3,459 matches
-
ținuturile transilvane, până la trecătorile munților Carpați. Iar de acolo, Apărătorii lui Ștefan aveau să-și preia comandantul, pentru a-l duce la Cetatea Sucevei. - Mesager al Cuceritorilor! se auzi vocea unui mongol din ariergarda lui Amir. Alexandru Întoarse privirile și desluși, În albul strălucitor al zăpezii, silueta Îndepărtată a unui călăreț care Își biciuia calul Într-un galop sălbatic. În aceeași clipă, de pe malul ungar al Dunării se auzi un sunet scurt de corn. Sosise un mesaj urgent prin rețeaua de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
nici o clipă, ci deținea supremația În Întreaga confruntare. El ataca primul, În direcțiile cele mai greu de bănuit și În locurile cele mai vulnerabile. Loviturile lui erau aparent ușoare și extrem de iuți, majoritatea atât de iuți Încât nu puteau fi deslușite. Erau lovituri doar cu un deget sau cu două, la baza gâtului, sub nas, după ureche, erau lovituri cu pumnul Închis executate din Întoarceri, cu o forță copleșitoare, care spărgea armurile, rupea cotierele de oțel, străbătea platoșele din piele de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
sultanului. Era aproape un obicei. Nu puteai pierde un război fără să-ți pierzi viața În fața sultanului. Dar sultanul nu reacționase În nici un fel. La Început, tăcerea lui stârnise mirare. Dar În zilele următoare Înțelesul acestei tăceri Începuse să se deslușească. Sultanul ignora Întoarcerea Învinșilor. Pentru el, acei oameni nu existau. A-i pedepsi era o onoare prea mare. Era un mod de a-i introduce În istorie. Oștenii lui Soliman nu făceau parte din istorie. Rataseră istoria. Rămăseseră prizonierii unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
ai gândit să mori fără poruncă? - Nu, măria ta... răspunse căpitanul, Încercând să se ridice În coate, dar nereușind decât cu partea stângă. Voievodul Îi puse mâna pe umărul care părea mai aproape de vindecare și Îl strânse cu blândețe. Oană desluși, În ochii lui, un amestec de bucurie și tristețe. În eticheta epocii, atingerea voievodului era semnul suprem de onoare. Dar În gestul lui Ștefan era infinit mai mult decât un simbol. Era o mărturisire fără cuvinte, care cuprindea neliniștea, furia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
nici piciorul drept. Nici mersul și nici călăria nu erau deocamdată cu putință. Dar respirația redevenise normală, semn că leacurile ajutaseră la refacerea plămânilor. Cea mai mare Îngrijorare a Erinei erau, Însă, ochii. Vederea căpitanului slăbise Într-atât Încât nu deslușea decât figurile sau obiectele aflate la mai puțin de zece pași. Tot ce era mai departe se pierdea Într-o ceață care Împingea realitatea În nesiguranța spaimelor și În nesfârșitul joc al iluziilor. Iar pentru această boală medicii măriei sale nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
Apărătorii, dar participa la fiecare decizie pe care o lua Ștefan În fața năvalei turcești. „Ochii mei sunt Erina” spunea mereu, iar cei din jur Înțelegeau și bucuria și tristețea acelor cuvinte. Omul care construise strategiile tuturor victoriilor lui Ștefan abia deslușea un corp de oaste care mărșăluia la cincizeci de pași. - Nu putem deschide nici o luptă aici, măria ta, reluă căpitanul. Înțeleg că suntem pe un tăpșan care coboară ușor spre un loc unde cursul Trotușului se apropie de cel al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
prima linie! Aflat În mijlocul vânătorilor domnești, spătarul Mihail sesiză noua așezare a Apărătorilor, dar nu Înțelese schimbarea de strategie. Apărătorii renunțau oare la lupta de hărțuială? Prefera Oană un atac sinucigaș? Dădu pinteni și se apropie de căpitan, care Îi desluși chipul abia când ajunse la zece pași. - Ce se Întâmplă, căpitane? Dacă rămânem aici, În câteva minute vom fi Încercuiți! Trebuie să ne retragem dincolo de Ștefănești! - Nu mai cedăm nici un metru de teren! spuse Oană. Atacăm aici și câștigăm! Unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
comanda vânătorilor domnești după căderea spătarului Mihail, sesiză momentul de ezitare al dușmanilor și ridică sabia, strigând: - După căpitanul Oană, Înainte! Zdrobiți-i! - Moldovaaa! se ridică strigătul de luptă al călăreților lui Ștefan. - Ce se Întâmplă? Întrebă Oană, care nu deslușea mișcările de trupe. - Călărimile atacă În forță pe direcția deschisă de Apărători! spuse Erina. Organizarea tătarilor slăbea. Grupuri răzlețe de războinici se desprindeau din tumen-uri, Încercând să creeze o breșă În atacul moldovenilor, dar deveneau ținte pentru arcași. - Nu În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
a domniei tale, aș vrea să-mi istorisești cele Întâmplate acum optsprezece ani, la Albești. Aș vrea să mi-l descrii pe fiul cel mic al domniei tale. Ca fizic, ca trăsături ale chipului, ca fire. Atât cât pot fi deslușite aceste lucruri după atâta timp. - Mi se pare că asta n-ar folosi la nimic. Fiul meu a dispărut de atunci. Dacă mai trăiește, arată cu totul altfel decât la vârsta de cinci ani. Dacă nu, discuția aceasta e pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
sunt cei mai sălbatici călăreți ai Imperiului. Nu va scăpa nimeni cu viață dintr-o confruntare cu ei, o mie contra cinci mii. Nu Înțeleg de ce a declanșat atacul... - Eu Înțeleg. Fiindcă a Început să bată vântul. Pietro Încercă să deslușească cuvintele voievodului, dar nu reuși. Ridică privirile și spuse: - Poate. Dar acum a stat. Alexandru nu mai văzu că fusese doar o adiere de vară care se oprise repede. Linia primilor călăreți turci se apropia vertiginos. Simțea calul alergând Încordat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
pedestrași, iar ridicarea lor fu doar o jumătate de gest. Nici unul nu apucă să ridice iataganul. Umbra scoase de la spate o sabie care nu semăna cu nimic din ceea ce exista În Europa, iar gestul acela fu singurul care putuse fi deslușit. Mișcările acelei săbii, lungi și drepte, fără mâner de apărare a pumnului, erau atât de precise și de iuți Încât nu mai puteau fi văzute. Alexandru se concentră. Îi trebuia un chip. Îi trebuia un indiciu. Era Într-un vis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
am văzut, ținându-se drept În șa, cu pletele castanii și cu ochii albaștri ca ai tatălui său. Nu am remarcat nimic din trăsăturile contesei Frassetti. Alessandro Îi semăna, fizic, mamei sale. Stefano, nu. Pe fața lui nu se putea desluși nici o emoție. Era un fel de chip de marmură, așa cum sunt statuetele care ne vin din Îndepărtatul Orient, pe Drumul Mătăsii. Căpitanul Oană a ridicat spada cu mâna dreaptă, pe care știam că n-o poate mișca. A dat un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
un accident. Nu este, poate, nici o carte care Își reprezintă fidel cititorii, dar poate fi tot un accident. Un accident fericit, o evadare din sufocarea cotidianului, o revenire la mirajul aventurii, așa cum visam, cu toții, de la vârsta la care Învățam să deslușim literele și până târziu, la vârstele maturității sau senectuții, când continuăm să visăm la fel, dar n-am recunoaște-o nici În ruptul capului. De aceea Întâlnirea dintre autor și cititor este, de astă dată, una discretă și complice. Autorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
dejun, îmbrățișase cu două mâini avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă și acest gen spontan și neprotocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvârlise din ochi un: ce faci? Mini se întrebase: ce fac? și deslușise acel proces de emanațiuni și dizolvări ale sufletului în corp, cum si acele efluvii dinăuntrul vieței în afară, încă imponderabile dar care vor forma cândva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc și ale celui de carne. Se
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
traiul și legile lor, se alăturau cu icoane de locuri, chipuri și legi de pe locuri străine ale unui trai din veacuri săvârșite. De ce? Mini nu se îndoi că au vreo legătură între ele, pe care nu era destoinică să o deslușească, dar pe care era destoinică s-o perceapă. Nu presupunea că vreodată vreun felah dăruise unei italiene germenul din care purcede Mika-Le. Socotea mai lesne că din aluatul lumei, atunci când se împărțiseră continentele în turte mici, ca să-și dospească deosebit
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
întrebă Lina. Mini se uită repede la ceasul de mână și se liniști. - Abia patru! Nici chiar deplin!. Pentru tine ne-am grăbit, se scuză. O umbră învăluia fundul odăiei, dând farmec focului din sobă. pe când geamurile albăstreau lumina încă deslușită a înserărei geroase. Odaia asta era o dezmoștenită, avea o sobă de zid și lampă cu petrol. Amintiri provinciale pâlpâiau astfel în jur. Toată istoria gospodărească a Moldovei licărea subt poclitul abajurului de porțelan sau în tăciunele răzleț. Lampa Linei
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
Ciudat!. . . Tramvaiul, strigă Mini, cu o voce mică, das desperată; 15 fugea după cotitură. Consultă ceasul și se liniști; gerul parcă mai slăbise, un \est-mînt de ceață subțire ținea puțin de cald serei. Porniră pe străzi cotite, Mini nu le deslușea bine. Nu știa drumul la Lina decât pe un singur parcurs, dar Nory se agățase dr brațul ei și o conducea. O umbră trecu pe lângă ele, aproape de tot Mini se stinse temător. - Ai văzut? Era Lică Trubadurul! Se duce la
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
Jocul transparențelor îi arăta lui Mini ea pe niște proiecții când mai apropiate, când mai șterse. Privind în jur ea gândi ceea ce desigur aceia doi simțeau: că e cea mai frumoasă noapte de pe lume! Dincolo de grădini, orașul începea să se deslușească la lumina nopței, de pe care pâcla se desprindea în fășii leneșe. Mini ajunse în prag. Mai privi o dată înapoi orașul, așa cum le întorci după o ființă scumpă!
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
în proză, Editura PIM, Iași, 2007. În cuvântul meu de precititor pentru cititor la cea de-a zecea carte ce rotunjește - cu un titlu, Acorduri pe strune de suflet, cum nu se poate mai potrivit - o operă, încerc aici să deslușesc spre firul dominantei motivațiile care fac posibil acest dar de neprețuită valoare oferit nouă de psihopedagogul și scriitorul Vasile Fetescu. Avem, în spațiul românesc profund, a face cu o viață trăită și oferită fără de rest, o viață cu deplin rost
Acorduri pe strune de suflet by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/773_a_1527]
-
pielea îi strălucește în lumina soarelui și abia mai ține mătura într-o mână, inspirând adânc un aer în care se simte mirosul puternic de ceapă care vine din dormitorul stăpânului. Sub sariul decolorat de atâta spălat, Pran Nath îi deslușește fesele rotunde, stimulul inițial care-l determină să-și desfacă nasturii pijamalei. I se pare că nu este de-ajuns doar s-o privească. Fata nu e prea departe de el. Și-ar putea întinde mâinile spre ea, s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
a mâinilor. Pran pornește din centru, ca să capteze momentul. Indiferent cine ar trebui să dețină controlul, nu este el acela. „El“, de fapt, devine rapid o problemă. De cât timp se află în încăpere? Destul timp pentru ca lucrurile să se deslușească. Destul de mult ca o anume capacitate importantă să se atrofieze (să zicem capacitatea perlă, acea capacitate de a secreta individualitate în jurul unui grăunte inițial) lăsându-și reziduurile să se disperseze într-o mare de senzații, o scânteie, un impuls, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
pe cerul cenușiu. Este imediat după apusul soarelui. Pran coboară din mașină, întinzându-și picioarele amorțite, ca să scape de efectele drumului lung asupra trupului său. În fața mașinii, drumul devenit brusc o potecă îngustă, pare că se înfundă. Pran încearcă să deslușească întunericul. Este o lume densă, care respiră, pătată ici și colo de tufișuri roz și roșii, de rododendron. În jurul mașinii prăfuite, copacii freamătă de păsări, a căror comunicare învăluie totul, ca un flux, întrerupt doar de câte o maimuță indiferentă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
la masă, simțind o plăcere sălbatică să stea pe jos și să mănânce cu mâinile. S-a dus pe plajă să urmărească festivalul Ganpati, îmbrâncită de credincioși, care cufundau idolii imenși Ganesha în mare. Intrase în sanctuarele templelor, încercând să deslușească în întuneric formele mânjite cu ghee ale zeităților. Într-un an, în timpul sărbătorii Holi, Andrew ieși în curte și-și înfruntă nevasta care rânjea la el, cu hainele murdare de vopsea. Ai devenit una de-a lor, strigase el. Te-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
și sosirea echipamentului științific al pastorului MacFarlane, corpul lui Bobby se fortifică și chipul i se asprește. Femeile de pe Falkland Road mai strigă încă după el când trece, dar pe alt ton. În glumele deocheate pe care le aude, se deslușește o anume foame, ceva care ține de dorință și apreciere. A crescut mult, hainele i-au rămas mici și și-a cumpărat altele. Îi fac plăcere hainele noi. Se bucură să poarte o cămașă curată, să-i strălucească butonul de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
este bine păstrat și la asta se gândesc și oamenii când îl văd. Prostituatele și doamnele de la cercul teosofic, turistele de la Cook și cele ce pierd vremea la magazinul de paan, toate sunt convinse că dacă îl fixează îndeajuns, pot desluși ce zace în spatele măștii frumoase pe care o afișează Bobby. Le creează un fel de dependență. Îl face ațâțător, prețios. Însă n-ar mai avea această aură, dacă ar ști de ce face ceea ce face. Este desigur lașitate, dar el își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]