2,074 matches
-
realelor”). Criticul nu dovedește Însă cum. Punctul de vedere universal, dacă există, este al bărbatului care, după cum fericit zice același G. Călinescu, suferă de „suficiență virilă”. Discursul erotic vorbește În exclusivitate despre suferințele bărbatului. Rareori este sugerat și chinul femeii Îndrăgostite. Conachi, Într-un loc (Amoriul prin prieteșug), prezintă pe Zulnia desculță și despletită, fugind ca o deznădăjduită: „Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt și la cer cată, Vra să strige, dar și glasul i se taie deodată. Se povărnește
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sfărmată.” Părerea lui Conachi este că o femeie suferă, cînd suferă, mai mult: „căci la femei totdeauna durerea este mai vie”. Să nu ne scape Însă din vedere că suferința femeii are mai ales calitatea de a flata orgoliul bărbatului Îndrăgostit. Deznădejdea Zulniei mărește chinul, dar și mîndria răbdătorului Ikanok. Imaginea ultimă nu mai lasă nici un dubiu: bărbatul Înduioșat de durerea pe care a provocat-o ține „În brață” pe zăluda Zulnia și petrece... A descoperi o concepție asupra feminității În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de mai tîrziu al lui Eminescu (stilul Învinuirii tandre!), femeia capricioasă care omoară fără simțire călcînd peste firea dreaptă. Însă mustrarea devine un elogiu, supărarea se transformă Într-o patetică declarație. Conachi vorbește, Înaintea lui Eminescu, și de cruzimea femeii Îndrăgostite. Apelativul „crudo” apare Într-un poem În care se moare și se Înviază de mai multe ori: „Ție, numai, crudo-ți place să omori fără sfîrșit”... Este sugerată, aici și În alte versuri, o anumită insațietate În cruzime a femeii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În oftare, Pentru mine nu colindă decît În cerc de durere. Pămîntul tot În cutremur și stihiile-n perzare Sămăna Înspăimîntate de atîtea pătimiri...”. De aici pînă la ideea că există o conjurație a „rălelor” din univers și că omul Îndrăgostit a devenii, prin chiar intensitatea pasiunii lui, o jucărie În mîinile sorții nu este o cale prea lungă. Conachi ridică jalea pe fundamentul unei filozofii a predestinării, proprie lumii medievale. Un sentiment stăruitor de zădărnicie și de nimicnicie a omului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a vasalități (domnei, donnoi, cortezia din poezia trubadurescă). Rougemont o pune În legătură cu erezia Catharilor și dogma „Bisericii Amorului” (L’Amour et l’Occident), descoperind astfel În amorul-pasiune o sursă religioasă. Barthes crede că mecanica vasalității (obiectul iubit aservește total subiectul Îndrăgostit) se bazează pe un sentiment puternic de futilitate. Dependența nu este o slăbiciune, nu e ridicolă pentru un Îndrăgostit, ci un semn de forță: cu cît dependența, aservirea este mai mare, cu atît pasiunea Își afirmă forța și identitatea. În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ibovnicele sale, Elenca. Deși toate părțile trupului sînt cuprinse de foc, locul de preferință al focului este, totuși, pieptul. Aici e vatra lui: „Doamne, giudecător drept, Vezi ce foc Îmi arde-n pept...”. Dacă ochii femeii provoacă focul, ochii bărbatului Îndrăgostit Îl Întrețin. PÎnă la autodistrugere, căci a arde fără preget este la poeții din epoca de Început cea mai clară formă de mazochism sentimental: „Și inima de oftat Arzînd s-au Încenușat. Lumina sîmpt că s-au stîns Din doi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
oferă, ca jertfă, o „vecinică plecăciune”, iasă cruda femeie rămîne de piatră. Îi oferă, atunci, moartea ca semn de iubire și slavă: „Primești a mea moarte?”... CÎnd, În fine, Catinca se arată milostivă, cerurile se deschid, universul strălucește și omul Îndrăgostit uită să mai moară: „Puteri cerești, Îngeri, soare ............................................... Ce-arătați ca strălucire...” De la Casandra așteaptă cu răbdare aceeași decizie de milostivire (Nume). Altei femei, nenumite, Îi recomandă: „...ori te schimbă În fire Ori fii cu milostivire”.... Însă de regulă femeia
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la capătul puterilor. Tot Barthes definește admirabil acest regim al Îndrăgostitului: acela al unei „răbdări a nerăbdării”: a hrăni o nenorocire ce nu se uzează niciodată, a constata insuportabilul și, prin chiar această descoperire, a instala În eu (eul omului Îndrăgostit) „teatrul marțial al Deciziei, Acțiunii, al Ieșirii”... Decizia lui Conachi este de a nu lua nici o decizie. Acțiunea lui este de a se lamenta. Ieșirea este de a nu ieși din acest lung, insuportabil „pustiu de jale”... Există, adevărat, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
moară (În poezie) ca un Tristan. 13. Erotologii atrag atenția asupra dificultății de a scrie (exprima) iubirea. Subiectul amoros, atrage atenția Barthes, este un subiect atopic, căci a scrie asupra unui lucru este a-l perima. Cum poate o ființă Îndrăgostită să riște, În aceste condiții, să perimeze propria-i pasiune? Situație, Într-adevăr, dificilă. Romanticii aspiră, totuși, să scrie o capodoperă bazîndu-se pe propria subiectivitate (pasiune), iar grecii (prin Socrate) tind să convertească, observă tot Barthes, mitul erotic Într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un mit estetic. Citatul dat de Barthes din Suferitele tînărului Werther („Am pierdut... forța sacră, vivifiantă, cu care cream În jurul meu universuri”)... nu-i, totuși, concludent, pentru că, afirmînd că nu mai poate crea În jurul lui o galaxie de lumi, omul Îndrăgostit implantează, În acest timp, În jurul lui universuri noi (acelea ale imaginației). E vorba, În fond, de figura, deja semnalată, a preterițiunii: discursul ce se scrie din neputința de a-l scrie... A exprima inexprimabilul este, În esență, pariul poetului erotic
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
năcazurile În literatură... Slabă viclenie: poetul nu face decît să scrie istoria propriei pasiunii. Am putea zice că tema lui unică este aceea cu care Încep marile epopei: CÎnt amorul și armele lui... Mai este o temă: aceea a lecturii Îndrăgostite. Discursul Îndrăgostit care provoacă, printr-o subtilă acțiune de drogare, dragostea. Dante fixează modelul În vestitul cînt al Francescăi d’a Rimini și Paolo Malatesta. Este drept că acolo este vorba de lectura comună. Conachi vorbește de cititul singuratic care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
literatură... Slabă viclenie: poetul nu face decît să scrie istoria propriei pasiunii. Am putea zice că tema lui unică este aceea cu care Încep marile epopei: CÎnt amorul și armele lui... Mai este o temă: aceea a lecturii Îndrăgostite. Discursul Îndrăgostit care provoacă, printr-o subtilă acțiune de drogare, dragostea. Dante fixează modelul În vestitul cînt al Francescăi d’a Rimini și Paolo Malatesta. Este drept că acolo este vorba de lectura comună. Conachi vorbește de cititul singuratic care, Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
bucuriile lumii, Îngrețoșat de tot. Caută vreo „grozăvie, vreun loc Întunecat să se afunde În durere... și nu află. Fuga nu rezolvă nimic dacă „amurezata” nu-i aproape. Este limpede că exilul nu c o soluție de salvare pentru omul Îndrăgostit. d) Obiectele, peisajul exilului amoros mai vin o dată În niște poeme de tonalitate villonescă. „Dar unde-i copaciul mare”? - Întreabă Conachi, după 26 de ani, la Slănic. acolo unde avusese loc „pe o așa fulgeroasă și cu trăsnet vreme, supt
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ascezei antrenează și un peisaj liric care, la Conachi, se deschide spre marele univers. Din direcția, e drept, a decorativului grandios. 15. În afara cîtorva fetișuri (cum este pentru Werther panglica dăruită de Charlotte), nici un alt obiect nu pătrunde În lumea Îndrăgostită, zice Barthes: „este o lume săracă din punct de vedere senzual, abstractă, stoarsă, dezinvestită; privirea mea străbate lucrurile fără a le recunoaște puterea de seducție; sînt indiferent față de orice senzualitate, În afară de aceea a «corpului seducătoră...”. Un asemenea fetiș (un obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de ordinul astral. Conachi le trece și pe acestea În rîndul elementelor martori-complici. Luna, soarele, cerul cu toate stelele sînt convocate pentru a participa la evenimentele pasiunii. „Ceriul se deschide” adesea În poeme, „Înfocații planiți” iau parte la muncile omului Îndrăgostit. Puterile cerești, Îngerii, planetele, stihiile toate și chiar „un comit” traversează galaxia erotică Conachi: „Ceriule Înalte, Înfocați planiți, Toți cu grozăvie mă Împotriviți...” Am semnalat deja participarea semnelor cerești la drama pasiunii erotice: fulgerul, tunetul... Fără să fie un obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
această metaforă șireată: mințile i s-au smintit, vorbește aiurea („tot ca un uimit”) și nu știe ce zice: „nu știu, nu pricep nimic”... Apare și ideea de inefabil erotic: „la un nu știu ce poftind”. Inefabilul e Însoțit de iritarea spiritului Îndrăgostit: „GÎndul, voia mi-am stricat Caut, privesc nempăcat.” Metafora comitului trece de la Conachi la Pann și, În genere, demonstrația de acolo o regăsim În poemul Un comit cînd să arată, ușor modificată. Pann pune o notă de libertate În jurămîntul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Folosul irmoaselor. Nedesăvîrșirea Începutului. Poezia ca trecere și petrecere... Stilul luminat și scrisul gorgonat. Cuviința și retorica. Un spectacol verbal În jurul unei teme morale. „Pritocirea” În minte și metoda colajului. 26. Retorica amoroasă. Protocolul iubirii. Formele de adresare În discursul Îndrăgostit. Firea cuvîntă dar lipsește limbajul care să exprime. Arta de a iubi și arta de a scrie. Postfață de Valeriu Cristea. Nu ascund faptul că acest eseu este și rezultatul unui pariu cu mine Însumi. Am citit de mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
triunghiulară"), poveste a cărei lectură avusese efectul unui veritabil "filtru" de dragoste. S-ar părea deci că Eminescu vrea s-o atragă pe "burgheza" lui parteneră într-un joc mai periculos, nebunesc chiar e vorba de nebunia lecturii, a lecturii îndrăgostite, care îndeamnă la imitație. Dar aici raportul e invers: nu lectura cărții generează impulsul apropierii periculoase, ci apropierea (sărutul) îl obligă pe cutezătorul amant să deschidă cartea taman la episodul cu pricina semn că, pentru Eminescu, "realitatea" nu-i decât
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
pe viitor, să fie mai precaută și să se mulțumească doar cu rolul de muză. Ea nu poate pricepe că, sărutând-o, "inspiratul" poet o distribuise deja în acest "rol", ignorând-o, de fapt, ca femeie. Drept urmare, după episodul "lecturii îndrăgostite" Eminescu se simte profund tulburat, și nu din cauza farmecului irezistibil al cumnatei lui Maiorescu, ci de faptul că "lunga lui obsesie" își găsise leacul "într-o sărutare" gest salutar, menit a elucida natura relației dintre cei doi. În această stare
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
sufletul unui asemenea exemplar feminin își găsește versul eminescian ecoul lui profund și "specific". Din acest motiv, între fotografia din gazetă și "realitate" "Bălăuca" nu vede nicio diferență, ceea ce o ajută să înțeleagă că nici ea nu reprezintă, pentru bărbatul îndrăgostit, decât copia imperfectă a unui prototip ("în Bianca se fixa elementul esențial al sufletului feminin, de acum și dintotdeauna, din care ea nu era decât un exemplar întâmplător"). Mite, în schimb, e mai orgolioasă și are pretenția de a-i
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
niciodată "întregul") desemnează de fapt, spune Culianu, o mentalitate magică, ceea ce conferă "obiectului" pasiunii o aură sacră, intangibilă, astfel că "numai ritualul privirii furișe conferă interes iubirii" (altminteri, un sentiment obștesc, reductibil în ultim resort la instinct). Scurt spus, privirea îndrăgostită e o privire "perversă", de voyeur. O scurtă explicație e, pe moment, necesară. Printre mulți alții, același Culianu atribuia mecanismului psihologic al "vederii" un rol fundamental, de "moment" esențial în dinamica pasiunilor și în psihologia iubirii. Discipolul lui Eliade sublinia
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
mai putea da îndărăt: sosise momentul"). Înainte de despărțirea inevitabilă, "fata moașei" îl conduce pe nefericitul ei amant undeva, într-o odaie mizeră, la "hanul lui Năstăsache" (loc rău famat), pentru a-și lua rămas bun așa cum se cuvine unei femei îndrăgostite, gata să consimtă la marea jertfă. Preliminariile actului amoros repetă ceremonialul cunoscut: Veronica îi sărută mâna "de vlădică", apoi "se sculă de pe scaun și i se așeză pe genunchi, mângâindu-l, sărutându-l pe gură cu desperare", până când, dominatoare, femeia
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
dulce la pipăit și sărutat", "își puse capul mic pe pieptul lat și păros și începu să plângă ușor", satisfăcută că-și împlinise dorința, și nicidecum îngrozită de gândul că ar fi păcătuit cu ceva. Prozatorul găsește și explicația cuvenită: "îndrăgostită și posedată de talentul lui, femeia voia să fie posedată și în carne, din convingerea oricărei femei că posesiunea adevărată stă numai în trup". La bărbat, în schimb (animal triste post coitum), se produce fenomenul invers, dezvrăjirea "de când o posedase
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
în trei acte „X. Y. Z.” a lui Klabund. Din distribuție făceau parte actorii Toto I. Iancovescu, Jeanna Burileanu ș.a. Un alt mare artist bucureștean, George Vraca, a susținut prima reprezentație în Bacău la sfârșitul lunii octombrie 1930 în spectacolul „Îndrăgostita”, alături de Maria Ventura. Un eveniment teatral de proporții l-a constituit întâlnirea publicului băcăuan cu artiștii Lucia Sturza Bulandra și V. Maximilian în piesa „Etienne” (2 noiembrie 1930). Tot în luna noiembrie 1930, pe scena din incinata Palatului „Mărăști”, actorii
Fizionomii urbane şi structuri etno-sociale din Moldova : (1864- 1938) by Alin Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1172_a_2215]
-
de regulă un nume delicat, de femeie gingașă, cu toane, dar, oricum, gingașă. După libidoul foștilor și actualilor conchistadori ai Lumii Noi. Așa că, pînă la urmă, din vrăjmășia meteorologică nu mai rămîne decît un nume. De care, ca orice focos îndrăgostit, americanul își aduce aminte cu oarecare nostalgie. Fie și una aspră, pe măsura nurilor fostei iubite. Cînd aceeași răzvrătire a cerului și pămîntul dă peste o Indie, peste o Africă, atunci totul îmbracă hainele cernite ale tragediei și ale marasmului
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]