20,247 matches
-
atribuie actorului o poziție și un discurs analoge celor ale oratorului. Tratatele de artă oratorică cuprind adesea scurte analize ale dialogului din teatru și din jocul actorului. Quintilian, în Instituția oratoriei, lucrare latină scrisă în jurul anului 93 d.H., destinată formării talentului oratoric, își împrumută exemplele în mai multe rânduri din arta comedianților. Pentru a-i arăta avocatului că nu ar fi convingător decât dacă încearcă momentan să împărtășească neliniștile clientului său, Quintilian, care a practicat el însuși ca avocat, îl citează
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care ar fi un model perfect de virtute: "Poeții, spune Platon, nu se complac nicicum în descrierea liniștii interioare a unui înțelept, care păstrează în permanență o egalitate de spirit ferită de dureri și plăceri. Ei nu se folosesc de talentul producerii ficțiunii pentru a ne descrie situația unui om care suportă plin de încredere pierderea fiului unic. Ei nu introduc în teatre personaje care știu să-și ascundă pasiunile în fața rațiunii. Poeții nu greșesc în această privință. Un stoic ar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
tragic cum îl imită pe eroul întristat, cum se debitează o lungă tiradă de gemete sau când i se cântă nefericirea lovindu-se în piept, știi că simțim plăcere, că acceptăm să-l urmărim cu simpatie și că admirăm serios talentul poetului care ne face să simțim astfel cele mai vii emoții. Știu acest lucru, și oare cum l-aș putea trece cu vederea? Dar când un doliu ne lovește chiar pe noi, ai remarcat că încercăm senzația contrară, vreau să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-i celebra pe zei și pe copiii zeilor, și pe pugilistul învingător, și calul câștigător în curse, și suferințele din dragoste ale celor tineri, și libertatea pe care ți-o oferă vinul. Pentru ce, dacă eu nu pot, din lipsa talentului și a cunoștințelor, să respect rolul și tonul atribuit fiecărei opere, să trec drept poet? Pentru ce, din falsă rușine, să-mi placă mai mult să fiu neștiutor decât să studiez? Un subiect de comedie nu se vrea dezvoltat în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și mai interesantă (mas hermosa y entretenida)" decât era în teatrul Anticilor. Lope, ca mai târziu Molière, dorește să placă tuturor categoriilor de public, poporului (el vulgo) ca și cunoscătorilor. Acesta este, după părerea lui, specificul autorului dramatic, al cărui talent trebuie să adune spectatori proveniți din medii diferite, în opoziție cu poetul liric, a cărui artă, elitistă, îi impresionează mai ales pe literați. De aceea îi sfătuiește pe dramaturgi să adopte proza 8, după modelul lui Lope de Rueda (1520-1565
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
constant vreun ideal, din imaginație, din memorie, va fi unul singur, același la toate reprezentațiile, mereu la fel de perfect: totul a fost măsurat, combinat, învățat, ordonat în mintea lui; în declamația lui nu există nici monotonie, nici disonanță." După părerea lui, talentul actorului nu aparține geniului, ci este produsul unei munci înverșunate. Marele comediant, obișnuit cu frecventarea teatrului, a observat îndelung tehnica actorilor care i-au arătat, prin jocul lor, un anumit număr de procedee, de care se servește la rândul lui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu sunt reușite; pentru că înainte de a spune: Zaïre, dar dumneata plângi! sau Vei fi acolo, fata mea40, actorul s-a ascultat îndelung pe el însuși; asta înseamnă că el se ascultă în momentul în care te tulbură și că tot talentul lui constă nu în a simți, cum presupunem, ci în a reda atât de scrupulos semnele exterioare ale sentimentului, încât ne-ar putea înșela. Strigătele durerii sale sunt notate în urechea lui. Gesturile disperării sale sunt din memorie, și au
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Teatrul comic și pe care Lumea este de acord de acum înainte să le deteste." Când o compune, la Pisa, sub formă de canevas, se încrede în improvizația trupei, în care se produce celebrul Truffaldini, Antonio Sachi, căruia îi admiră talentul. "Când am compus prezenta Comedie, în anul 1745, la Pisa, în mijlocul ocupațiilor mele de om al legii, din amuzament și pentru a-mi urma geniul, nu am scris-o așa cum este citită aici. Cu excepția a trei sau patru scene pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unei comedii de comedianți, Goldoni arată că este obligat să dea înapoi și să le îngăduie actorilor masca de care unii reușesc să se despartă cu greu. De aceea Goldoni nu-și precupețește laudele față de actrițele care, datorită inteligenței și talentului lor, i-au permis să realizeze reforma. Este în special cazul a două actrițe de la Teatrul Saint-Ange, care îl angajează între 1748 și 1753, Theodora Medebach, soția șefului de trupă, care joacă sub numele de Rosaura, și Maddalena Marliani, care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
prin meseria de ajutor adjunct la Cancelaria criminalității, pe care a exercitat-o la vârsta de douăzeci și unu de ani și care l-a învățat "mai mult decât oricine să cunoască inima omenească și să descopere firea și viclenia oamenilor". Același talent îl admiră la pictorii venețieni contemporani, în special la Canaletto, Guardi, Longhi, care au o "manieră originală de a exprima pe pânză caracterele și pasiunile oamenilor". Această privire de sociolog pe care Goldoni o ațintește asupra societății italiene a timpului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unei cortine pe care gândirea sa, a lui, acest plăpând poet, o va face să se ridice dintr-o clipă în alta, își dă seama cât de puțin valorează el, față de atât de multă așteptare și curiozitate; simte că dacă talentul lui nu înseamnă nimic, trebuie ca probitatea lui să însemne totul; se întreabă cu asprime și reculegere asupra răsunetului filosofic al operei sale; căci se simte responsabil, și nu vrea ca această mulțime să-i poată cere socoteală într-o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este foarte conștient de acest lucru, declarând în Prefața la Burgravi: "Să aveți teroarea, dar să aveți și mila." Aceasta explică, în anii 1838-1840, când drama romantică a cucerit publicul, reînnoirea tragediei clasice, de care se săturase publicul, și căreia talentul tinerei Rachel (1820-1858)91, care debutează atunci pe scenă, îi redă onoarea. " Se petrece în acest moment la Teatrul-Francez un lucru neașteptat, surprinzător, curios pentru public, interesant în cel mai înalt grad pentru cei care se ocupă de arte, notează
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la fel de minuțioasă ca anchetele preliminare la care se dedă romancierul naturalist. "Drama istorică este de acum înainte imposibilă, dacă nu se face acolo o analiză exactă, reînvierea personajelor și a mediilor. Este genul care cere cel mai mult studiu și talent. Trebuie nu numai să fii un istoric erudit, dar mai trebuie să și fii un evocator numit Michelet. Chestiunea de mecanică teatrală este secundară aici. Teatrul va fi ceea ce-l vom face noi." Zola citează exemplul lui Flaubert care, cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teatru: și anume că orice perioadă literară, în teatru, trebuie să-și aducă cu ea interpreții, ca să nu dispară. Tragedia și-a avut iluștrii comedianți timp de două secole; romantismul a dat naștere unei întregi generații de artiști de mare talent. Astăzi, naturalismul nu poate conta pe niciun actor de geniu. Asta se datorează fără îndoială faptului că operele, și ele, nu sunt încă decât în stadiul de promisiune. Este necesară existența unor succese pentru determinarea curentelor de entuziasm și de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Cât despre piesele contemporanilor lui Zola, ele nu sunt conforme cu estetica naturalistă 100. Moștenitor al lui Scribe, Victorien Sardou (1831-1908), care nu este pentru el decât "un amuseur", a creat o lume artificială în care se mișcă niște paiațe. "Talentul Domnului Sardou (...) este făcut în esență din abilitate și spirit, scrie Zola în Causeries dramatiques: el nu ar putea crea personaje reale și nici să pătrundă în profunzimea mizeriilor umane." Zola nu vede, în teatrul lui Emile Augier (1820-1889), care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
public, instalând între sală și scenă, conform dorinței lui Wagner, un "abis mistic"4. Este vizibilă numai imginea scenică a dramei, căci muzica pare să vină de "nicăieri". Produs al unei creații colective, în care diferiți artiști își vor uni talentele, spectacolul așa cum îl concepe Wagner va avea puterea să facă invizibilă "lucrarea muzicii", adică acțiunea dramatică vehiculată de muzică. El va explicita muzica, după cum o dovedesc aceste cuvinte ale lui Wagner, reproduse de Adolf Appia, în Muzica și regia scenică
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pildă, în cazul poeziei. În sumar intră poeme de V. Voiculescu (A doua tinerețe, Lui Nicu Condiescu), Ion Vinea (Neurastenie), Al. A. Philippide (Părul) și versuri ale unor autori mai tineri, care, în parte, vor reuși să se impună ca talente autentice: Dimitrie Stelaru, George Lesnea, Cicerone Theodorescu, Ștefan Stănescu, Constantin Bivolaru, Ion Ronda, Ana Luca ș.a. Lui Dimitrie Stelaru i se acordă o atenție deosebită. După o prezentare entuziastă făcută de Eugen Jebeleanu, unde este caracterizat drept „prieten al fantomelor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289322_a_290651]
-
social, pentru pace și prietenia între popoare” și slujirea metodei realismului socialist. Deși extrem de ideologizată în spiritul sovietic oficial, în timp a dat dovadă de inițiative curajoase privind normarea limbii literare, valorificarea moștenirii literare și reeditarea clasicilor români, promovarea tinerelor talente. Congresele ei, supravegheate strict de Partidul Comunist, au îndreptat totuși atenția asupra problemelor spinoase ale culturii și economiei naționale, a valorilor ocultate ale trecutului, a necesității reflectării adevărului ca normă etică fundamentală a scriitorului. Congresele au avut loc în 1954
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290356_a_291685]
-
clipe privilegiate intră în scenă un personaj plin de vervă și farmec, vădind din când în când plăcerea jocului burlesc, un observator pătrunzător, moralist sagace, spirit caustic ori capabil de detașare ironică. F. se află evident în căutarea ecuației propriului talent. Treapta următoare va fi nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, apărută mai întâi în „Revista Carpaților” (1861). Înrudită îndeaproape cu fiziologia, specie cu o prezență distinctă în scrisul românesc de la mijlocul secolului al XIX-lea, nuvela indică orientarea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286992_a_288321]
-
șansa fiecăruia depinde de performanța în arta ipocriziei. Momentele de atonie intervin numai în singurătate, în deplină siguranță, după ce sunt luate infinite precauții. Unul ca Andronache Tuzluc este sortit pieirii pentru că joacă descoperit, ignorându-și, din oboseală poate, adversarii. Cu talent de comediograf, F. scrutează adunările, zaiafeturile, locuri unde personajele își fac apariția sub privirea lui atentă, studiate din cap până în picioare. Nu sunt scăpate detaliile, dichisul vestimentației, „poza” pe care se merge, mimica, gesturile, modulațiile vocii, dar nici efectul asupra
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286992_a_288321]
-
în opera literară (1972), M. manifestă interes pentru investigarea problemelor de estetică și teoria literaturii. În alte lucrări - monografii și scrieri cu caracter didactic - tratează statutul valorii artistice și categoriile estetice, corelația dintre frumos și util, raporturile artei cu realitatea, talentul și specificitatea gândirii artistice, adevărul artistic și idealul estetic, tradiție și inovație ș.a. O permanență a preocupărilor sale este examinarea - în plan diacronic și sincronic - a imaginii artistice sub aspectul proprietăților ontologice și axiologice. M. are și câteva contribuții în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288086_a_289415]
-
artă îl atașează și mai mult de critica junimistă, ca și afirmația că sentimentul frumosului este indiferent, în ansamblu, la condițiile sociale ori etnice. Îndreptându-și atenția exclusiv asupra operei, C. a căutat să lupte, potrivit preceptelor junimiste, împotriva „falsului talent”, în numele unui adevăr estetic, dedus din cercetarea tratatelor de estetică și din lectura atentă a capodoperelor literaturii universale. În mod firesc, el a ajuns astfel la crearea unui model ideal, ținut de unic criteriu valoric. De aceea, critica sa este
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286121_a_287450]
-
septembrie-octombrie 1925, de când René Larchet nu mai este coordonator, suplimentul în limba franceză nu mai apare. În articolul O lămurire către cetitorii noștri din numărul inaugural, se precizează că revista elevilor continuă publicația „Scânteia”, scopul ei fiind a încuraja „micile talente ale acelora care ca mâine vor apare pe arena vieții căutând a colabora la propășirea societății” și „de a vindeca starea patologică postbelică a generației de azi”. Periodicul are rubricile „Epigrame”, „Traduceri”, „Din carnetul nostru”, „Din spicuirile lui Nicu”, „Diverse
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287542_a_288871]
-
polemică personală, fără nici un punct comun cu un fragment de istorie literară.” Aceeași atitudine adoptă comentatorul și în recenzia la romanul Viață dublă de E. Lovinescu (6/1927), în care scoate în evidență „senzația de artificial”, „păienjenișurile abstracte”, „incompatibilitatea între talentul critic și talentul epic”. Ovidiu Papadima se manifestă și ca poet (Flori de mai și Luna, 4/1924), contribuind și cu traduceri din Gérard de Nerval. Imaginea vieții culturale românești a orașului este reflectată în rubrica „Însemnări. Viața culturală la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287542_a_288871]
-
nici un punct comun cu un fragment de istorie literară.” Aceeași atitudine adoptă comentatorul și în recenzia la romanul Viață dublă de E. Lovinescu (6/1927), în care scoate în evidență „senzația de artificial”, „păienjenișurile abstracte”, „incompatibilitatea între talentul critic și talentul epic”. Ovidiu Papadima se manifestă și ca poet (Flori de mai și Luna, 4/1924), contribuind și cu traduceri din Gérard de Nerval. Imaginea vieții culturale românești a orașului este reflectată în rubrica „Însemnări. Viața culturală la Târgu Mureș”, conținând
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287542_a_288871]