KorAP: Find »[drukola/base=castel & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...80 81 82 ...580 >

14,490 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567

lumești. Baletul se încheiase. Apoi se întorcea acasă și nimeni nu și-ar fi putut închipui singurătatea lui și nu ar fi criticat-o. Într-o zi, unul dintre directorii Uzinei veni să solicite favoarea de a fi primit la Castel. Protocol, schimb de cărți de vizită, plecăciuni, pălăria scoasă. Este primit. Directorul acesta era un belgian gras și surâzător, cu favoriți roșcați și ondulați, scund și îndesat, îmbrăcat ca un gentleman dintr-un roman, cu redingotă, pantaloni în carouri, găitane

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
tușește din nou, ia ceașca, și până la urmă se avântă: are să-i ceară o favoare, dar nu știe dacă să îndrăznească, ezită, de fapt se teme să nu fie inoportun, poate chiar grosolan... Totuși, se aruncă în sfârșit în apă: Castelul e mare, foarte mare, și are dependințe, anume căsuța din parc, nelocuită, dar cochetă și independentă. Problema directorului este că Uzina merge bine, prea bine chiar, și e nevoie de tot mai mult personal, mai cu seamă ingineri, șefi, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
casă înainte de a merge să se plimbe și să se așeze pe o bancă. Anii trecură. Viața lui Destinat părea să urmeze un ritual neschimbat, între palatul din V., cimitirul unde mergea în fiecare săptămână la mormântul soției sale, și Castelul în care locuia, închis, ca și invizibil, retras din lume, fapt ce țesea în jurul lui un veșmânt de austeră legendă. Înainta în vârstă, dar rămânea același. Cel puțin în aparență. Același om sobru care îți dădea fiori, aceeași tăcere densă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
care, pentru mulți ani, zgomotul vieții a pătruns doar ca o muzică îndepărtată, înainte ca într-o bună dimineață să ne lovească în moalele capului, și să ne chinuie îngrozitor timp de patru ani. Portretul lui Clălis împodobea încă vestibulul Castelului. Surâzând, privea de acolo lumea schimbându-se și alunecând în abis. Purta veșmintele unor vremuri simple care nu mai erau. De-a lungul anilor, paloarea îi dispăruse, iar vopselurile șterse îi colorau acum obrajii într-o trandafirie înflăcărare. Zi de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
sub trăsăturile ei netede, de femeie tânără ghiceai copilul jucăuș care trebuie să fi fost până nu de mult, lăsând șotronul pentru a se strecura în grădini și a culege de acolo cireșe și coacăze roșii. Lysia așteptă în fața treptelor Castelului în timp ce primarul, intrat de unul singur, îi expunea lui Destinat cererea. Procurorul îl primi în picioare, în vestibul, unde tavanul era la zece metri deasupra, în răcoarea pătratelor albe și negre ale pardoselii, care alcătuiau tabla de șah a unui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
După un moment de tăcere, m-a privit și mi-a spus „da“, atâta tot, un simplu da. Mai departe nu știu ce a fost. Știa foarte bine, fără îndoială, dar asta nu mai avea importanță. El și Lysia Verhareine plecară de la Castel. Destinat rămase acolo. Multă vreme. Nemișcat, în același loc. Apoi urcă în apartamentele sale, cu un pas greoi: știu asta de la slujitorul lui, Gravul, care nu-l mai văzuse niciodată atât de încovoiat, de lent și de năucit, iar Destinat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
ochi luminile vieții lor de până atunci. Nu rămânea decât cerul pentru a-ți păstra puritatea și voioșia, ignorând putreziciunea și răul care se răspândeau pe pământ sub arcul său înstelat. Tânăra învățătoare se instalase așadar în căsuța din parcul Castelului. Îi mergea mai bine decât oricui altcuiva. Făcuse din casă un sipet după chipul și asemănarea ei, în care vântul intra fără să fie invitat înăuntru, pentru a mângâia perdelele de un albastru deschis și buchetele de flori de câmp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
casei unde se retrăsese, împreună cu alte văduve ca și ea - Gravul fusese zdrobit în ’23 de o căruță pe care nu o zărise venind. Barbe își găsea consolare în sporovăială și în cireșele în alcool pe care le adusese de la Castel în mai multe borcane. Îi dau cuvântul: — L-am găsit de îndată schimbat, imediat ce micuța se instalase în casă. A început să se plimbe prin parc ca un bondar mare și bolnav atras de miere. Făcea tururi și iar tururi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
eu nu voi mai fi aici... Dumneavoastră veți fi paznicul, într-un fel. Barbe s-a ridicat încet, mi-a strecurat cheia în mână și apoi a intrat în casă, fără a mai spune vreun cuvânt. Am băgat cheia de la Castel în buzunar și am plecat. Nu am mai avut o altă ocazie să vorbesc cu Barbe, deși dorința de a o face mi-a produs adesea furnicături, cam ca o râie nu tocmai sănătoasă, care te mănâncă, și îți și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
se juca de-a amorezul. Dar, în definitiv, asta nu mai avea nici o importanță. Cireșele în alcool se dovediseră mai tari decât ea. Poate că acolo, sus, printre nori, avea să găsească un borcan plin. Țineam mereu în buzunar cheia Castelului și încă nu mă folosisem de ea din seara în care mi-o dăduse, cu șase luni în urmă. Lopețile de pământ aruncate în groapă mi-au reîntărit hotărârea. Mormântul a fost acoperit. Barbe îl reîntâlnise pe Grav al ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
ea, de atât de multă vreme, povești pe care trebuie că le știe bine după ce m-a ascultat repetându-le de atâtea ori. Aceea a fost ziua, de altfel, după înmormântarea lui Barbe, când m-am decis să merg la Castel, pentru a pătrunde mai adânc într-un mister printre ai cărui puțini spectatori mă număram odinioară. Da, în ziua aceea am dat la o parte mărăcinii care se adunaseră la poartă într-un mănunchi sălbatic și am strecurat cheia în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
M-am simțit ca un prinț lamentabil care forțează ușile unui palat în care se află vreo frumoasă adormită. Atâta doar că aici, în spatele ușilor, nimic nu dormea cu-adevărat. IX Dar vreau să mai spun ceva înainte de a descrie Castelul, cu praful și umbrele lui. Vreau să vorbesc despre Lysia Verhareine, fiindcă și eu mă întâlneam cu ea, ca toată lumea. Orașul nostru e așa de mic încât drumurile ajung întotdeauna să se intersecteze. De fiecare dată, îmi scoateam pălăria. Iar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
plini de lacrimi ce semănau cu niște picături de ceară topită, care făceau să i se umfle chipul adolescentin de parcă ar fi stat lângă o vâlvătaie. — Veniți repede, veniți repede, mi-a spus, Barbe m-a trimis! Veniți repede la Castel! Cunoșteam drumul spre Castel: îl las pe flăcău și plec ca din pușcă, imaginându-mi că-l voi găsi pe Destinat cu gâtul tăiat sau cu burta spintecată de cuțitul unui condamnat nemulțumit care se întorsese după 20 de ani

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
semănau cu niște picături de ceară topită, care făceau să i se umfle chipul adolescentin de parcă ar fi stat lângă o vâlvătaie. — Veniți repede, veniți repede, mi-a spus, Barbe m-a trimis! Veniți repede la Castel! Cunoșteam drumul spre Castel: îl las pe flăcău și plec ca din pușcă, imaginându-mi că-l voi găsi pe Destinat cu gâtul tăiat sau cu burta spintecată de cuțitul unui condamnat nemulțumit care se întorsese după 20 de ani petrecuți la ocnă, pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
o întorsătură justă a lucrurilor, căci printre toate sentințele de condamnare la moarte pe care le obținuse, unele erau ale unor nevinovați care fuseseră conduși la eșafod cu mâinile și picioarele legate, în timp ce își strigau neputincioși nevinovăția. Ajung la poarta Castelului. Care este deschisă. Cu părul încă ud, cămașa în dezordine, pantalonii descheiați la câțiva nasturi și inima bătând nebunește. Iar aici, îl zăresc deodată pe scări, în picioare, impunător ca un diavol, un adevărat maestru de ceremonii, pe procuror, imperial

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
să mă cheme. Toate astea mi le-a spus după ce Barbe ne ceruse să ieșim, și noi ieșisem fără să știm unde ar trebui să mergem sau ce-ar trebui să facem. În zilele ce urmară, Destinat rămase invizibil în Castelul lui. Își petrecea timpul stând la fereastră și privind căsuța din parc de parcă tânăra învățătoare ar mai fi putut să iasă pe ușă. Barbe mi-a povestit și asta în seara faimoasă în care mi-a spus totul. Am căutat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
cu care primarul a vorbit la telefon, dar nu înțelegea decât un cuvânt din două din cauza accentului din nord. A reținut doar că gazda nu știa nimic despre rudele fetei. Când veneau scrisori, trecea pe ele noua adresă, cea de la Castel, pe care tânăra i-o trimisese. „Și erau multe scrisori?“ a întrebat primarul - eram și eu de față, lângă el. Nu a primit nici un răspuns. Convorbirea s-a întrerupt. Legătura era încă proastă în acele vremuri. Și mai era și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
să-și termine drumurile, din cauza opririlor prin localuri, fiindcă nu refuza niciodată un pahar de vin, cafea cu rom, Pernod sau vermut. Către amiază, sfârșea rezemat de peretele toaletei, ținând discursuri politice, apoi adormea sforăind, cu geanta lângă el. Iar Castelul era cam la sfârșitul drumului său, când mergea deja de parcă ar fi pășit pe puntea unui vas zgâlțâit de furtună. — Scrisori, bineînțeles că erau scrisori pentru Castel, eu mă uitam la adresă, nu la nume, când scria că-i pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
peretele toaletei, ținând discursuri politice, apoi adormea sforăind, cu geanta lângă el. Iar Castelul era cam la sfârșitul drumului său, când mergea deja de parcă ar fi pășit pe puntea unui vas zgâlțâit de furtună. — Scrisori, bineînțeles că erau scrisori pentru Castel, eu mă uitam la adresă, nu la nume, când scria că-i pentru Castel, le duceam la Castel, simplu! Că erau pentru procuror sau pentru tânăra domniță, nu mai știu. Îi dădeam corespondența, iar dânsul o tria. Nu am lăsat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
era cam la sfârșitul drumului său, când mergea deja de parcă ar fi pășit pe puntea unui vas zgâlțâit de furtună. — Scrisori, bineînțeles că erau scrisori pentru Castel, eu mă uitam la adresă, nu la nume, când scria că-i pentru Castel, le duceam la Castel, simplu! Că erau pentru procuror sau pentru tânăra domniță, nu mai știu. Îi dădeam corespondența, iar dânsul o tria. Nu am lăsat niciodată scrisorile lui Barbe sau Gravului, în definitiv dânsu-i stăpânul acolo, nu? Marcel Crouche

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
drumului său, când mergea deja de parcă ar fi pășit pe puntea unui vas zgâlțâit de furtună. — Scrisori, bineînțeles că erau scrisori pentru Castel, eu mă uitam la adresă, nu la nume, când scria că-i pentru Castel, le duceam la Castel, simplu! Că erau pentru procuror sau pentru tânăra domniță, nu mai știu. Îi dădeam corespondența, iar dânsul o tria. Nu am lăsat niciodată scrisorile lui Barbe sau Gravului, în definitiv dânsu-i stăpânul acolo, nu? Marcel Crouche își scufundă nasul mare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
lăsat noaptea și ce altceva aș putea face noaptea decât să iau vechile așternuturi și să le cârpesc câte puțin, iarăși și iarăși? Mierck avea în continuare mustățile murdare de gălbenuș și aerul superior de ambasador suferind de gută. Privea Castelul cu un zâmbet în colțul buzelor. Poarta parcului era deschisă și iarba de o parte și de cealaltă culcată la pământ. Judecătorul începu să fluiere încet și să-și legene bastonul ca și cum ar fi alungat muște. Soarele străpunsese ceața și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
cântată pretutindeni de jur-împrejurul meu. Respirațiile, gemetele, răsuflarea celor gazați, tânguirile, râsetele nebunilor, numele murmurate ale soțiilor și ale mamelor și, deasupra tuturor, litania lui Jivonal, mă făceau să cred că pluteam în derivă, eu și Clămence, în vreme ce o vegheam în castelul de pânză al unei corăbii invizibile, pe fluviul morților - așa cum se întâmplă în poveștile minunate pe care învățătorii ni le spun la școală, și pe care le ascultăm cu ochii măriți, cu teama sădind în venele noastre înțepături și frisoane

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
de frig și de ninsoare, lipiți unul de celălalt: jandarmii găsiseră ierburile culcate la pământ în forma trupurilor lor. Și asta o recunoscuse imediat. Pe malul celălalt al râului, aproape în fața locului unde e poarta micuță care dă în parcul Castelului, se găsește laboratorul Uzinei. Era o clădire nu foarte înaltă, dar lungă, ca o cușcă mare de sticlă luminată ziua și noaptea. Și ziua și noaptea, pentru că Uzina nu se oprește niciodată și fiindcă în laborator sunt în permanență doi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
să repete, an de an, comedia inimilor grele și a amintirilor. Destinat a fost la ceremonie și a stat în primul rând. Mă aflam la doi metri în spatele lui. Dar la primărie nu a venit. S-a întors încet la Castel. Deși ieșit la pensie de patru ani buni, se mai ducea din când în când la V. Gravul înhăma caii la ora zece fără zece. La zece fix, Destinat ieșea din Castel, se urca în trăsură și îi poruncea birjarului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]