3,573 matches
-
o tautologie și nici doar o aluzie la faimosul text liturgic rostit înaintea sărbătorii Crăciunului și a Epifaniei: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă: bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Domnia lui Dumnezeu - atribuită de Crezul nicean lui Hristos - indică sursa legitimă pe care orice autentică formă de exercițiu al autorității o poate primi în ochii unui modern dezabuzat. Experiența anihilării vieții în tranșeele totalitarismelor seculare, născută prin declarația de autonomie a omului fără cer și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
o poveste. De la Iisus învățăm, între altele, că sensul vieții nu trebuie rezolvat și explicat ca o ecuație matematică. Taina lumii poate fi descifrată doar ca parabolă. Evanghelia are calitatea unică - spre deosebire de mitologiile clasice - de a fi înrădăcinată în istorie. Crezul nicean face o referință precisă la zilele lui Ponțiu Pilat, prefect al Iudeii între 26-36 (d.Hr.). Prin urmare, „metanarațiunea” Revelației nu se povestește liber, ca un basm ancestral, ci se istorisește, precum faptele apostolilor. Pentru creștini, există un sit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
decis să îmbunătățească instrumentele cercetării pozitive, consolidând cunoașterea noastră despre trecut printr-un flux continuu de studii și publicații de o rară minuție. Dezavuând simplificările, latura de unicitate, surpriză și enigmă a evenimentului istoric își recapătă locul în narațiunea istorică. Crezul naiv în progres profesat de Voltaire (1694-1778), Gibbon (1737-1794) sau Comte (1798-1857), iluziile hegelienilor sau convingerile materialiștilor marxiști au fost dezarmate de grotești evidențe statistice. Avansul spectaculos al cercetării istorice nu mai pretinde deloc astăzi să ia locul Providenței. Până
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de Voltaire (1694-1778), Gibbon (1737-1794) sau Comte (1798-1857), iluziile hegelienilor sau convingerile materialiștilor marxiști au fost dezarmate de grotești evidențe statistice. Avansul spectaculos al cercetării istorice nu mai pretinde deloc astăzi să ia locul Providenței. Până și istoria Bisericii - a crezurilor și a sinoadelor ecumenice, cel puțin - a ajuns să fie scrisă fără „ipoteza Dumnezeu”. Foarte previzibil, specialiștii disciplinei au răspuns la excesul de generalizare printr-o erupție diluviană de studii bine focalizate. Astăzi, erudiții pot anexa acestui generos subiect logic
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sfera patologicului (Immanuel Kant vs Emanuel Swedenborg; nu întâmplător, ereticul Swedenborg este autorul unui comentariu în patru volume Apocalypsis Explicata, 1785-1789). Recursul la argumentul cunoașterii de tip a posteriori - indispensabil în tradiția Bisericii și în proclamația apostolică care își întemeiază crezul pe faptul istoric al Învierii - scoate din discuție orice serioasă dezbatere despre adevărul profeției venit prin descoperire de sus. Sprijinit de Kant, Fichte (Versuch einer Kritik aller Offenbarung, 1792) face un pas mai departe în degradarea categoriei de revelație: de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
demonstrație a noutății proprii unei opere teologice articulate pe trunchiul Evangheliei și plasate în matricea spirituală a Bisericii creștine 4. A tăgădui ori a nesocoti faptul că Evagrie a fost înainte de toate un monah al Bisericii apostolice, un apologet al Crezului de la Niceea, un duhovnic al deșertului egiptean și un ucenic al marilor maeștrii ai pustiei (cei doi Macarie) reprezintă nu doar o respingere a adevărului istoric, ci, mai mult, o negare a condițiilor sale de posibilitate. Se pun astfel în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
situează nicidecum în inima spiritualității evagriene înseși”1. Ca și Origen, Evagrie și-a scris opera într-un timp în care teologii Bisericii încă mai puteau tatona cu îndrăzneală anumite probleme (e.g., protologie, relația trup-suflet-spirit, eshatologie), necircumscrise dogmatic de propozițiile Crezului apostolic. În aceste arii libere pentru speculație, Evagrie a lansat anumite ipoteze teologice, interpretate apoi cu o pripeală rudimentară de epigonii origeniști din Palestina secolului al VI-lea. Condamnarea lui Evagrie n-a însemnat excluderea scrierilor sale ascetice și mistice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și departele - iar aceasta se petrece într-o dimensiune temporală cu extensie eshatologică. Împăcarea omului cu Dumnezeu este un act de reconciliere a omului cu sine și de restaurare a trupului Bisericii. Mărturisirea, în tradiția ortodoxă, este condiționată de acceptarea Crezului ortodox, care exprimă iconomia mântuirii noastre în Iisus Hristos. Mărturisirea reînnoiește promisiunile făcute la botez și întărește lepădările de vrăjmaș. Urâciunea păcatului se arată atunci nu ca imperfecțiune morală, ci ca dezertare lașă din lupta duhovnicească la care Biserica s-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
al restaurării baptismale, este chemat de Hristos la îndumnezeire. Noutatea rezidă mai degrabă în limbajul adoptat, mai cu seamă pentru că, în mod tradițional, limba greacă exprimă prin termenul de hypostasis un aspect particular al realității. În contextul dezbaterilor trinitare în jurul Crezului de la Niceea, Părinții capadocieni au fixat distincția în cuplul ousia-hypostasis la nivelul diferenței de tip aristotelic între realitatea generică (ousia deutera, la Aristotel, sau katholiky ousia, la Porfir) și realitatea particulară (prote ousia, în limbajul Stagiritului, sau meriky ousia, la
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a Bisericii. Introducerea lecționarului ar reprezenta un pas fundamental pentru redescoperirea unității între Scriptură și liturghie, între teologie și rugăciune. Doar aflați pe această punte de echilibru dogmatic creștinii pot dobândi conștiința apartenenței lor la o comunitate mărturisitoare a aceluiași crez și botez. Altminteri, Scriptura despărțită de cadrul referențial al liturghiei Bisericii conține o sumă indefinită de enigme și contradicții care nu pot fi rezolvate de exegeze strict punctuale. Întâlnindu-se cu un mare dregător din Etiopia, care citea din cartea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Dumnezeu și Fiul Tatălui, întrupat „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Iisus, Cel răstignit și înviat a treia zi, „după Scripturi”. Pentru artiștii care aderă la această tradiție, scrierile profeților, Psalmii, Evangheliile canonice și ortodoxia teologică sintetizată în Crezul de la Niceea (325) constituie cadrele hermeneutice ale încercării lor. Chipul lui Hristos, învăluit în lumina Duhului, se va manifesta atunci ca icoană mișcătoare sau mozaic caleidoscopic în matricea unei Revelații perpetue. Dată fiind universalitatea acestor referințe, nu se mai pune
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
imaginar. Chipul lui Hristos, zugrăvit în culoare sau cuvinte, se va naște nu dintr-un exercițiu arbitrar al fanteziei, ci prin disciplina slujirii, prin rugăciune și ascultare. Astfel înțeleasă, „opera de artă” nu poate fi detașată de liturghia sau de crezul comunității mărturisitoare - am numit Biserica. Pe scurt, în creștinismul ortodox, orice poetică religioasă trebuie să treacă testul consubstanțialității cu liturghia eclezială. În situațiile fericite, „reprezentarea” devine o actualizare a unei prezențe absolute, pe scurt o „re-prezentificare” a unui eveniment care
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Învierii confirmă, în tradiția bizantină, toate anticipațiile îndrăznețe incluse în reprezentarea Patimii Domnului. Această perspectivă pascală asupra Patimii corespunde logicii narative a Evangheliilor. Deși patru la număr, ele formează o singură veste bună, redactată în egală măsură ca istorie și crez. Învierea formează prisma de lumină prin care evangheliștii au văzut, retrospectiv, viața și lucrarea lui Hristos în lume. Nașterea, propovăduirea și Patima Sa n-ar fi pătruns vreodată în arcanele memoriei noastre dacă Învierea nu ar fi întors necredința lui
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
dezbateri politice, sociale sau culturale care animă conștiința colectivă a românilor. Sensibilitatea creștină rămâne, în forul public, mută sau dezarticulată. Fideismele crispate, pe de o parte, și disprețul laconic, pe de altă parte, dau tonul. Reacțiile publicului întemeiate tacit pe Crezul tradiției înaintează bâjbâit spre limanul argumentației. Exercițiul intelectual al criticii teologice este timid, incoerent și confuz, fiind împiedicat și de absența unui spațiu de conlocuire. Nici utopiile postdecembriste, nici frustrările acumulate de intelighenția ortodoxă nu s-au dovedit rodnice. Repetatele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
șezătorile mediului virtual și tradiția epistolarului. Mărturisirea publică și polifonia culturalătc "Mărturisirea publică și polifonia culturală" Această resemnare în fața privatizării dezbaterii teologice (căreia îi va urma, după canonul republican francez, inhibarea manifestărilor religioase publice) ajunge să trădeze însăși realitatea unui Crez religios 1. Transformarea criticii teologice într-un simplu comentariu antropologic, suspin domestic sau fragment de jurnal nu reprezintă oare o abdicare de la vocația profetică a creștinismului tradițional? Ne putem aminti aici că începutul creștinismului coincide cu refuzul privatizării credinței. Fără
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
scrierile lui Athenagoras, Iustin Martirul sau Clement Alexandrinul. Cum ar putea ea renunța la această exigență în timpuri de libertate politică și modernizare socială? O asemenea decizie ar echivala cu închiderea ușilor bisericilor creștine în timpul citirii Scripturilor sau al mărturisirii Crezului niceean. Făcând aceasta, Biserica ar renunța la pretenția de adevăr și universalitate. Apartenența la creștinism ar fi atunci similară frecventării unui club privat sau fidelității față de un ordin „elitist”, construit pe himere sectare. Creștinii nu sunt însă rotarieni sau francmasoni
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
să se transforme într-un veritabil rit funerar la care ultimii mari savanții slujesc ca arhierei, iar funcționarii marilor biblioteci ca bocitoare. Între timp devenim tot mai incapabili sau poate chiar imuni în fața unor întrebări simple, dar fundamentale. Care este Crezul întemeietor pentru viața creștinilor? De ce suntem mai degrabă creștini decât musulmani fervenți sau atei virtuoși? De ce mai spunem că Hristos a înviat „după Scripturi”? Unde se află teologia printre celelalte „mari narațiuni” ale culturilor și civilizațiilor universale? Ce înseamnă pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Această transmitere cu reținere înzestrează orice comunitate mărturisitoare cu darul înainte-vederii, ascuțindu-i percepțiile, judecata și discernământul. Folosind un pretențios jargon fenomenologic, am putea spune că, prin suprapunerea intenției subiective a individualităților cu atenția pasivă a tradiției, se verifică vitalitatea Crezului unei adevărate comunități creștine 1. Prezența unor asemenea semafoare în traficul nostru cultural, care se resoarbe perpetuu într-un orizont spiritual - fie că este vorba despre traduceri, studii, eseuri, articole, recenzii sau interviuri -, reprezintă o garanție sigură că suntem încă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
însemna o nobilă recunoaștere a insuficienței conceptului de humanitas. Spațiul public nu trebuie abandonat unei tonalități indiferente și pesimiste, ci mai degrabă „locuit în chip poetic” (Hölderlin), printr-o vocație creatoare și transparentă. Fără să fie întotdeauna conștienți de sensul Crezului de la Niceea, creștinii își recunosc totuși aderarea nu doar la câteva propoziții descriptive, ci la o întreagă viziune teologică despre lume. Această perspectivă trebuie precizată în relație cu toate formele de cunoaștere ale umanității. Oricât de ademenitor ar fi pariul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu doar la câteva propoziții descriptive, ci la o întreagă viziune teologică despre lume. Această perspectivă trebuie precizată în relație cu toate formele de cunoaștere ale umanității. Oricât de ademenitor ar fi pariul modern al neutralității epistemice, nu poți îmbrățișa Crezul ortodox continuând, în același timp, să jertfești din lucrarea minții unui „dumnezeu necunoscut” (Fapte 17, 23). Lucrul a fost cunoscut unor apologeți precum Teodor M. Popescu (1893-1972) sau Ioan Gh. Savin (1885-1973). Pentru acești cărturari, era imposibil să susții relevanța
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
1995, pp. 133-148, publicat în volumul Exercițiul distanței. Discursuri, societăți, metode, Nemira, București, 1997, 1998, pp. 211-234. 2. Statul hobbesian, așa cum îl cunoaștem din Leviathan, nu este riguros neutru, dar nici nu îi constrânge pe cetățeni să adopte un anumit crez; în interesul păcii civile, statul promovează doar o religie publică, un creștinism minimal; suveranul este absolut și în chestiuni religioase, dar nu se coboară la nivelul individual, ci „se mulțumește” să monitorizeze și să sancționeze formele religiozității colective; acest suveran
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
centristă se află în miezul mișcării comunitariste”. Mișcarea dorește să dezvolte o nouă manieră de a gândi, dincolo de polarizarea crescândă Stânga/Dreapta, dincolo de clivajele partizane. The Communitarian Network se prezintă ca o coaliție de indivizi și asociații reunite de următorul crez (traduc de pe situl Internet al „rețelei”): „1. respectul pentru drepturile individuale trebuie însoțit de asumarea unor responsabilități sociale; 2. indivizii liberi prosperă cel mai bine în comunități viabile; 3. libertatea și ordinea socială merg mână în mână; 4. o societate
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
a logicii civilizației sale, creează, educă și subvenționează un interes structural pentru agitația socială”, iar burghezia, apărându-se pe sine, îi apără și pe intelectuali (ca grup; individual, afirmația nu se susține); în sfârșit, numai „un guvern de natură și crez non-burgheze - în actualele împrejurări numai unul socialist sau fascist - e destul de tare pentru a-i disciplina”7. Hayek observa cu amar realism că „intelectualul tipic e astăzi cu atât mai plauzibil să fie socialist cu cât este călăuzit de bunăvoință
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
care maeștrii italieni i-au redat chipul în modul cel mai izbutit, aceste tablouri, lipsite de vigoare, nu evocă nici un fel de forță, în afară de forța negativă, femeiască a supunerii și a îndurării, virtuți care, potrivit tuturor autorităților, reprezintă însăși esența crezului propovăduit de el. Coada leviatanului are o elasticitate atît de subtilă, încît mișcările ei sînt pline de grație nu numai cînd se joacă, dar chiar la mînie sau în orice altă stare. în această privință n-o poate întrece nici un
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
aplicate domeniului științelor juridice" În vederea dezvoltării competențelor de proiectare și organizare a structurilor didactice, propunem spre analiză un set de proiecte pentru discipline din domeniile științelor juridice și științelor administrative. Am exploatat pentru aceste propuneri o varietate de oferte structurale, crezul nostru fiind acela că proiectul reușit este cel care produce efectele educaționale așteptate și care definește stilul, reprezentările și filtrează experiențele personale ale propunătorului. În acest sens am selecționat cele mai interesante proiecte didactice realizate împreună cu studenții noștri, cărora ținem
Didactica știintelor juridice și administrative by Oana Iucu () [Corola-publishinghouse/Science/2316_a_3641]