3,711 matches
-
un "element material" care să-i dăruiască "propria substanță, propria regulă, poetica specifică"4. În înțelesul eminescian el devine o unitate de măsură, un punctum salinas pe roata timpului, un punct de referință a umanului. El redă trama individului sub astre, efemeritatea duratei, dar și consecința faptelor sale ruinarea cetăților (historiam rerum gestarum). Căci la Eminescu motivul nu se circumscrie temei ruinelor: el n-a scris nici despre cetatea Neamțului, nici despre Târgoviște, nici despre "slava" altora 5. Privindu-le ca
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
răvășit de spaima morții îl caută pe Uta-napiștim, primul om căruia zeii i-au dăruit nemurirea, sperând să afle de la el răspunsurile lecuitoare; Eminescu își va "trimite" eroii să urce într-o walhală moldavă să caute interpreți și cititori ai astrelor (Povestea Magului...). Deznădăjduit, Ghilgameș se va întoarce spre cetatea sa, Uruk. La vederea zidurilor "cel care s-a împărtășit din toată înțelepciunea lumii, întrucât a văzut totul până la marginile pământului și s-a pătruns de taina tuturor lucrurilor, tresări străfulgerat
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
-a le sparge, Mișcând aripile-i de munți de piatră, Puterea sa cumplită contra Lui." (Demonism) La M. Eminescu nu este doar un conflict între lume și pământ, ci între om și cer, amplificând condiția finitudinii, tragismul omului sub eternitatea astrelor. Eminescu "sapă" în toate direcțiile: în jos, tăgăduind "lutul alcătuirii" ("Din carnea-i putrezită, din noroi / S-au născut viermii negrului cadavru: / Oamenii"), "sapă" în sus, spre cer, căutând răspunsuri: Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină / Și praf e
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
trebui să-l suie" (Povestea magului...) Pe acest versant el trebuie să oprească înaintea răului ("să oprească gândirea celor răi"; "să domine ispita") în lume. * spre extramundan atributele sale sunt de intermediar (între /medii), de veghetor al "mersului lumii": "Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut..." sau: Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară, În lipsă-i să se schimbe..." (Povestea magului...) Astfel că, în plan mundan atributele pot părea
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
atât pentru el cât pentru regi, urcă mai sus spre cer, doar pentru a întreba divinitatea, a-i cere să se pronunțe asupra unui amănunt mundan. Muntele devine, astfel, un "spațiu arhetipal al Puterii"10, un punct de observație al astrelor, un avanpost în care magul (călugărul, zăhastrul) intermediază cu puterea divină. "Înălțimea, vastitatea și adâncimea sunt trăsăturile principale ale lumii și simțirii eminesciene", scrie Tudor Vianu 11. Magul este conștiința de veghe ("adormit în sine însuși") a omului trezită în
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
de interferență a două lumi: "jos firea, sus se-nalță puterea și voința", precum a tradus însuși poetul versul din Imnul creațiunii 13. Privirea este forța lui care ține de o demonie a cunoașterii, de o răscolire a "câmpului de astre": "Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic privește-acolo căile lor tăinuite Și c-un ac el zugrăvește carărușile găsite A aflat sâmburul lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
a devenit deja un intermediar între divin și rostul neamului său pentru care este investit să tălmăcească, mai departe, semnele din "cartea vremii". Poporul său nu trebuie să bâjbâie prin lume, el trebuie să-și găsească și cunoască înscrisul din astre. Calea ascensională, zice M. Eliade, este adevărata atitudine religioasă și mitologică a poporului român. Prințul este magul ("învățătorul") care se va întoarce, fructele științei lui vor cădea pe pământ. Astfel că muntele, călătoria ascensională la M. Eminescu este o cumpănă
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
surelor văi de chaos" din jur. Eminescu nu este un "vânător", ci un pânditor al cerului. Nietzsche dorește întâlnirea cu zeul și-l urmărește ca pe un vânat. Eminescu pândește în "văile de chaos" în așteptarea unui semn scris în astre. Nu gestul individual al zeului este așteptat, ci legea scrisă după care se conduce și zeul și astrele. E o mentalitate de răzeș care crede în înscrisul zapisului. Nici muntele nu are la Eminescu o stihia litate sălbatică, respingătoare: nu
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
întâlnirea cu zeul și-l urmărește ca pe un vânat. Eminescu pândește în "văile de chaos" în așteptarea unui semn scris în astre. Nu gestul individual al zeului este așteptat, ci legea scrisă după care se conduce și zeul și astrele. E o mentalitate de răzeș care crede în înscrisul zapisului. Nici muntele nu are la Eminescu o stihia litate sălbatică, respingătoare: nu sunt pentru erou cărări de netrecut, obstacole și animale crude. Ascensionalitatea pare a fi redată prin survolare, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
contemplator, ci un "homo interogator", cum l-a numit George Muntean. Interogația lui (acel "Cine ești?" din Memento mori) acționează ca o armă de luptă: ea violează spațiul extramundan extrăgând/relatând, în permanență, despre "semnele" ascunse după lințoliile pecetluite ale astrelor. Interogația este un "reper semiotic și principal instrument al reflexivității artistice". Ea nu e "sterilizatoare, descurajantă, ci bărbătească, prometeică, asociindu-și spre a fi astfel, un cortegiu de emoții intelectuale".29 În fond ne-o demonstrează chiar notația poetului: "În
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
a faptei umane, pământul ("Un neam trece și altul vine, dar pământul rămâne totdeauna"Ecclesistul) este spațiul desfășurării "drumului pulberii". Fără a fi un răspuns arogant, blasfemiator, dat cerului, piramida la Eminescu pare a fi un răspuns dat scrisului din astre (" Atâtea stele îs, cât oameni. Tăt omul are o stea", precum zice omul din Țara Oașului) pe pământ, în praful său, omul scrie cu piramide. Omul a investit piramida hieroglifă să vorbească în locul său cerului, un raport: "Raportul finitului către
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
care este prezentă la Eminescu pe o scară descrescândă a transformării materiei: mușuroiul nisipul cenușa Fiecare din aceste "stadii" par a avea rolul unei piedici, a unor frâne în calea disoluției: putem să le numim forme ale întârzierii umanului sub astre. Timpul macină zidul faptă și avem mereu sub ochi doar movilele de "mușunoaie": Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici / Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici" (Scrisoarea I). Nu numai timpul macină zidul cetăților, ci și
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
prin tuburi subțiri de orgă ar luneca o piatră sfâșiind toată armonia. De aceea dramatismul acestor viziuni nu stă în sistemica lor zugrăvită "în negru", ci în surprinderea pierderii naturii astrale a "bulgărelui de lut", în păstrarea unei "nostalgii a astrului interzis și neînțeles": Când omul risipitu-i un lut fără suflare". Steaua la Eminescu are conotații complexe. Pentru lucrarea noastră ne va interesa doar asocierea ei cu galbenul. Orice este astru stă sub acest semn al "palorii thanatice" sau a legăturii
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
astrale a "bulgărelui de lut", în păstrarea unei "nostalgii a astrului interzis și neînțeles": Când omul risipitu-i un lut fără suflare". Steaua la Eminescu are conotații complexe. Pentru lucrarea noastră ne va interesa doar asocierea ei cu galbenul. Orice este astru stă sub acest semn al "palorii thanatice" sau a legăturii cu divinitatea din lumea cealaltă, a revenirii în lumea ciclică: "Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă" (Memento mori) "Departe doar luna o galbenă pată" (Diamantul Nordului) "Galbena steauă
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
și asupra interioarelor din proza poetului: "Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino și de cadențata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat"45. Astrul de veghe rămâne luna pală "epitet cheie al limbajului eminescian": "El își apropia scaunul de fereastră pe care o deschide, și, la lumina cea palidă a lunii, el întorcea foaie cu foaie..."; "I se păru atunci că e într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
privire. Versurile par niște schelării uriașe pe care aștepți să coboare titanii, zeii "noianului" originar: Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele, El zboară fără preget ca tunetul rănit; În sus, în dreapta, -n stânga lanurile de stele Dispar. El cade, -un astru in haos azvârlit." (Povestea magului ...) Detaliul trădează o "gândire arhitectonică" dedaliană: de la abside care par sprijinite doar pe aer "stânce arcuite în gigantice portale", "înalte albastre hale" -, colonade și ferestre sculptate în "stânce" ("bolte săpate-n granit"), dar adesea sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
unde, se ridică ca ruine Și prin valuri de gândire mitici stânge se sulev". Dar Eminescu se desparte foarte des de profetul vizionar biblic. El nu primește cu seninătate legea divină a nimicirii cetăților. Nu odată el aruncă hlamida interpretului astrelor, a celui care tălmăcește doar "semnele vremii", și se arată în toată postura de Iov necredincios, revoltat titanian care nu ezită să bată la poarta zeilor și să-și strige refuzul strâns într-un pumn de lut: "O, Demiurg, solie
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
de fapt, un "interstițiu" tunel de salvare, o posibilitate de a fi inclus în Tot, în Marea Carte "transinfinită": "această carte ciclică este Dumnezeu" (Biblioteca din Babel). Iată, în poemele Noapte ciclică ("Știut-au riguroșii elevi ai lui Pitagora / Că astrele și omul în cicluri se întoarnă") sau într-un Prolog la ediția de poeme COSMOGONIAS: "nu există clipă care să nu poarte în ea o altă clipă anterioară". Din teza platoniciană a succesiunii timpurilor, "știința morții reînturnării" (Demonism), Eminescu reține
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
Blake va spune: "fiindcă-așa cum e Persoană, deopotrivă viața sa e rînduita"259 (destinul său), astfel afirmînd o legătură între lăuntrul omului și destinul său. Lovinescu, și el, afirmă că sufletul omului este făcut din materie astrala, adică materia astrelor 260. Similar, Böhme spune că Soarele este legat de astre că și cînd ar face cu ele un singur astru 261. Legătură cu omul este următoarea: Dumnezeu, prin cele șapte spirite ale sale, creează cerul (regatele îngerești) și îngerii; din
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
sa e rînduita"259 (destinul său), astfel afirmînd o legătură între lăuntrul omului și destinul său. Lovinescu, și el, afirmă că sufletul omului este făcut din materie astrala, adică materia astrelor 260. Similar, Böhme spune că Soarele este legat de astre că și cînd ar face cu ele un singur astru 261. Legătură cu omul este următoarea: Dumnezeu, prin cele șapte spirite ale sale, creează cerul (regatele îngerești) și îngerii; din cer irumpe lumină în lumea distrusă de Lucifer, fiind create
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
între lăuntrul omului și destinul său. Lovinescu, și el, afirmă că sufletul omului este făcut din materie astrala, adică materia astrelor 260. Similar, Böhme spune că Soarele este legat de astre că și cînd ar face cu ele un singur astru 261. Legătură cu omul este următoarea: Dumnezeu, prin cele șapte spirite ale sale, creează cerul (regatele îngerești) și îngerii; din cer irumpe lumină în lumea distrusă de Lucifer, fiind create stelele, din acestea se nasc elementele; în mișcarea-transformarea foc-aer-apă stau
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
de Lucifer, fiind create stelele, din acestea se nasc elementele; în mișcarea-transformarea foc-aer-apă stau viață și spiritele creaturilor. Stelele dau diferențierile între fapturile pămîntului; în creierul omului ia naștere spiritul natural (numit la Böhme și spiritul sideric astral) sub influența astrelor și elementelor. Creierul este o casă a astrelor (a se observă locul de domnie al lui Urizen, cel care a făcut stelele: în creierul omului 262), iar din spiritul natural izvorăsc binele și răul. Mai mult, Böhme spune că spiritul
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
nasc elementele; în mișcarea-transformarea foc-aer-apă stau viață și spiritele creaturilor. Stelele dau diferențierile între fapturile pămîntului; în creierul omului ia naștere spiritul natural (numit la Böhme și spiritul sideric astral) sub influența astrelor și elementelor. Creierul este o casă a astrelor (a se observă locul de domnie al lui Urizen, cel care a făcut stelele: în creierul omului 262), iar din spiritul natural izvorăsc binele și răul. Mai mult, Böhme spune că spiritul viu este plămădit în trupul omului sau al
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
observă locul de domnie al lui Urizen, cel care a făcut stelele: în creierul omului 262), iar din spiritul natural izvorăsc binele și răul. Mai mult, Böhme spune că spiritul viu este plămădit în trupul omului sau al animalelor de către astre care iau puterea din cer263 (astfel, ele sînt ca niște zeități creatoare, ca în învățătură egipteană). Omul, în concepția lui Böhme, este un înger al lui Dumnezeu, omenirea este noua oaste cerească, el fiind făcut din cel mai bun miez
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
Albion gemu peste pîrîul Tyburn: Albionul scoase geamătul de moarte. Munții-Atlantici tremurară. Fugi-n înalturi Luna cu un strigăt: Soarele, cu șiroiri de sînge. Fugiră din Pîntecele Albionului toate Noroadele și Semințiile Pămîntului acesta, Fugiră-n harmalaie de Măcel, si aștrii cerului fugiră. 45 Ierusalimul prăbușitu-s-a în groaznică ruină peste-ntreg Pămîntul, Rece căzu din Văile lui Lambeth în gemete și-nrourată moarte Roua sufletelor zbuciumate, sudoarea cea de moarte-a muribunzilor În toate sălile cu colonade și(-n toate) crugurile
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]