7,971 matches
-
își va lăsa încărcătura la etajul al paisprezecelea, acolo, înăuntru, o succesiune de inconfundabile țăcănituri spune că o armă e gata să tragă. Pe coridor nu se vede nici țipenie de om, la ora asta birourile sunt deja închise. Cheia alunecă suav în broască, aproape fără zgomot ușa se deschise. Comisarul o împinse cu spatele, aprinse lumina și acum va străbate toate dependințele, va deschide toate dulapurile unde ar putea să încapă cineva, se va uita pe sub paturi, va da la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
un zâmbet calm tot ce spunea el. — Așa că vezi, m-am însurat, spuse el deodată. Ce părere ai de nevastă-mea? Și o cuprinse într-o privire caldă așezându-și mai bine ochelarii pe șaua nasului. Sudoarea îi făcea să alunece mereu în jos. — Ce te-ai aștepta să spun? am răspuns eu. — Chiar așa, Dirk, s-a amestecat și dna Stroeve în conversație, zâmbind. — Bine, dar nu e minunată? Ascultă-mă pe mine, băiete, nu mai pierde nici o clipă. Însoară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
Alighieri, purtând Însemnele prioratului, mergea Înaintea grupului, la vreo douăzeci de pași. - Priorule, așteaptă, mergi mai Încet. De ce atâta grabă? horcăi bargello, șeful poliției, un bărbat bondoc, acoperit de o armură care Îl făcea să arate și mai dizgrațios. Bargello alunecă, În tentativa de a-l ajunge din urmă. - Acela e turnul de la Santa Croce... ăsta ar trebui să fie locul gâfâi șeful gărzilor, arătând spre o clădire din depărtare. Priorul se oprise ceva mai Încolo, la jumătatea urcușului, Încercând să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
de fața mortului, a cărui barbă Începuse să se cârlionțeze din pricina căldurii. Otravă. N-a fost un atac la măruntaie; mai curând o substanță care i-a curmat puterea de a respira. În timp ce dădea drumul la capul mortului, pe grumaz alunecă ceva, rostogolindu-se ca un șarpe. Părea un medalion aurit, acoperit cu semne mărunte și cu caractere arabe, care se ținea printr-o curelușă din piele. Un astrolab, constată el, de o lucrătură extrem de rafinată. Alidada, tija mobilă, fusese stricată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
mai rele. Și cu atât mai mult de când domnește necredinciosul Filip. Parcă au Înnebunit cu toții. - Ai dreptate, parcă au Înnebunit cu toții. Dar când vei vedea și domnia ta... - Ce trebuie să văd? - Fecioara miraculoasă. Vino! Dante Îl fixă interzis. Dar celălalt alunecase deja Înainte, Împins de mulțime, și Îi făcea semne să Îl urmeze. - Vino, vino și domnia ta! Îl mai auzi cum Îi striga În timp ce dispărea absorbit În Îmbulzeală. Abația Maddalena se ridica În spatele vechiului For, ceva mai Încolo de Santa Maria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
care apăruse pe neașteptate. Se lipi de perete, blestemându-l pe vizitiul care, fără să-i pese de el, continua să mâne caii. - La o parte, prostule! Îl auzi răcnind. Făcu un pas ca să se ia după dânsul, Însă căruța alunecă pe o piatră, deviind și apropiindu-se și mai tare de el. - Ia seama, messere! Îi strigă cineva de pe partea cealaltă. Era un bătrân Înalt, Îmbrăcat În culori Întunecate. Dante Își duse mâna streașină la ochi, Încercând să Îi deslușească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
aceea voi cânta drumul printre morți. După Ulise și Enea, aceasta e călătoria care lipsește din experiența noastră. Arrigo Îl apucă de un braț. Părea gata să adauge ceva. Apoi Își lăsă capul În piept și se Îndepărtă În tăcere, alunecând cu pasul său șovăielnic. 4 Zorii zilei de 9 august, la Priorat În curtea interioară, Dante observă o oarecare agitație. Într-un colț, un cal Încă Înșeuat, acoperit de sudoare, izbea cu copita În caldarâm. Un bărbat Înarmat era adâncit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
dacă nici o rudă sau prieten nu va apărea să solicite trupul. Străjerii plecară. Între timp, Dante se gândea la ce avea de făcut. Așadar, călugărul nu supraviețuise după fuga prin pasajul subteran. Pentru un motiv sau altul, trebuie să fi alunecat În râu, iar acolo, Îngreunat de Îmbrăcăminte, se pomenise În vârtejul morii, rămânând Înțepenit Între paletele roții. Un sfârșit cum nu se poate mai nenorocit, pentru un om care Își câștigase existența prin iscusință și prin prestidigitații. Și totuși, lucrurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
cum Îl cuprinde oboseala, legănându-se precum fumul lumânărilor care se aduna În aer. Încetișor, Își dădu drumul să lunece pe covor, ghemuindu-se În dreptul tablei de șah, În timp ce Închidea ochii, În căutarea odihnei. Probabil că se mișcase În timpul somnului, alunecând de pe covor. Răceala pardoselii Îi intrase În oase și o durere intensă Îi punea stăpânire pe membrele care Îi amorțiseră și Îl furnicau. La un moment dat, i se păru că cineva se apucase să deplaseze oglinzile În alte poziții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Credincioși, dar eu nu sunt la curent cu planul complet. Nimeni dintre noi nu e informat. Însă, dacă Îl descoperă oamenii lui Bonifaciu... Sienezul devenise cadaveric. Un tremur violent Îi scutura mădularele. Genunchii i se Îndoiră și se lasă să alunece pe jos. - Atunci am fi pierduți... - Ce legătură are papa? replică Dante, alarmat de Îndată. În momentul acela, ultimul lucru cu care ar fi voit să aibă de a face era un conflict cu Caetani. Celălalt Își mușca buzele, neliniștit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
nu ajungea până acolo. Dante aștepta de mai bine de un ceas. Un strigăt se repeta la intervale regulate, poate un bolnav care Își urla angoasa. Ori poate cineva se zvârcolea sub loviturile demonilor. Încetul cu Încetul, se lăsase să alunece pe zidul construcției, până când se așeză pe călcâie. O moleșeală pricinuită de zăpușeală și de oboseală punea stăpânire pe dânsul. Își simțea mintea legănându-se, la poarta viselor. Și totuși somnul, aflat la pândă după ceafă, parcă voia să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
apăsa țesătura peste gură. Încercă să sară În picioare, zbătându-se. Simțea În mod limpede masa unui trup În spatele lui și, din instinct, se smuci Într-o parte, Încercând să scape din strânsoare. O lamă sfâșie din spate gluga improvizată, alunecându-i pe umăr. Simți răceala oțelului trecându-i peste grumaz și o durere ascuțită urcând dinspre baza gâtului. Apoi atacatorul Își retrase arma ca să lovească din nou. Între timp, cu o smucitură puternică, izbutise să se elibereze; Își roti orbește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Într-o disperată Încercare de a-și lua zborul departe de durere. Era Încă vie, Îngerul căzut În mâinile locuitorilor din Sodoma. Bărbatul care o ținea o scutură violent, râzând grosolan, iar apoi Îi dădu drumul. Masa de păr Îi alunecă printre degete ca un mănunchi de șerpi morți, apoi se deschise Într-un evantai, În timp ce trupul se prăbușea. Dante Își acoperi fața cu un braț ca să nu vadă, tremurând amarnic. Vuietul unei mări În furtună Îi urcă În tâmple. Fu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
mii de nopți m-am coborât În beznă purtându-l cu mine. N-avem nevoie de hârtia aceea imundă. Pune aici prima oglindă! Dintr-un colț, trupul lui Arrigo, Învelit În lințoliu, parcă le observa mișcările. O margine a țesăturii alunecase, descoperindu-i fața. Era drept să se afle acolo, se gândi Dante. Încă nu trecuseră două ceasuri de la moartea lui, iar sufletul Îi rătăcea la hotarele Împărăției umbrelor. Încă putea vedea. Una câte una, cele opt plăci fură rezemate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
bazinul rotund, scufundându-se până la genunchi. Apa clocotea din pricina eforturilor pe care bătrânul le făcea ca să iasă din nou la suprafață, iar picioarele i se zbăteau cu disperare. Sub apele purificatoare, mâinile sale nu izbuteau să se agațe de nimic, alunecând pe suprafața netedă a vechii marmure romane. Preț de câteva momente, Dante nu reacționă. Fixa nemișcat acea moarte lichidă, venită să Îl pedepsească pe asasin potrivit precisei sale premoniții. Poate că era drept să se Întâmple așa, Închizând cercul fatalității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
a jerbei de lumină ce aprinsese de strălucire Baptisteriul. Dante ridică de pe jos arma Încă plină de sânge și de fărâme de carne. Mecanismul lui al-Jazari se oprea cu un ultim zumzet. Apoi, emoția Îl copleși. Își dădu drumul să alunece În jos pe zid, În timp ce simțurile i se scufundau În neant. Când Își reveni În simțiri, se pomeni adâncit În bezna abia Îmblânzită de strălucirea lunii, care se legăna dinspre ferestre. Trebuia să fi trecut ceva vreme, dar câtă? Simți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
ca o muzică îndepărtată, înainte ca într-o bună dimineață să ne lovească în moalele capului, și să ne chinuie îngrozitor timp de patru ani. Portretul lui Clălis împodobea încă vestibulul Castelului. Surâzând, privea de acolo lumea schimbându-se și alunecând în abis. Purta veșmintele unor vremuri simple care nu mai erau. De-a lungul anilor, paloarea îi dispăruse, iar vopselurile șterse îi colorau acum obrajii într-o trandafirie înflăcărare. Zi de zi, Destinat trecea pe la picioarele ei, tot mai decrepit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
le văd? Zilele trec, și eu mă îndrept spre masa mea. Nu pot spune că asta-mi place, dar nu pot spune nici că-mi displace. Ieri, Berthe, care vine de trei ori pe săptămână să mai scuture praful, a alunecat pe unul dintre caiete, parcă cel cu numărul 1. — Deci cu asta irosiți hârtia! Am privit-o. E proastă, dar nu mai mult decât altele. N-a așteptat un răspuns. A continuat să deretice cântând arii stupide, care îi răsună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Nu se mai simțea mușcătura înghețată a dimineții, ci era o vreme aproape blândă. Ai fi crezut că era altă zi. Grosspeil și Berfuche fuseseră înlocuiți de alți doi jandarmi care păzeau perimetrul și alungau curioșii. M-au salutat. Peștii alunecau printre alge. Din când în când, câte unul se ridica la suprafață să cerceteze aerul, apoi se-ntorcea bătând din coadă pentru a-și lua locul în grup. Iarba strălucea de nenumărate picături de apă. Deja totul se schimbase. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
cei verzi... De douăzeci, de o sută de ori pe zi, Caroline își punea încălțările ei micuțe în vreme ce colonelul își fuma cu un aer elegant, cu o mână moale și inele pe fiecare deget, trabucurile fetide, iar ochii săi negri alunecau pe acoperișurile din jur. Păstrez și astăzi în minte cântecul acela și scrâșnetul dinților. Când auzeam cântecul colonelului - încă ne gândeam cu toții la Belle de jour, ne imaginam chipul bestiei care o ucisese -, era ca și cum un burghiu ne-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
iar și iar, bând iarăși și gândindu-se că nu e mare lucru de capul nostru. Când ieșeam din cameră, am lovit cu umărul un vraf de ziare care s-au prăbușit cu zgomot de hârtie-nvechită. Zile pierdute au alunecat la picioarele mele, ani morți, drame îndepărtate. Și în mijlocul acestora, sărindu-mi în ochi, numele lui Matziev, cu litere mari, deasupra unui mic articol din capul paginii. Incidentul avusese loc în 1894, într-o zi din decembrie. Cu o seară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
lui Mierck când îl expediasem. Fără îndoială că era deja ocupat să-mi ceară capul superiorilor mei. Nu-mi păsa. Când l-am întrebat pe portar dacă Mazerulles mai lucra acolo, acesta și-a potrivit ochelarii, care aveau tendința să alunece. — Domnul Mazerulles ne-a părăsit acum un an, îmi spuse. — E încă în oraș? Tânărul m-a privit de parcă tocmai picasem din lună: — Cred că nu s-a mișcat din cimitir, dar puteți merge să verificați. XXI Săptămânile au trecut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
condusese la căpătâiul lui Clămence. Mergeam zilnic, sau aproape zilnic, pe malul micului canal, unde continuam să examinez locul ca un câine îndărătnic sau imbecil, mai puțin pentru a găsi un detaliu esențial cât pentru a nu lăsa lucrurile să alunece în uitare. Adesea, ghiceam silueta înaltă a lui Destinat dincolo de zidurile parcului și știam că mă vede umblând pe acolo. De când se pensionase, nu mai ieșea aproape deloc din casă, și nu mai primea oaspeți. Își petrecea zilele în tăcere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
mult, hălăduiau meri bătrâni, umbră lângă umbră, caprifoiul înflorea fericit și greu peste buruieni, via urca pe copaci, până spre vârf. Florile, troscotul, pătlagina și mușețelul creșteau la fel de sălbatic spre soarele păsărilor de sus. Dincolo de merii de când lumea, spre margine, alunecând peste pietrele verzi, un pârâu curgea atât de liniștit, încât părea că ascultă, iar apa saluta ținutul ca și cum s-ar fi închinat celei mai frumoase femei dintr-un burg. Era o libertate strălucitoare în grădina frumoasă doar prin sălbăticia ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
-i tresar deloc, astăzi nu plânge Anita lui... Deschide din nou casetofonul mașinii, se aude muzică, Heitor Villa-Lobos, Bachianas Brasileiras nr. 5, ce voce are femeia asta de cântă, Doamne, ce jale!, își spune Maestrul, e ca și cum ar plânge Anita, alunecând pe vârfurile copacilor, iar și iar cumplita asta de melodie dureros de frumoasă, ce înseamnă destinul!, cum îmi trimite mereu și mereu tot Villa-Lobos, cumplita de memorie nu era destul... Undeva sus, luminile se amestecă, e ciudat, miros culorile, casa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]