2,617 matches
-
spațiu miraculos, în care siluetele munților conturate de razele lunii se transformă în fantasme care provoacă imaginația soldaților („Fortul, râpele, podișul pietros dinspre nord erau inundate de o lumină feerică, aidoma celei de basm; strălucea până și perdeaua de neguri încremenită în zare, spre miazănoapte.” p.73), iar sunetele proiectate pe fundalul unei liniști apăsătoare creează iluzii auditive: „Vântul, care făcea să tremure șuvoiul prelung, tainicul joc al ecourilor, sunetul schimbător al pietrelor lovite înfiripau laolaltă un glas omenesc care vorbea
Incursiuni în universul epic by Ana Maria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1223_a_1930]
-
un plan și cei care redactează materialul după un plan scris. În oricare din cele două situații, ambele categorii se confruntă cu sindromul primului material scris. Acest sindrom poate fi recunoscut prin unul sau mai multe simptomuri: palme umezi, poziție încremenită în fața foii de hârtie, cererea amânării datei de prezentare a documentului, ascuțirea creioanelor deja ascuțite, grimase etc. Cel mai bun sfat pentru trecerea peste sindromul primului material scris este de a mai consulta odată această parte a cărții și apoi
Strategii de comunicare eficientă by Mircea Agabrian () [Corola-publishinghouse/Science/1074_a_2582]
-
187) Cînd trecură podul de la Asnière și văzură rîul plin de vaporașe, de pescari și de luntrași, îi cuprinse bucuria. Soarele, un soare puternic de mai, lumina pieziș luntrile și apa fluviului liniștit, care părea nemișcat, fără curenți, fără vîltori, încremenit în căldura și lumina amurgului. În mijlocul apei, o corăbioară cu două vele albe, mari, întinse de o parte și de alta a bordurilor, ca să prindă cele mai slabe adieri de vînt, părea o pasăre uriașă, gata să-și ia zborul
Textul descriptiv by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz () [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
la întâlnirea între culturi, în ciuda ficționalității unui construct ca acela al identității culturale, important nu atât prin realitatea, cât prin eficacitatea sa. Aceste considerente conduc la ideea că noțiunea de identitate culturală nu se poate baza pe o concepție statică, încremenită într-o formulă de-a gata, ci este reflexul unui neîncetat proces dialectic între tradiție și noutate, între continuitate și ruptură, între mișcarea centripetă spre local/național și centrifugă spre universal. Calvin O. Schrag (The Self after Postmodernity,1997 apud
Școala, între comunitatea locală și provocările globalizării by Ţăranu Adela-Mihaela () [Corola-publishinghouse/Science/1050_a_2558]
-
attonitas ibat oborta genas 391. Cu aceste puține rânduri poetul ne-a prezentat întâlnirea dramatică dintre el și Maximus. Cel din urmă nu realizează încă gravitatea dizgrației lui Ovidiu; Ovidiu, printre lacrimile de durere care-i șiroiesc din ochi, e încremenit de teamă (pavidas dante timore notas), de o teamă de neexplicat în fața celui mai bun prieten și a unei rude ca Paulus. Să fie oare, cu-adevărat, încă vie teama amintirii durității măsurii imperiale? Aceasta pare a fi însă o
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
-i foc. Și tot el, în 4 decembrie 1987, tot la 05:40 dimineața, a incendiat cu mai puțină eficacitate reală, dar poate cu și mai multă eficacitate simbolică statuia lui Lenin din Piața Scânteii. În 1968, când URSS era încremenită în stagnarea brejneviană, toți românii sau aproape erau antisovietici. Zece ani mai târziu însă, când era vorba de Gorbaciov și de perestroika (ferestruica, cum era ea alintată, ușor ironic, în românește), chiar dacă nu aveam îndeobște nicio brumă de încredere în
România post 1989 by Catherine Durandin, Zoe Petre () [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
ce-a comandat, aici, la masa fanților! Culiță State nu știa ce să facă, nu dorea scandal în localul lui, dar nici pe plac n-ar fi vrut să-i facă banditului. Între timp, Turcu se uita sfidător la mușterii încremeniți pe la mese, după care i-a ridicat tatei capul în sus, punându-i un deget gros și jegos sub nas. În momentul acela, pumnul drept al tatei a izbit năpraznic bărbia lui Turcu, ca un baros. Fierarul a zburat, cât
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
greutatea granitului: spiritualitatea. Este ceea ce lumea civilizată a înțeles de multă vreme, lucru ce i-a asigurat existența, nu oricum, doar dăinuind și atăt, ci mai ales înțelegerea faptului că, dacă nu faci găndind, acțiunea este ratată. Sau se rămăne încremenit într-un mimetism ridicol, factice, ce nu asigură nici măcar satisfacția minimă a unui model ce-și imită onorabil copia. Este momentul să punem capăt timpurilor „interesante”, din spectatori să devenim actanți și mai ales să reinstaurăm ceea ce pare o fata
Per aspera ad astra. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Gabriel Galtoi () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2269]
-
Măria ta, scrisoarea o am scrisă chiar de mâna mea, și egumenul scoase de sub rasă, de la piept, un sul subțirel. Îi tremurau mâinile și se auzeau cum îi clănțăne dinții în gură. Vodă zâmbi sigur pe el, în timp ce încordarea îi încremenise pe cei din sală. Doar Brâncoveanul își număra nodurile șnurului negru cu ciucuri împletiți. S-auzim! — Fericita doamna Ilinca, postelniceasa, fiind aproape de moarte și slabă de tot, m-a chemat pe mine și am scris o carte despre niște sate
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
Putea fi înjurată muierea cu tandrețe, și i se făceau obrajii roșii și se învîrtea pe loc ca o găină beată că era iubită, și dimpotrivă, un cuvânt blând dar rostit cu o cruzime rece o făcea palidă și o încremenea de spaima înstrăinării. Uneori, în calmul tindei noastre, ascultam venind de afară și cuvântul torențial, degradat. Îngrozită, mama nu știa unde să ne spună să ne ducem, ca să nu auzim... Era un spectacol grandios al deșănțării umane ceea ce își spuneau
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
îi spusesem pe toți. Mai erau însă orașe și locuitori pe care nu-i spusesem, să mă mai gândesc. Se lăsă o tăcere nefirească în marea încăpere de clasă. Timpul trecea, profesorul stătea neclintit la catedră și aștepta. Totul parcă încremenise. Ce vroia de la mine? Atâta știam, atâta spusesem, n-aveam la ce mă gândi. - Gîndește-te! mă soma bătrânul domn ca și când mi-ar fi ghicit gândurile. Și deodată răcni: gîndește-te! Și se dădu jos, se repezi la mine, mă lovi cu
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
simți frigul ce răzbătea din zidurile goale, spoite cu var. Nu știa unde să-și pună poșeta, unde să se așeze. Nu-i rămânea decât să se întindă pe pat sau să stea în picioare și să tremure de frig. Încremenise în mijlocul camerei, cu poșeta în mână, cu ochii țintă la un fel de ferestruică aflată sus, aproape de tavan, prin care se zărea cerul. Aștepta ceva, nici ea nu știa ce. Își simțea numai singurătatea, simțea frigul pătrunzând-o până la oase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
femei pe care numai întâmplarea o adusese aici, se desfăcea încet un nod pe care-l strânseseră tot mai mult anii, obișnuința și plictiseala. Privea așezarea nomazilor. Nu-i vedea pe cei ce trăiau acolo, în preajma corturilor negre totul era încremenit, și totuși nu se putea gândi decât la ei, deși până în acea clipă abia știuse de existența lor. Fără casă, despărțiți de lume, acești câțiva oameni rătăceau de colo colo pe teritoriul nemărginit așternut la picioarele ei și care nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
dădu dintr-o dată seama că nu-și mai putea stăpâni clănțănitul dinților. - Murim de frig, spuse Marcel. Ce te-a apucat? Hai la hotel. Dar, stângaci, îi cuprinse mâna. Ea se întoarse și-l urmă, ascultătoare. Bătrânul arab de pe scară, încremenit în locul în care-l lăsaseră, se uită după ei cum coboară spre oraș. Janine mergea fără să vadă nimic, apăsată dintr-o dată de o nesfârșită oboseală, târându-și trupul a cărui povară i se părea acum de neîndurat. Exaltarea o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
nu mai tremura. Lipită cu tot pântecele de parapet, întinsă către cerul rotitor, aștepta ca în inima ei tulburată să coboare pacea și să se facă tăcere. Ultimele stele ale constelațiilor căzură în ciorchini, mai jos, pe cerul deșertului, și încremeniră. Atunci, lină și chinuitoare, apa nopții începu s-o umple pe Janine, înecă frigul, urcă încetul cu încetul din străfundurile tainice ale ființei sale, și se revărsă în valuri neîntrerupte până la gura-i plină cu gemete. O clipă mai târziu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
cum se apropie malul, fără să-și ridice ochii către cel care-i aștepta. Dintr-o dată, bacul se izbi de capătul unui debarcader ce înainta în apă, luminat abia atunci de lanternă, care, în urma loviturii, începu să se legene. Negrii încremeniră cu mâinile înălțate, agățați de capătul prăjinilor ușor cufundate în apă, dar cu mușchii încordați, străbătuți de un freamăt neîntrerupt, ce părea că vine din apă și din apăsarea ei. Ceilalți oameni de pe plută zvârliră niște lanțuri în jurul stâlpilor debarcaderului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
către primărie, pe străzile pustii, printre'prăvăliile închise și printre casele zăvorâte. Pe măsură ce se îndepărtau de fanfară și de pocnitori, liniștea punea iar stăpânire pe oraș. Câțiva vulturi urubu se întorceau în zbor, poposind pe acoperișuri, unde păreau a fi încremenit de o veșnicie. Primăria se înălța pe o stradă îngustă dar lungă, care ducea de la unul din cartierele mărginașe la piața bisericii, pustie în acea clipă. Din balconul primăriei, cât vedeai cu ochii, nu se zărea decât un drum plin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
vină spre noi, ca o sferă de plumb ce se rostogolește pe masa de biliard de la o țintă la alta, de la unul la celălalt, să ne izbească fiecăruia frunțile. Farfuriile se clatină, pornesc, se ating, schimbă poziția, se înlocuiesc, revin, încremenesc iar, cum au fost. Oase ronțăite, coada unei așchii de cartof prăjit, rana tăiată în resturile de carne învechită, dormind în gelatina sosului sleit, sub protecția obosită a cuțitelor și furculițelor inutile. Și un castron mare, ca un iaz verzui
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
ei nici unul care să-i semene, ar trebui imaginat. Un bărbat, să zicem, brun, cu chipul alb delicat și cu brațe puternice. Mai curând scund, cu o privire vie și mioapă și umerii drepți, ciolănoși. Zvâcnind ca un arc sau încremenind multă vreme, pustiit, cu ochii goi. Neglijent, zdrențăros. Vocabular pitoresc și maniere probabil distinse. Și surpriza unui glas de copil răgușit... S-ar afla, probabil, prin cărți, dacă nu chiar și printre cele vechi pe care îi plăcea să le
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
eliberează-te și eliberează din strâmtoare pe cei care merită, reînnoiește zilele orfanului. Obrazul ei e galben, ca luna. Trenul e pustiu, tărâmul pe care îl străbatem e pustiu, înghețat. Zâmbesc, încerc să zâmbesc, rânjet anapoda care strică înțelesurile. Trenul încremenește, am timp să-mi dau seama că trenul s-a oprit de mult. Sunt părăsit și pieziș. „Învață-ne a socoti zilele noastre, ca să putem dobândi o inimă înțeleaptă.“ Trenul și-a înfipt colții în gheața zilei, zace mulțumit și
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
pământului excedentar, betonul, tencuiala, gura de vărsare... inginerul A.P. își cufundă fața în pătratul albastru al batistei, pe care o trece, de câteva ori, dinspre frunte pe obraji și pe gât. Curg secundele, căldura urcă, monotonia creșterilor mici, insesizabile, timpul încremenește, ziduri muiate, fragmentare, planșete fluide, brațele agățate de ele. Da, da... e vocea lui Tomski : „Mașina de scris... autorizație... Miliție... examen... mașinile de scris se prezintă la Miliție, da, m-au ținut trei ore, până mi-au aprobat“. Simte atingerea
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
nimeni. Așteptă, funcționara nu reapăru. Urcă scările, ținându-se de bara rece. La un pas, înainte de-a ieși, îl ajunse din urmă râsul de copil fericit, batjocoritor, strident, dezlănțuit. N-avea curaj să coboare, nici să iasă la suprafață. Încremeni, fără a se putea urni. Se prinse, târziu, cu ambele mâini, de bara îngustă. Trase cu toate puterile, săltă la lumină. Reuși să se depărteze repede. Amețită de somn, strivită între trupurile balansând în ritmul autobuzului care frânează și iar
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
uiți, numai moarte și morminte și morți... Un vânt tomnatic, umed și trist, începu să bată dinspre satul amețit de ceață, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbușite. Din văzduhul cenușiu picură atâta pustietate, că, simțindu-și sufletul împovărat, caporalul încremeni cu fața spre turnul bisericii, cu privirea pierdută, fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofițer. Își veni în fire de-abia când auzi pașii. Tresări și, întorcîndu-se la gropari, le zise cu glasul încă
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
la înmormîntare... Până în Parva, Apostol a plâns în neștire... Înmormântarea a fost impozantă. Mii de oameni au petrecut coșciugul la groapă, și multe cuvântări jalnice. Pe urmă, câteva zile, Apostol a stat acasă. Nu mai plângea, dar ședea ceasuri întregi încremenit în fața unei fotografii care reprezenta pe tatăl său într-o poză dârză, amenințătoare. (Era făcută la Cluj, pe când se întorcea din temniță.) înainte îi fusese frică de fotografia aceasta. Acuma îl rodeau remușcări. Simțea împrejur întrebări fâlfâind cu aripi negre
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Apoi o săptămână întreagă, în fiecare zi, mereu la aceeași oră și din ce în ce mai bucuros că nu era acasă avocatul. Și, peste altă săptămână, spuse radios doamnei Bologa: ― Mamă, știi că am să mă logodesc cu fata lui Domșa? Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă și ușuratică. O fată crescută în voia soartei ― doamna Domșa murise de vreo patru ani ― nu poate fi o soție potrivită pentru Apostol. Încercă să se împotrivească. Chemă iarăși într-ajutor pe protopopul Groza
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]