3,286 matches
-
N-am reușit să împac în mine caracterele lor ireductibile; astfel, o dublă și ireconciliabilă ereditate îmi apasă spiritul” (I, 24). Adesea, țara din care provine: „Paradoxul poporului român este că e deopotrivă nefericit și ușuratic” (II, 294). Doar că, disprețuindu-se pe sine, Cioran își disprețuiește deopotrivă rădăcinile. Sau, mai clar: disprețul față de ai săi este consecința disprețului față de sine însuși. Oricum, uneori, tocmai acest dispreț îi alimentează supraviețuirea Ă și sensul. Notează într-un loc: „Frica în fața vieții e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mine caracterele lor ireductibile; astfel, o dublă și ireconciliabilă ereditate îmi apasă spiritul” (I, 24). Adesea, țara din care provine: „Paradoxul poporului român este că e deopotrivă nefericit și ușuratic” (II, 294). Doar că, disprețuindu-se pe sine, Cioran își disprețuiește deopotrivă rădăcinile. Sau, mai clar: disprețul față de ai săi este consecința disprețului față de sine însuși. Oricum, uneori, tocmai acest dispreț îi alimentează supraviețuirea Ă și sensul. Notează într-un loc: „Frica în fața vieții e la mine un dar, o moștenire
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mistificări, Cioran nu-și poate învinge nici nostalgia paradisului, nici invidia („Invidia e fiziologică. A trăi înseamnă să secretezi venin” Ă II, 386), cu atât mai puțin violența, căreia îi vom dedica pagini aparte, sau dezgustul față de sine. Dacă se disprețuiește, Cioran o face tocmai din acest motiv, al neputințelor, doar că o face cu voluptate, căci neputința devine ea însăși sens, în măsura în care devine cel puțin tărâm de explorat. Ura, disprețul, dezgustul, greața de sine însumează tot acest curaj negativ în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 86), e dublată de obsesia negării de sine: „Voință de autodistrugere, sete de umilință. Iubesc orice formă de violență contra propriei ființe” (I, 86), mărturisește el. Pe prima pagină a primului dintre Caiete, Cioran, cu sentimentul alungării din Paradis, disprețuindu-se pentru asta, se roagă: „Ajută-mă, Doamne, să-mi lichidez ura și mila de mine însumi, să nu le mai simt permanenta oroare” (I, 9). Dar ce era Paradisul din care se simțea alungat? Să fi fost, oare, înscrierea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă sunt trepte ale aceleiași stări Ă, diferența dintre cinism și scepticism pare să țină de intensitatea ei. Ce putem observa este că Cioran iubește cinismul, căruia îi rămâne, însă, străin, și practică scepticismul, pe care în bună măsură îl disprețuiește. O spune la un moment dat: „Nu-mi pot rămâne credincios mie însumi decât păstrându-mi fondul de cinism, prin care înțeleg o îndoială excesivă, adică implacabilă, invadatoare. Și într-adevăr, la mine îndoiala se extinde, invadează, îmi ocupă spațiul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cum nu se poate mai nimerită și mai actuală” (III, 137). În comparație cu el, Keats cade, cuvântul îi aparține lui Cioran, “în sublim, în livid”. Ceea ce i se întâmplă într-un anume fel și lui Sartre, pe care, știm, Cioran îl disprețuia. Vorbind de el, Cioran se întreabă, aproape revoltat: „Cum poți să fii lipsit în așa hal de simțul ridicolului?” (III, 228). Concluzia e una singură: „Filozofia nu pare să fie compatibilă cu umorul” (idem). Cât despre Cioran, el este un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Oricum, în fața ironiei, umorul mai păstrează șansa unei topiri în convingeri. Iată: „Mai rea decât umorul este ironia. Umorul minimalizează valoarea tuturor experiențelor noastre. Dar, la rigoare, îngăduie anume incursiuni în mister. Au existat chiar câțiva sfinți care n-au disprețuit căile umorului. Să zicem că sfințenia se potrivește cu rare accese de umor și de ironie. Ceea ce însă sfințenia nu poate tolera fără să se autodistrugă este ironia sistematică, ironia ca obicei al spiritului, ca dar, ca talent și ca
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
întruna la muncă și continui s-o consider unica modalitate de mântuire de care dispun” (I, 72). A munci înseamnă într-un fel a accepta jocul steril al umanității și a participa la un mecanism pe care, teoretic măcar, îl disprețuiește. Dar a munci e aproape sinonim cu a fi locuit de Dumnezeu: „Să fii locuit de Dumnezeu Ă antipodul blestemului” (I, 291). A avea o misiune, a trăi pentru o idee e exact același lucru. În fine, cum vom vedea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un sens și un privilegiu în abandon, Cioran trăiește cu nostalgia faptei și îi invidiază pe cei care se identifică cu un crez. „Am, mai mult sau mai puțin inconștient, nostalgia acțiunii, a eficacității, a făptuirii, lucruri pe care le disprețuiesc în teorie; dar teoriile noastre n-au nimic de-a face cu realitățile noastre profunde” (II, 38). Mai mult, știe că tot destinul său e marcat de neputința de a crede. Iată-l spunând: „Toate problemele mele ar fi fost
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
când înțelege sterilitatea tocmai ca pe un privilegiu, care-i asigură excelența. „În jurul meu, toți termină ceva. Doar eu nu am nimic de anunțat. Asta mă pune într-o situație destul de penibilă și chiar umilitoare. Pe de altă parte îi disprețuiesc pe cei care realizează (sau se realizează); nu am nimic de învățat de la ei, căci știu că sterilitatea mea se datorează faptului că am mers mai departe decât ei” (I, 108). Or, cu toată această satisfacție ascunsă, Cioran regretă că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ipostaziază drept „profet al sfârșitului”. Dar un profet disprețuit și uitat, de care să nu-și amintească decât ultimul om. „În clipele mele de megalomanie, spune Cioran, îmi spun că e cu neputință ca avertismentele mele, prezicerile mele să fie disprețuite la nesfârșit, că ceasul meu va veni inevitabil într-o bună zi, că nu trebuie să aștept decât venirea ultimului om” (idem). Or, faptul acesta presupune că Cioran se situează dincolo de ultimul om. Megaloman, cum spune, el proiectează imaginar sfârșitul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mi-au rămas” (idem). Numai că sfaturile acestea imperative, exprimând voința disperată a lui Cioran, nu devin foarte ușor fapt. Oricum, a trecut în etapa căutării anonimatului și a repudierii celebrității. Transcrie din Cocteau, pe care recunoaște că l-a disprețuit, următoarea cugetare: „Să nu aspirăm niciodată la glorie, care nu e decât o farsă. (Nu ne putem imagina o floare ce ar visa să sfârșească într-o vază...” (III, 15). E cam ceea ce reține și dintr-o scrisoare a lui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran și-o dorește cu ardoare, pare să facă totul pentru a o atinge, dar simte că astfel n-ar mai fi el însuși. De altfel, îi este imposibil s-o atingă. În plus, nu-s rare momentele când o disprețuiește, considerând-o nu numai o trădare a sinelui, ci o neputință: „Ce este un înțelept? Un Lucifer ramolit” (III, 403). Or, dacă uneori caută înțelepciunea, Cioran o face pentru a da un sens pozitiv neputinței. O lașitate ar putea fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să devin așa ceva” (II, 8). Din stofa aceasta ar fi trebuit să lipsească orgoliul. Or, „Sunt cât se poate de orgolios, dar uneori, chiar adesea, când mă aplec asupra mea, îmi vine să vomit” (I, 141) notează Cioran. În totul, disprețuiește orgoliul care îi stârnește dezgustul de sine. Există, însă, și excepții: „Nu suport orgoliul decât la damnați, la dezmoșteniți, la infirmi” (idem). Să se considere oare el însuși un damnat, un dezmoștenit, un infirm? Oricum, orgoliul său e al unui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
punându-și clar balanța în față, ezită: „Aș vrea, în același timp, să fiu cunoscut și necunoscut; iar dacă ar trebui neapărat să aleg, aș prefera anonimatul (cred)” (II, 179). Paranteza aceasta din urmă spune mult despre ezitările lui Cioran. Disprețuiește gloria, îi găsește cauzele în golul interior, crede eventual în orgolioșii care sunt damnați și infirmi, dar în același timp nu-și poate anula cu totul obsesia celebrității, nemaisusținută, oricum, de chemarea spre faptă din tinerețe. N-are importanță faptul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
drept vorbind, observă cu ușurință cât de fragil e orice efort în tendința de mortificare a eului. Iată-l mirându-se, probabil în urma unei întâmplări care l-a avut drept erou și care i-a stârnit dezgustul de sine: „Să disprețuiești lumea întreagă Ă și să accepți elogiile primului venit!” (I, 176). Notează cu altă ocazie: „Măgulirea acționează asupră-mi cum acționează asupra celorlalți. Spre deosebire de ei însă, când îi constat efectele, sufăr (fără să rămân insensibil la ea, la drept vorbind
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pune intrând în conflict cu sine însuși: „Paradox incalificabil: sunt pe cale să încropesc un eseu despre... glorie, în chiar momentul când ineficiența, lașitatea și decăderea mea au atins punctul maxim, când mi-am pierdut până și puterea de a mă disprețui, când, pe scurt, m-am renegat pe mine însumi și mă tratez ca pe un indezirabil” (I, 92). Să deducem că vanitatea și gloria înseamnă ineficiență, lașitate și decădere? Mai mult, e renunțarea la miezul ființei cioraniene, care părea să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adâncimile tale” (idem). Cioran și Demiurgul cel rău?!tc "Cioran [i Demiurgul cel r\u ? Căutarea esențialului îi oferă lui Cioran prilejul să disocieze între ceilalți, cei din jur, care incită eul să se exhibe megaloman, și Dumnezeu. Cum îi disprețuiește pe ceilalți ca pe sine însuși, cum păcatele eului, ale propriului eu, sunt adesea incriminate, Cioran se raportează la Dumnezeu ca la soluția ultimă: „Limitează-ți viața la o discuție cu tine însuți sau, și mai bine, cu Dumnezeu. Alungă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
metafizica propriului corp. Întrebarea e, însă, alta: cum va putea demonul să locuiască într-o sihăstrie? Apoi, este Cioran un demon veritabil?! Este peștera un loc chiar de nelocuit?! Prin urmare, să rămânem pe teritoriul nevoii de singurătate: chiar dacă-l disprețuia pe Sartre, ni se pare că Cioran ar fi putut spune deopotrivă cu el: ceilalți sunt Infernul. Ceilalți, de care nu se poate despărți, cu care chiar conviețuiește deseori într-un fel de complicitate voluptoasă, pe care și-o reproșează
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
oamenilor, iar ce-mi spun ei nu mă interesează. Cu toate astea, sunt sociabil, e neîndoielnic, căci de îndată ce sunt în tovărășia cuiva mă însuflețesc” (I, 111). De unde, încă, nevoia celorlalți în preajmă-i? Pentru a se recunoaște? Pentru a se disprețui? Ceilalți, oricum, sunt numai un prilej, un context, o oglindă, și nu există prin ei înșiși. Ceilalți, de fapt, nu contează. Infernul își este, evident, el însuși; ceilalți, numai o mască. Prin urmare, exclamă: „Să ies în lume e pentru
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ființă, de ființa în sine, de simplul fapt de a exista, și de aceea pentru mine nu există ușurare” (III, 35). Dar ființa lui Cioran e adesea chiar propriul trup, acest trup măcinat de beteșuguri. Este motivul pentru care se disprețuiește. Nu întâmplător, transcrie din Evanghelia după Toma cuvintele lui Iisus, care spusese: „Vai de carnea aceasta ce depinde de suflet și vai de acest suflet ce depinde de carne!” (I, 163). Sufletul care depinde de carne este marea suferință a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
reproșează latinilor spiritul raționalist și „modernitatea”, Cioran e discipolul lui Epictet și Marc Aureliu. Chiar al lui Seneca, chiar dacă, prin comparație cu ceilalți doi, Seneca „e doar un palavragiu” (I, 177). Nu-i vorbă, el însuși este unul și se disprețuiește pentru asta. Într-un loc, precizează: „Prin fire, prin vocație profundă, mă simt mai aproape de nebunia împăraților romani decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 175). Așadar, slav, maghiar sau chiar mongol: „Sunt un mongol răvășit de melancolie” (I, 33). Și peste
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nebunie, numai că Cioran nu înțelege motivele pentru care problema aceasta, a freneziei din tinerețe, îi revine obsesiv în minte. Crede că ar putea fi vorba de masochism, de gustul pentru umilință. Să înțelegem, deci, că, privind în urmă, îl disprețuiește pe acel altul, care fusese? Iată: „Când mă gândesc ce frenezie trăiam, în tinerețe, din cauza neamului meu! Ce nebunie, Doamne! Trebuie să te rupi de origini, sau cel puțin să le uiți. Eu am tendința să mă agăț de ele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
m-ai înșelat. Mina: (momentul e incomod și cei doi adoptă atitudini ambigui) Și tocmai atunci, va să zică.... Ha! Ilie: Nu rîde. De asta cred că nici n-am făcut crizele de rigoare. Pentru că tocmai atunci te-am iubit, te-am disprețuit, te-am dorit, te-am urît... Pentru că, fapt, atunci existai... Nu mă îndoiam. Existai cu adevărat! Mina: (după un timp bea țuică din sticlă) Mă iubești? Ilie: Mina, vezi, nu știu dacă te iubesc sau mai bine zis nu știu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
nici la servici nu-mi vine să mă duc și nici nu mă mai duc, mi-am luat concediu, ca să nu mai văd zîmbete cu subînțeles și să aud șușoteli, să nu mai văd cum unii mă compătimesc și alții disprețuiesc. Și dumnealui îi pare rău... și continuă încercările... Încearcă, încearcă și iar încearcă de nici nu mai ține minte ce vrea să încerce. În timpul ăsta eu ce să fac? Uite cum am ajuns! (își desface halatul) Îl vezi? Stătea fix
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]