3,053 matches
-
sânt toate! // 10 A nu mai putea trăi // 12 Pasiunea absurdului // 14 Eu și lumea // 20 Sentimentul sfârșelii și al agoniei // 22 Grotesc și disperare // 24 Presentimentul nebuniei // 27 Asupra morții // 30 Melancolia // 44 Totul n-are nici o importanță // 52 Extaz // 54 Lumea în care nu se rezolvă nimic // 57 Contradicții și inconsecvențe // 60 Asupra tristeții // 62 Insatisfacția totală // 66 Baia de foc // 68 Dezintegrarea din viață // 69 Despre realitatea corpului // 72 Nu știu // 73 Singurătatea individuală și singurătatea cosmică // 74
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
pagini pretențioase și stupide. Această ediție este definitivă. Nimeni nu are dreptul s-o modifice. E.M.CIORAN Paris, 22 februarie 1990 CAP.I Tragedia culturilor mici Cele câteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranță sau în extaz - două poluri a-istorice, - ne obligă la o viziune macroscopică și la o selecțiune implacabilă a desfășurărilor omenești. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
substructura irațională a istoriei, celelalte perioade, unilaterale până la dramatism, nu pot menține un echilibru între valori antinomice. Acestea sau se războiesc atunci într-un conflict continuu, sau pendulează și se substituie. Punctul culminant al unei mari culturi îl văd în extazul forței sale. După aceasta poate începe decadența; ea nu oferă mai puțin consolarea retrospectivă, exaltarea în regretul puterii. Ceea ce înseamnă grecii, romanii sau francezii în istorie se datorează neapărat unei lumi specifice de valori pe care au realizat-o. Noi
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
în sine atâta neliniște, că ne-a dispensat pe noi, în latura religioasă, își demarcă liniile lui conturate la exces din concentrarea durabilă și obsedantă pe câteva teme. După cum spune Léon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu a știut totul într-o direcție. El ne-a condamnat a fi pe veci ignoranți în materie religioasă. Și el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau în raport nemijlocit cu el. Ranke nu s-
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
de cadență, muzică și cînt. Văzînd pe toate chipurile imaginea propriei dorințe, auzind din toate gurile dovada propriei certitudini, omul se simte dus de val fără a-i fi cu putință să opună vreo rezistență, integrîndu-se convingerilor celorlalți. Contopiți în extazul dansului lor, în febra agitației, indivizii formează un singur trup, un singur suflet. Doar atunci corpul social este într-adevăr realizat. Căci atunci celulele sale, indivizii, sînt tot atît de puțin izolați ca celulele organismului individual. În asemenea condiții (care
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
explicăm. Care este motivul schimbărilor pe care le suferă individul cînd intră într-o mulțime? Starea unui om scufundat în mareea colectivă a fost dintotdeauna comparată cu o stare crepusculară. Conștiința lui, intrată-n hibernare, îl lasă să plutească spre extazul mistic, spre vis, sau, cine știe, întunecată, îi permite să se abandoneze panicii sau coșmarului. Faptul că mulțimile par duse de curenții unui vis este un adevăr bine cunoscut și atît de penetrant încît filosofii și oamenii politici ai tuturor
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
se afla însă altceva, ceva intangibil. Era învăluit de o aură invizibilă, ce transpărea și din privirile sale scrutătoare. Am putea paria că cultul pasionat pe care i-l închinau atîția oameni, cult ce mergea pînă la un soi de extaz cvasi religios, a fost pentru el un stimulent indispensabil. Și i-a permis să învingă deznădejdea, înspre care era înclinat prin natura firii lui. Ca orice om politic, de Gaulle a interpretat în felul său doctrinele epocii noastre, în funcție de opinia
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
al vărsăturii New Age, „ultimul om” pare gata să rumege orice Ersatz soteriologic. În piața de idei soporifice, el celebrează dreptul la moțăială. Pacifismul fricii declină somptuos scleroza lașității. Din ce s-a născut această dezafectare generalizată? Cum se explică extazul colectiv produs de efectele de scenă ale acestor simulacre? Care este soluția la criza coabitării dintre sacerdoțiul identității, asumat de orice conservator, și profetismul diferenței, îmbrățișat de revoluționarii cu patalama? De ce este atât de atrăgătoare celebrarea unei generozități de împrumut
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
progresul către sfera dezarticulării mai interesează. Călătoria spre elixirul somatic al curiozității, acolo unde „nemaivăzutul” își încinge coapsele. Fascinația pentru negativitate distribuie refuzul deliberat al poveștii. Semnele corporalității nu mai țes o intrigă, ci antamează un spasm. Acolo unde doar extazul clipei contează, sunt foarte puține lucruri de spus. Nu mai există un timp aparte dedicat comprehensiunii. Viziunea frumosului colapsează în vizuina obscură a experienței sublimului. Ochiul se fărămițează. Reapare, în schimb, nostalgia „tinereții fără bătrânețe”, ameliorată doar de legile televizuale
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
prin scriitura veritabilă sau perfectă) face posibil orgasmul ce rezultă și ne provoacă jubilația. Nu este vorba decât de a le face să reintre unul în celălalt, de a nu mai vedea dublu 253. Fuziunea care face loc unui asemenea extaz nu este de fapt decât intuirea totalității și, în același timp, conștientizarea nostalgică a imposibilității de a o atinge (sau, mai curând, de a o păstra). Din această perspectivă, opera lui Ponge constituie, într-adevăr, o tentativă magistrală de ilustrare
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
tău n-oi mai ieși; mă jur pă al tău nume.” Oximoronul devine figura fundamentală a poeziei lui Alecu Văcărescu: lingă „dulcele laț”, există o varietate impresionantă de „dulce de rob nume”, de „patimă cumplită”, chinuri plăcute, pîrjoliri dătătoare de extaz, de petrecere cu necazuri etc. Iubirea este o Încăpere care are, ca vestibul, durerea. Nu este posibil accesul la marele festin fără a trece prin vestibulul În care ard toate focurile iadului. Alecu pare mulțumit să Întîrzie În acest limb
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la toți preromanticii, o anumită bucurie În durere. Întristarea este la el mereu dulce, mila Îndelungată provoacă o stare de beatitudine a simțurilor, ca un drog. Iată, de ce În acest molcom itinerariu al jalei, poetul cunoaște o surescitare vecină cu extazul. Există În versuri o veritabilă euforie a dulcelui. Amorul este un „izvor dulce de Întristare”, rîurile curg „dulce” răcoritor, soarele revarsă o „lumină dulce tot cu senin”, păstor iubește o păstoriță „cu chip prea dulce, prea drăgălaș”, pămîntul geme În
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fără strălucire: „vălul mîhnirii”, „plumbul datoriei”, „scaunul veciei”, „brațul Îngrijirei”, „vîntul soartei”, „demonul geloziei”, „aripile vremii”, „a dealului sprinceană”, „brațele somniei”. Metafora din urmă e de reținut pentru că anunță somnia eminesciană, un concept filozofic și o stare erotică (starea de extaz). Heliade folosește de regulă epitetul general-apreciativ și comparația abstractă*, rareori intervine și cîte un element mai concret („ca lemnele În foc oasele-mi’ secară pe piept”, „ca pelecanul mi-am sfîșiat pieptul”) care dă oarecare substanță versului, prea subțire Însă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Serafita În ambianța grădinilor empiree: „Ești fericirea lunii și centru-n firmament.” Tendința de a sfinți femeia vine din poezia evului mediu. Heliade cutează s-o identifice cu „misticul trianglu”, spiritualizînd complet ideea de feminitate pînă ce amorul devine un „extaz angelic”. Să reținem, după ocolul făcut În mitologie, și această spaimă ipocrită, văcăresciană, exprimată Într-o limbă barbară: „A! bellă ești, dilecto! și capellura-ți blondă, De voluptate peplu, ca crinii lui Amor, Cu buclele lui Phebu te-mmantă, te circondă Electric
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
spaimă ipocrită, văcăresciană, exprimată Într-o limbă barbară: „A! bellă ești, dilecto! și capellura-ți blondă, De voluptate peplu, ca crinii lui Amor, Cu buclele lui Phebu te-mmantă, te circondă Electric radioasă. Te-acoperă, că mor!” Femeia provoacă nu numai un extaz spiritual, dar și delirul creațiunii, acel impavid nesațiu pe care l-am Întîlnit În multe versuri. SÎnt momentele (fericite) În poem cînd Heliade Își uită tema și deschide versul spre ceea ce am putea numi un discurs al discursului: „La singura
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc; Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stînca, peștera adîncă, În vechime locuită De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii Îl iubesc. Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire, Șoptele, adînci murmure ce iau viața În pustii, A mormintelor tăcere ce domnea În mănăstire, Loc de zgomot altădată, de politici vijălii. Noaptea, totul astei scene colosală de mărire, Două nobile instincte cu putere deștepta; Unu-, a
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
liniștea, singurătatea naturii. Evaziune cunoscută: „Scîrbit peste măsură De zgomotul cetății Eu caut În natură Un loc făr’de murmură Supus singurătății.” Acest loc este schitul cu tăcerea mormintelor și șoapta rîului apropiat. Aici petrece poetul acele, „dulci (...) ceasuri de extaz și gîndire”, aici ideile sînt „drepte și Înalte”, la sunetul clopotului „credința se deșteaptă În omul rătăcit”. Dumnezeu Însuși, marele simbol al justiției, este de față („Dumnezeu ce de față pe cruce se arată”) și, copleșit de atîtea semne, omul
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
s-a văzut, de la cer. Frumusețea pămînteană are un corespondent În lumea prototipurilor, prin femeie vorbește un Înger: spiritualism medieval trecut prin poezia galantă a secolului al XVIII-lea. În reprezentările iubirii, Alexandrescu trece, fără dificultate, de la suspinul văcărescian la extazul mistic al romanticilor. Filozofia lui este rezumată de versul: „femeia este un Înger, viața-i un suspin”, În marginea ei, stilul confesiunii variază: cînd solemn mitologic, cînd cordial, blînd mustrător. Limbajul cel mai elocvent pare a fi, și la Alexandrescu
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
De el se leagă o promisiune de fericire. Figura așteptării este, În fond, o figură a promisiunii de plenitudine, a speranței de salvare. „Nădăjduiesc Într-Însul”, zice poetul, În meditațiile lui reci despre amor. Starea de plenitudine este Însă scurtă, extazul se concentrează Într-un minut: „minutul cel Încîntat”, „minutul cel dorit” (Nu, a ta moarte...). Înainte de acest minut fericit este așteptarea, după el reapare soarta geloasă („jaluză d-al meu bine făcu nenorocirea un semn și te pierdu...”). În acest
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
frunții pe pieptul tremurător al femeii. Dar și acest curaj este o faptă a trecutului: „Minutu-acela-n veci mă muncește, Ca o sentință e-n mintea mea; De ating fruntea-mi, simț că svîcnește, Focul din sînu-ți arde În ea.” Un extaz retrăit, o plenitudine ce vine din amintire, un minut pe care l-a Înghițit deja timpul și-l „muncește” la infinit sufletul Îndrăgostit. Numai așteptarea este descrisă de poet la prezentul indicativului. Un prezent În care introduce, totuși, trecutul (biografia
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
corespondențelor secrete: „cer, pămînt, eter și lună aiurează, se-nfior... .................................. și aerul ce varsă răcoarea, balsam, viață Îmbată-al nostru suflet cu magică dulceață”... Putem spune, văzînd și aceste exemple, că figura poetică a lui Bolintineanu se bazează pe un permanent extaz, pe o programatică Îmbătare. „Simțualismul” este conceptul care definește starea de beție În mijlocul unei naturi magice. O natură ce are, totuși, cîteva Învelișuri materiale precise. O prețuire (o intuiție) specială are Bolintineanu, Întîi, pentru elementele ei prețioase. G. Călinescu și
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
reîntîlniri, promisiunea unei răscumpărări În altă existență, mai pură, virginală, desfătătoare... O piedică (o imensă piedică) și o libertate care duce la curmarea, prin violență, a iubirii. Marea devine, astfel, la Bolintineanu, o metaforă-cadru, o metaforă-matrice, spațiul imaginar În care extazul și moartea stau În aceeași barcă. Există Însă și o altă imagine a mării În Florile Bosforului, Conrad și alte poeme, dedusă dintr-o intuiție mai precisă a materialității, fluidității ei. Imaginea nu este desprinsă cu totul de modelele literare
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Basmelor leagă de aceste peisaje anumite forme, stări (chiar dacă timide și, adesea, superficiale) ale sensibilității lirice. Conrad și Florile Bosforului dau oarecare consistență unui peisaj imaginar În care transparența, fluiditatea, cețurile azurate ale mării se conjugă cu culoarea, corespondențele secrete, extazul vieții din serai. Marea și Seraiul sînt cele două spații (cronotopi) ai lumii bosforiene. Unul concentrează splendoarea și moliciunile de orient, celălalt reprezintă spiritul migrator, evaziunea, deschiderea imaginației. E spațiul singurătății mîndre, al melancoliei ce trece prin vecinătatea marilor mituri
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ca un văduv, gîndăceii poartă hlamide smălțuite, bujorelul e vioi, rumen, busuiocul concupiscent („iubitor de sînuri albe”) etc. Abuzul de gingășii supără, evident, la lectură, Însă din aceste acumulări de făpturi grațioase se constituie o figură a imaginarului: aceea a extazului („sufletul cu voluptate În estaz adînc plutește”). Extazul atinge și pe Îngerii din rai („și se pare că s-aude prin a raiului cîntare / Pe-ale Îngerilor harpe lunecînd mărgăritare”), dar se Înțelege fără dificultate că extazul nu asociază nici
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
e vioi, rumen, busuiocul concupiscent („iubitor de sînuri albe”) etc. Abuzul de gingășii supără, evident, la lectură, Însă din aceste acumulări de făpturi grațioase se constituie o figură a imaginarului: aceea a extazului („sufletul cu voluptate În estaz adînc plutește”). Extazul atinge și pe Îngerii din rai („și se pare că s-aude prin a raiului cîntare / Pe-ale Îngerilor harpe lunecînd mărgăritare”), dar se Înțelege fără dificultate că extazul nu asociază nici aici cosmicul, metafizicul. Voluptatea rămîne atașată de bunurile
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]