscuseră părinții: nu știau cine fuseseră, ce făcuseră. La școală nu Învățaseră nimic despre istoria germană de după 1933 (și nici prea mult despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Pe măsură ce se amplifica opozița față de războiul din Vietnam, amalgamul de trecut și prezent a atins mentorul militar al Republicii Federale. America, dintotdeauna „fascistă” În repertoriul unui grup restâns de radicali, a devenit acum inamicul unui segment mult mai vast. Să acuzi „Amerika” (sic) pentru războiul criminal din Vietnam ținea loc de recunoaștere a crimelor de război din Germania. Piesa lui Peter Weiss Vietnam-Discourse (1968) reprezintă o paralelă explicită Între SUA și naziști. Dacă America nu era mai bună decât regimul hitlerist
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
eliberare a celor doi3. Întreaga afacere era neobișnuită: chiar de-a lungul deceniilor brutale de stalinism, nimeni nu fusese arestat și Închis exclusiv pentru conținutul scrierilor sale (de ficțiune). Chiar dacă se fabricau fără scrupule dovezi În acest scop, intelectualii fuseseră acuzați În trecut pentru fapte, nu doar pentru vorbe. După lejeritatea epocii Hrușciov, tratamentul aplicat lui Daniel și Siniavski a stârnit proteste fără precedent chiar și În URSS. Astfel s-a născut mișcarea disidentă din ultimele decenii ale Uniunii Sovietice: samizdatul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În acest caz. Vladimir Bukovski, pe atunci un student de 25 de ani, a fost arestat În 1967 fiindcă organizase În Piața Pușkin o demonstrație pentru drepturile civile și libertatea de exprimare. El fusese deja arestat de KGB În 1963, acuzat că se află În posesia unor lucrări antisovietice și supus tratamentului forțat Într-un spital psihiatric. De această dată, el a fost condamnat la trei ani Într-un lagăr de muncă pentru „activități antisovietice”. Scandalul Siniavski-Daniel și reacția suscitată păreau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și cenzurând orice critică sau comentariu. Singura speranță a Poloniei, conchideau Kuroñ și Modzelewski, era o revoluție autentică, bazată pe consilii muncitorești, libertatea presei și desființarea poliției politice. La o zi după prezentarea Scrisorii, cei doi au fost arestați și acuzați de subminarea statului. Pe 19 iulie 1965, ei au fost condamnați la trei ani, respectiv trei ani și jumătate de Închisoare. Autoritățile au fost influențate mai ales de termenii impecabil marxiști ai criticii lor, de uzul eficace al statisticilor sociale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost cei care au votat pentru comuniști În alegerile postbelice, În timp ce slovacii catolici s-au opus sau au rămas indiferenți. Cu toatea acestea, Slovacia nu a dus-o rău sub comunism. Intelectualii slovaci au căzut victime epurărilor comuniste, fiind acuzați de naționalism burghez sau de conspirație anticomunistă (sau ambele). Iar puținii evrei slovaci care au supraviețuit sufereau alături de omologii lor din Cehia. Dar „naționaliștii burghezi”, comuniștii, evreii și intelectualii erau mai puțin numeroși În Slovacia și mult mai izolați de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1969 de unul dintre foștii săi colegi, Gustáv Husák. Ca slovac și fostă victimă a unui proces politic (În anii lui Stalin fusese Închis pentru „naționalism”), Husák era candidatul ideal pentru a curăța Cehoslovacia de erezia reformistă fără a fi acuzat de Întoarcere la stalinism. Represiunea care a urmat a fost mai puțin demonstrativă, dar foarte eficace. Au fost evitate procesele publice, dar, În următorii doi ani, Partidul Comunist Cehoslovac a fost curățat de elementele „nesănătoase” (nouă din zece excluși erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atomică tot mai deasă a fondurilor mobile acumulate În europiețe pentru a eluda controlul guvernelor naționale”6. Paradoxal, partidul lui Healey câștigase alegerile În 1974 pe fondul incapacității evidente a conservatorilor de a calma neliniștea publică, numai pentru a fi acuzat În anii următori de o ineficiență comparabilă, dacă nu chiar mai gravă. În Marea Britanie s-a vorbit chiar, la un moment dat, de inadecvarea instituțiilor democratice În fața crizelor moderne, iar presa a făcut speculații pe marginea avantajelor unui guvern de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au urmat o serie de prim-miniștri interimari; nici unul nu a reușit să formeze o majoritate parlamentară confortabilă. Relațiile dintre parlament și curtea regală s-au deteriorat și mai mult când un grup de ofițeri cu simpatii liberale au fost acuzați de conspirație Împreună cu fiul lui Papandreu, Andreas. În martie 1967, 21 dintre ei au fost aduși În fața curții marțiale. În acest moment, guvernul parlamentar grec nu mai funcționa decât În teorie. Conservatorii și ofițerii de armată lansau avertismente sinistre despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În fața curții marțiale. În acest moment, guvernul parlamentar grec nu mai funcționa decât În teorie. Conservatorii și ofițerii de armată lansau avertismente sinistre despre influența crescândă a „comuniștilor” În toată țara. Regele refuza să colaboreze cu Uniunea de Centru majoritară, acuzând-o că se bazează pe voturile extremei stângi, În vreme ce Uniunea Națională Radicală, aflată În opoziție, refuza să sprijine eforturile repetate de instalare a unui guvern provizoriu. Într-un final, În aprilie 1967, Uniunea Națională Radicală a format un guvern minoritar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alegeri anticipate. Nemulțumirea poporului În fața paraliziei parlamentului și senzația generală că regele fusese inadmisibil de părtinitor sugerau că scrutinul următor nu va face decât să mărească ponderea stângii. Sub acest pretext - „pericolul comunist” invocat sistematic În Grecia din 1949 - și acuzând incompetența clasei politice și defectele incontestabile ale instituțiilor democratice naționale, pe 21 aprilie un grup de ofițeri sprijinit de venerabile grupări de dreapta din cadrul armatei a confiscat puterea. Sub comanda lui Ghiorghios Papadopoulos, ei au inundat străzile Atenei cu tancuri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de adepți ai pieței libere la Selsdon Park, În apropierea Londrei, pentru a discuta strategiile economice ale viitorului guvern conservator, acest flirt scurt și ambivalent cu propunerile mai degrabă moderate ale liberalilor a atras asupră-i un potop de ironii. Acuzat că Încearcă o Întoarcere la primitivismul neanderthalian al junglei economice, „omul de Selsdon” a trebuit să bată urgent În retragere. În deceniul următor, consensul politic britanic s-a destrămat nu din cauza confruntărilor ideologice, ci fiindcă nici unul dintre guverne nu a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marii Britanii: impresia generală era că politicienii au pierdut controlul nu numai ca factori de decizie, ci și ca patronat sau forțe de ordine. Partidul Laburist, vulnerabil de obicei la acuzația că nu putea dirija economia, după „iarna vrajbei” a fost acuzat că nu putea să conducă nici măcar statul. În campania pentru alegerile din 1979, conservatorii au mizat nu doar pe nevoia de rigoare economică și management financiar adecvat, ci și pe faptul că națiunea tânjea vizibil după lideri puternici. Prima victorie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
venerabilei elite conducătoare a țării; la rândul ei, le Întorcea antipatia cu vîrf și Îndesat. Conservatorii mai bătrâni erau șocați de disprețul ei rece pentru tradiție sau experiență: când nebunia privatizării a atins apogeul, fostul prim-ministru Harold Macmillan a acuzat-o că vinde „argintăria familiei”. Predecesorul ei, Edward Heath, care descria cândva cu indignare mașinațiunile bine cunoscute ale unui afacerist britanic corupt drept „fața inacceptabilă a capitalismului”, o detesta pe Thatcher - care nici că se sinchisea. Revoluția thatcheristă a consolidat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Opțiunile erau mai numeroase și (deși acest lucru a apărut mai greu și a rămas imperfect) competiția prețurilor mai mare. Când succesorul ei, John Major, nu a inclus Marea Britanie În „capitolul social” al tratatului Uniunii Europene, Jacques Delors l-a acuzat că transformase țara Într-un „paradis pentru investițiile străine”: vină pe care thatcheriții o mărturiseau cu plăcere. Ca economie, așadar, Marea Britanie thatcherizată era mai eficientă. Dar ca societate, ea a suferit un dezastru cu consecințe catastrofice pe termen lung. Desconsiderând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Kundera nu era prea apreciat În propria țară, unde exilul și succesul său Îi călcau pe nervi pe acei confrați care renunțaseră (conform propriilor mărturii) la ambele. Însă mulți aprobau teoria lui, mai ales În măsura În care Îi viza pe cititorii occidentali, acuzați de neglijarea și ignorarea „celuilalt” Vest, aflat la răsărit de ei - temă deja schițată În anii ’50 de Mi³osz, care remarcase faptul că, „Într-o ipotetică antologie a poeziei poloneze postbelice, un capitol Întreg ar trebui dedicat ironiei și chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Polonia a accentuat răceala reinstalată Între Est și Vest la sfârșitul anilor ’70. Acest „al doilea Război Rece”, cum i s-a spus, nu trebuie totuși exagerat: deși la un moment dat Leonid Brejnev și Ronald Reagan s-au acuzat reciproc că iau În considerare un război nuclear și chiar elaborează planuri concrete, nici Uniunea Sovietică și nici Statele Unite nu aveau asemenea intenții 4. După Acordurile de la Helsinki, fiecare dintre cele două părți avea impresia că Războiul Rece urma să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
s-a recunoscut În sfârșit Învins și a demisionat. șase luni mai târziu, pe fondul nevoii disperate de ajutor economic occidental, guvernul sârb a acceptat să-l aresteze pe Miloševiæ și să-l predea Tribunalului de la Haga, unde a fost acuzat de genocid și crime de război. Cine era responsabil pentru tragedia din Iugoslavia? Un lucru e cert, vină era destulă cât să ajungă la toată lumea. Națiunile Unite au demonstrat inițial un interes minim (Boutros Boutros-Ghali, un secretar-general inadecvat și indiferent
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
turnura pe care au luat-o evenimentele - și, În general, s-a arătat refractară la orice fel de implicare. Când Washingtonul a Încercat, În septembrie 1990, să pună Iugoslavia pe agenda următorului summit al OSCE la Paris, Mitterrand a refuzat, acuzându-i pe americani că „dramatizează”. Patru luni mai târziu, când s-a pus din nou problema, Ministerul francez al Afacerilor Externe a pretins că deja era „prea târziu” pentru o intervenție străină... Parisul a continuat să fie necooperant chiar și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]