KorAP: Find »[drukola/base=lepăda & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...80 81 82 ...144 >

3,597 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

Dă, răspunse flăcăul, iernile-s grele, și noi suntem în mâna lui Dumnezeu... Ți-i bun cojocul? ai opinci largi?... te-i întoarce și tu cu spatele la ea și-i lăsa-o să treacă... Apoi altceva ce-i de făcut?... răspunse Lepădatu râzând. Vătaful trecu cu calul spre alte șoproane. Acuma în jurul curții murmura viață mai multă. Ciobanii aduseseră oile la vale, în perdele. Vitele toate erau îngrămădite în șoproane. Toată gospodăria întinsă a boierului se strângea la un loc de frica

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a boierului se strângea la un loc de frica iernii. Vântul cel rău parcă-i răscolise pe toți. Umblau în toate părțile în sara asta de început de iarnă, vorbeau mai vioi, strigau și-și chemau cânii prin viscol. Niță Lepădatu își întoarse tohoarca cu mițele în afară, trecu pe lângă rândul lung de vite, să vadă dacă stau în liniște, după aceea fluieră pe Sărmanu, cânele adus de flăcăuașii care erau sub privegherea lui. Scoase din glugă o bucată mare de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la picioare. Stătu acolo o vreme pe gânduri. Din cândîn când intra un bordeian, ori un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
zi ș-o noapte. Când stătură fulgii, se întări frigul. Bordeienii ieșeau ca din fundul pământului și tăiau cărări. Fumuri se înălțau drept în sus și sunetele și glasurile loveau ca într-o sticlă sonoră. Călări pe cai, Faliboga și Lepădatu se duseră și cercetară girezile de paie și stogurile mari de fân. Oamenii veneau cu sănii la încărcat. În apropiere, ciobanii luminau locul în jurul perdelelor în care stăteau grămădite oile. Până în fundul zării se întindea o pânză albă, nepătată. Din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fie Alba înșeuată... Mă duc să cercetez dacă s-a împlinit ce am poruncit dimineață... Porni mormăind într-o parte, și Grecușor o împunse la fugă ca o iazmă, sărind cu pași mari prin troian. Cu dulăul la picioare, Niță Lepădatu așteptase pe stăpâni lângă șopronul vacilor. Îi văzuse îndreptându-se spre el, se descoperi de departe; dar privirea care scânteia în blănița albă lunecase numai asupra lui, trecuse în altă parte; boierii se întorseseră și Niță rămăsese la locul lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
căciula-n cap. —Tare-i mititică și frumoasă!... zise Niță. —Cum? d-apoi ce crezi tu, măi?... Asta-i ființă curată... Nu ca noi... Mirosim a fum ș-a bordei... Asta-i carne de lapte, crescută în puf... Alt om! Lepădatu nu răspunse. Privea zâmbind înainte-i, parcă-i stăruia încă în lumina ochilor o arătare blândă. A doua zi zurgălăii tremurară limpede, cu tonuri felurite, în liniștea vălcelei. Frigul mai scăzuse și soarele lucea pe un cer senin și verde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și sania porni repegior la deal. În urmă, se grăbi și domnu Vâlcu, cu căluțul și cu săniuța, grămădit în lăicere, cu căciula pe sprâncene și cu gulerul ridicat. Numai vârful nasului i se vedea. —Măi Niță, grăi Faliboga cătră Lepădatu... ai văzut și tu pe omul stăpânirii... primarele de la comună... Domnu Vâlcu îi vulpe șireată... Cum vine boieru, adulmecă îndată spre noi... Da’ altfel, cine-l mai vede pe-aici? I-a dat boieru o hârtiuță albastră - și gata, el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
paie și să nu cadă între vite. La așa zile mari e îngăduit oricui să se amețească; dar amețeala poate fi și cu primejdie uneori. Într-o sară, pe după Bobotează, prinse iar a juca un vânt ușurel dinspre miazănoapte, și Lepădatu cu Faliboga stăteau la vorbă în bordeiul moșnegilor. Pân-acu am trecut cu bine jumătate de iarnă, zicea Faliboga, om vedea și pe cealaltă jumătate cum a mai fi. — Apoi datoria ș-a face-o și iarna asta, ca toate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu fetele... Îți aduci aminte de pe când erai tânăr... — Ce folos de șagă... mormăi Gheorghe Barbă. Acu-s ciolan bătrân. Omul când îmbătrânește, pune paie și-l pârlește, vorba cântecului... Cu toții începură a râde. Moș Irimia arătă cu capul spre Lepădatu: — Unui flăcău ca aista nu i s-a urî la vară... Cine știe! răspunse Niță, eu la vară poate-oi avea alte gânduri. Da’ de ce, măi băiete? — Apoi dă, grăi Faliboga, aici este o taină... n-o mai ști și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tocmai la capătul pământului, acolo unde se duc rândunelele și cocoarele... Da’ eu mă mier cum de se pot duce oamenii tocmai acolo... —Bine... răspunse Faliboga. În ziua de azi sunt trenuri și te duci ca gândul... Tăcură iar. Niță Lepădatu întrebă apoi: —Și oare oamenii pe-acolo trăiesc mai bine? D-apoi cum? îi răspunse rânjind Faliboga. De ce s-au dus boierii noștri acolo? Ca să le fie mai bine!... Așa aș fugi și eu de iarnă, dac-aș putea... Da

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și-n văzduh; vântul avea în el mii de ace de ghiață și omătul mărunt își căuta cu îndărătnicie loc în toate ungherele îmbrăcămintei; iar pe sus se simțea că lunecă un fel de șuvoi nemărginit și iute. Până la șopron, Lepădatu simți că vifornița s-a întărit. Găsi pe flăcăuași strânși la un loc; îl așteptau. Îi sări și Sărmanu înainte și prinse a i se gudura la picioare. Vitele stăteau neclintite prin întuneric. Niță le simți neliniștite, cu capetele ridicate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la perdele... —Tăceți, bre, că sunt câni voinici, și puști... ș-apoi pe așa vreme nu ies nici dihăniile din cotloanele lor... —Bădică, cum îi sta singur aici!... Mare crâșcare!... I-auzi, parcă vin niște ape!... —Măi băieți! zise încet Lepădatu, eu văd că pe voi v-a îngrozit vifornița... Așa mă înfricoșam și eu, când eram ca voi... Duceți-vă și vă hodiniți... Băieții se strecurară spre bordeie și închiseră poarta de stuh în urma lor. Lepădatu trecu pe lângă vite până în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Măi băieți! zise încet Lepădatu, eu văd că pe voi v-a îngrozit vifornița... Așa mă înfricoșam și eu, când eram ca voi... Duceți-vă și vă hodiniți... Băieții se strecurară spre bordeie și închiseră poarta de stuh în urma lor. Lepădatu trecu pe lângă vite până în capătul șopronului, și le ascultă răsuflarea. Se întoarse după aceea la locul unde-și avea de obicei culcușul. Avea acolo o pușcă de mult încărcată; dar el mai mult se bizuia pe buzduganu-i de alamă. Îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tălăzuiră și se izbiră în toate părțile. Bătut și de valul acesta greu, șopronul începu să se surpe. Mugind, vitele scăpau prin spărturi. Sărmanu avu un plâns omenesc de desnădejde. O plasă de stuh ca o aripă uriașă plesni pe Lepădatu. Se plecă amețit, căutându-și buzduganul, voind să se apere de un dușman. Vântul scăpătă ca o bătaie de pușcă prin spărtură și-l orbi cu omăt aspru. - Toate se petrecuseră într-o clipă, și vitele mugeau prin împrejurimi. - Căzut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
căutându-și buzduganul, voind să se apere de un dușman. Vântul scăpătă ca o bătaie de pușcă prin spărtură și-l orbi cu omăt aspru. - Toate se petrecuseră într-o clipă, și vitele mugeau prin împrejurimi. - Căzut în brânci, Niță Lepădatu nu mai avu când să se ridice; acoperișul de paie căzu greu peste el. Se simți pierdut; numai o clipă mai auzi urletul cânelui; chemările-i înăbușite se stânseră în sunetele vijeliei. Dar Faliboga se întorcea la bordei pe Alba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
chemările-i înăbușite se stânseră în sunetele vijeliei. Dar Faliboga se întorcea la bordei pe Alba lui; și auzi prin noaptea viforoasă mugetele vitelor, cutremurul șopronului și urletul străpungător. Se abătu repede din drum și strigă cu glasu-i răgușit: — Măi Lepădatu, măi! unde ești? ce este? Descălecă și se năpusti prin viscol. Pipăi cu mânile și cu picioarele - căci vârtejurile de omăt îl orbeau. Apoi se opri: auzise geamătul adânc al celui căzut. Întăi stătu în cumpănă; voia să alerge la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Apoi se hotărî. Și prin întuneric începu să scurme și să zvârle la dreapta și la stânga trestiile și paiele săivanului risipit. Se oprea din când în când și asculta. Apoi strigă: —Măi Niță, măi, eu-s, măi băiete...! Gemetele lui Lepădatu urmau înainte, dar păreau mai deslușite. Faliboga începu să urle prin noapte răgușit: — Măi oameni buni, măi! n-auziți, măi! Îi veni un gând apoi; își smunci pușca din spate și slobozi de două ori. Detunăturile se amestecară cu clocotul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Îi veni un gând apoi; își smunci pușca din spate și slobozi de două ori. Detunăturile se amestecară cu clocotul viforniții. Iar se plecă, scurmând cu mânile, până ce, gâfâind cu desnădejde, simți tohoarca, și subt ea trupul cald al lui Lepădatu. - Singur se năcăji și-l trase la o parte; îl acoperi cu cojocul, după aceea se năpusti la Alba, și călare, alergând printre bordeie, începu a chema cu vocea-i grozavă. În noaptea aceea de cumpănă, Niță era să treacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
gospodarul îndrăzni să se așeze mai la o parte pe prispă, și chemă cu glas potolit pe nevastă-sa: —Marghioliță, vină și-i bea și tu un păhărel de vin... După ce plecă femeia să-și vadă de stative - gospodarul, Niță Lepădatu, îmi povesti întâmplările vieții la curtea boierului Jor Avrămeanu. Îmi spuse toate, îmi vorbi și despre prăpăstioasa noapte când era să moară și despre suferințile lui care s-au prelungit până în primăvară. Dar în primăvară, îmi zise el privindu-mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cum trebuie... Am auzit pe urmă - adăogi zâmbind gazda - că se face ș-un tren pe aproape, prin valea Jijiei... —Așa-i, zise-i eu, așa se schimbă lucrurile. Dar Faliboga?... ce s-a făcut Faliboga și cu Iana lui?... Lepădatu stătu puțin pe gânduri. Vezi dumneata, răspunse el... Faliboga era un om pidosnic, cum spunea el singur... Era ca un cal de pustie... Cum a văzut că se înmulțesc oamenii, și vin alți stăpâni, unii mai răi, alții mai lacomi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
n-am avut credință într-însul, dar avea și el inimă bună!... Fac o dată pe an praznic creștinesc, pentru odihna lui... Poate nu mai trăiește; s-a fi dus și el unde ne-om duce cu toții! Așa îmi vorbi Niță Lepădatu într-un amurg de vară; și după ce aflai despre toți oamenii de altădată, și despre moșnegi, și despre călugăriță și despre alții, care sălășluiseră odinioară la bordeie, m-am culcat mulțămit, ca după cetirea istoriilor în care se arată sfârșitul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
publicate în primele patru numere ale revistei Cumpăna, din nov.-dec. 1909, este considerată drept sursa documentară a nuvelei. Scriitorul i-a cunoscut pe adevărații bordeieni pe moșia boierului George Moțun de la Ichimeni-Dorohoi. Fiica scriitorului spune că, în afară de personajul Niță Lepădatu, personajele împrumută nume reale: „până și Colțun, câinele în care aruncă moșneagul Tentea cu paie și surcele, a trăit cândva la Ichimeni“. G. Ibrăileanu și Eugen Lovinescu nu au acordat prea multă atenție acestui volum, în schimb G. Călinescu a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Cânii lor au sculat caprele și le mână. Dă-te repede în țiitoarea noastră; așteaptă liniștit și însamnă bine. Ia și cățeii. Eu m-oi hodini aici. Țâhnitul copoilor străini suna departe încă, subțire și cu răsunete ciudate. Dăvidel își lepădă iute săculețul, trase cucoșul puștii ș-o luă pe sub piciorul țancului. Bătrânul, rămas singur, asculta cu luare-aminte. Părea însă apăsat și abătut, ca și șihla neclintită. Îi zvâcnea inima în piept rar și tare, parcă-i ciocănea coastele, ș-avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Știu, suflete; dar mai bine ar fi fost să fie popă. Ciudat lucru! Culi nu înțelege de ce ar fi fost mai bine să fi fost el popă. Plin de nedumerire, se uită în juru-i; apucă cleștele în mână și-l leapădă la o parte, icnește ca și cum s-ar opinti subt greutate. Nana Floarea îl privește într-o lature. —Nu ți-i îndămână, Culi? Ba mi-e îndămână, mamă. Atuncea ești supărat, și nu mai găsești răsuflet? — N-am înțeles, mamă, de ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Văd că n-ai întârziat prea mult. Eram îngrijate. De ce taci? Vorbește, omule. Totdeauna faci tu așa. —Eu? Da, tu. Te-am întrebat. Vai, Doamne Isuse! Răspunde. — Ce să răspund? — Ce te întreb. Culi smunci de pe el straiul și-l lepădă lângă focul din vatră. Lăsă pe Vidra să stea alături. —A venit și te-a cătat Vidra? — Da, a venit și m-a cătat. —Băiete, tu ai ceva. După ce se frecă prelung la tâmple și pe ochi și-și șterse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]