KorAP: Find »[drukola/base=noroi & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...80 81 82 ...182 >

4,526 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

două ori cu harapnicul, apoi se feri o clipă, se dădu alături și-l păli cu boamba de plumb din capătul mănunchiului. Omul căzu peste roată. — De-acu-s gata! gemu el scurt, cu spaimă. Cu mânile prinse de schițe, îngenunche în noroi, ș-o undă de sânge i se sui pe buzele palide. Chiar atunci și chihaia se repezi din tufe. - Strigă gros: Ce-i, măi hoțomanule?... Apoi se opri lângă car, uimit: —Tu erai, mă Ile? - Ce este? - Cucoane, aista-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Chihaia își rezemă la o parte pușca și baltagul și începu să descarce repede carul azvârlind lobdele la marginea drumului. De deasupra ploua încet, mocnit, și văzduhul plumburiu apăsa parcă asupra lumii o mâhnire sfâșietoare. Ile Covataru gemea încet, în noroi, lângă car, sprijinit într-un cot. După ce isprăvi, Gavril apucă pe român de subsuori și-l aburcă încet în car. Apoi îndemnă scurt boii: Hai! Boii porumbi se opintiră și scoaseră cu greutate carul din hlei. —Cucoane! zise Gavril cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
un târziu la casa chihaiei, îndârjirea căzu: carul sta gol în mijlocul ogrăzii și boii mestecau o leacă de iarbă la adăpost, subt un șopron. Intră în tindă. Îndată simți blândețea focului. Dar lângă vatră, jos, slab și sfârșit, plin de noroi, hoțul de lemne. L-am adus... zise încet, c-o privire ciudată, chihaia Gavril. Tare-i slab... A mai avut el un val... S-a opintit azi tare greu pe lângă boi... Poftiți, cucoane, în casa asta mare... Boierul intră în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de selecție era tema asupririi țărănimii și a clasei muncitoare și „relația dintre exploatați și exploatatori“, prefațatorul anonim scria că în această povestire: „Natura ia parte la zbuciumul interior al personajului. Cerul e plumburiu și ploaia se cerne mărunt, formând noroaie și băltoace“. Haia Sanistc "Haia Sanis" Itc "I" În mahalalele de la miazăzi locuiesc ovreii, grămădiți în căsuțe leproase, pe uliți întortochiate și înguste. Partea aceasta cuprinde mai puțin de un sfert de târg; dar în ea sălășluiesc cu mult mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
închină Dumnezeului său. Sunt acolo căsuțe vechi și joase: din uliță trebuie să cobori două trepte ca să dai într-un miros greu de îngrămădire și să te lovești cu capul de tavan. Ferestrele abia se ridică de-o palmă deasupra noroiului din drum. Dintr-o locuință ies dimineața și două familii, și trei. Bărbații își încep goana după pâne, femeile ofilite încep a se purta de colo-colo cu sugacii în brațe, pe când copii nenumărați cu ochi frumoși și cu părul creț

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
scula de la locul ei, de lângă fereastră, și ieșea afară. Se uita la deal, se uita la vale, să vadă pe feciorul lui Vartolomei; aștepta de la el macar un semn, o veste. Dar pe ulița îngustă, schimbată într-un pârău de noroi, nu vedea nimic din ce se aștepta ea. Trecătorii își scufundau și își scoteau cu greu cizmele, năcăjiți, ca printr-o hrubă de chinuri. Triste fumegau prin hornuri casele negre, și rar câte-un cap de femeie ieșea între aburi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Iar tu ai să te așezi sub cort de matasă cu feciorul Căprarului... Fata se ghemuise în fundul patului; parcă nu-l asculta; dar ațintea asupra lui priviri veninoase care luceau în umbră. Sanis porni apoi cu cizmele-i uriașe prin noroiul uliții; porni îngânând moale pe nas cântecul nunții. În urmă-i Haia își lăsă capul pe genunchii ridicați și începu să plângă. Rifca zvârli pe-un scaun călțunul. Porni și ea cu voce tânguitoare: Iar începi, Haie? Liniștește-te... Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în casa lui Sanis și azi își mai aduc aminte femeile din Broscărie. Mai întăi un zvon lin a pornit dis-de-dimineață, apoi a crescut ca un vânt neliniștit. Era cătră mijlocul lui noiemvrie și femei jalnice călcau prin râurile de noroi, lăcrimând și clătinând din cap, petrecându-și la gară feciorii palizi. Se duceau la oaste feciorii lor; se duceau în alte târguri; se duceau spre întunericul acela, spre ocna aceea, la care se gândeau de multe zile, de multe luni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de la sipete, bubuiau păreții, pe când femei de-ale mahalalei se grămădeau la cerdac cu aceeași veste. Și ușa se deschise smuncită; Rifca își holbă privirile, iar fata cu șalu-n cap, ținându-și fustele cu stânga, se zvârli în uliță, prin noroi, și porni repede ca mânată de o vântoasă. Nevasta lui Sanis își pocni palmele una de alta și începu a se frământa. Scăpa văitări scurte, se întorcea cătră femeile care o împresurau în fiecare clipă, fugea în casă, ieșea îndată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cătră femeile care o împresurau în fiecare clipă, fugea în casă, ieșea îndată și trântea ușa, și întreba aiurită: — Unde se duce? unde se duce? Ce-are să zică Sanis?... Ce să fac?... Vai! Vai! Și porni și ea deodată prin noroiul uliții, după Haia, urmată de ceata vecinelor. Vestea ca un fulger se întinsese; femei din alte mahalale o împresurau. Și ea se văita încet, își frângea mânile. Și la gară, prin ziua leșietică, trenul plecase. Învăluiri de fum negru izvorau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
un tavan jos de nouri curgea burniță rece, umezind clădirile, adăposturile vitelor și perdelele pustii. Pământul gras sorbi apa prin toate crăpăturile lui, apoi începu să chiftească, și împrejurul curților și pe drumurile de țărână oamenii și vitele umblau prin noroaie înspăimântătoare. O săptămână întreagă se trudiră bordeienii ca să isprăvească adăposturile vitelor. Ș-acuma, la ocoale, începeau oameni a aduce nutrețuri, și vitele se mișcau încet în dosul gardurilor de stuh, subt acoperișuri de paie; stăteau triste cap la cap, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Acu de ce mă fierbe și mă poartă ea așa cu vorba?... Da’ ce-i pot face? Vede ea că mi-i dragă!“ Pe la sfârșitul lui răpciune un vânt aspru de la miazănoapte mătura pâclele. Se ivi un soare gălbui, fără putere. Noroaiele și bălțile amorțiră. Și peste un amurg arămiu, care colora zarea de la miazăzi la miazănoapte - năvăliră nourii ninsorilor. Și o furtună, venită de la mările înghețate, începu a purta roiurile de fulgi. Iarna porni cu viscol. Faliboga veni prin întuneric la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

singur an de fericire! „Blestemata aia de Paradă!“ Maică-mea simți că o cuprinde iarăși greața, la fel ca în primele săptămâni de sarcină, iar în mintea ei încețoșată se revăzu fetiță de zece ani, desculță, așezată pe jos în noroi în mijlocul unei ulicioare părăsite pe care trecuse de sute de ori, dar pe care acum nu o mai recunoștea, ridicându-și poalele rochiței roșii mototolite, ude și pătate, pentru a-și ascunde obrazul plâns. — Eram fetița cea mai frumoasă și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
îngrămădite pe Sabika, am încercat să dau de un loc spre a mă adăposti. Fratele meu mai mare mă ținea de mână, lucru care mă liniștea, dar care mă și silea totodată să alerg pe un drum deja plin de noroi. Brusc, la câțiva pași de noi, niște copii și niște bătrâni se prăbușiră, iar mulțimea, călcându-i în picioare, își pierdu cumpătul. Era în continuare la fel de întuneric. Țipetele de spaimă se amestecau cu urletele de durere. Am alunecat la rându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
ca să vii după mine! Încurajat de schimbarea de atitudine a Wardei, tatăl meu s-a apropiat și a spus: — Este soția mea! A spus-o în arabă, apoi într-o castiliană stâlcită. Juan l-a pălmuit zdravăn, expediindu-l în noroiul drumului. Mama începuse văicăreala ca o bocitoare, în vreme ce Warda țipa: Nu-i face rău! S-a purtat întotdeauna frumos cu mine! Este soțul meu. Soldatul, care o înșfăcase pe soră-sa fără menajamente, șovăi o clipă înainte de a spune, brusc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
într-o fundătură, o casă îngustă, jumătate din ce aveam la Granada, a cărei ușă de intrare era joasă și oarecum sordidă, cu atât mai mult cu cât nu puteai ajunge până acolo fără să lipăi printr-o băltoacă de noroi. Când ne-a propus casa asta, el ne-a explicat că era locuită de un negustor andaluz care se hotărâse să meargă să se așeze în Cetatea cea Mare a Constantinopolului, spre a-și desfășura acolo activitatea. Realitatea era însă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
iunie 1504) Începutul acelui an fusese alunecos, pașnic și studios. De Anul Nou, care căzuse în plină vară, ne împotmoleam pe străzi, într-atât fuseseră stropite cu apă în nopțile precedente, de Mihrajan. La fiecare alunecuș, la fiecare băltoacă de noroi, mă duceam cu gândul la tata, care detesta atât de mult sărbătoarea asta și datinile care aveau legătură cu ea. Nu-l mai văzusem de la cearta noastră, fie ca Dumnezeu să mă ierte odată și odată! dar ceream regulat vești

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
mintea mea, creștea și devenea tot mai mândru, dar care la fața locului nu prea înainta; ultimele luni ale acelui an s-au vădit ploioase și reci, astfel că șantierul viselor mele nu mai era decât o mocirlă plină cu noroi. ANUL ȘERIFULUI ȘCHIOP 917 de la hegira (31 martie 1511 18 martie 1512) În anul acela, după cum rămăsese stabilit, sultanul din Fès și șeriful șchiop porniră, fiecare separat, atacuri împoriva portughezilor, cel dintâi voind să recucerească Tangerul, cel de-al doilea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Pe piramide? — Nu, ceva mai departe. Există, la câteva mile de aici, un sătuc unde locuiește dădaca mea, ea m-a crescut. Mă așteaptă în fiecare luni seara. Cam la marginea satului se afla o cocioabă de fellah 1, cu noroi din belșug jur-împrejur, la capătul unei potecuțe înălțate pe care o porni Nur implorându-mă să nu vin după ea. Dispăru în locuință. Am așteptat-o, rezemat de un palmier. Era aproape întuneric atunci când a venit înapoi, însoțită de o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
să se stabilească un contact între Roma și Constantinopol. Cum mă așteptam să văd oarecare agitație, oarecare bucurie sau surpriză, la această veste cât se poate de oficială, am fost profund înciudat. Harun păru brusc preocupat de o pată de noroi de pe marginea mânecii sale bufante. După ce frecă și suflă peste ea ca să șteargă orice urmă, catadicsi să rostească, într-o notă de pioasă frivolitate: — Între Roma și Constantinopol, spui tu? Și în ce scop? — Al păcii. N-ar fi minunat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Vaticanului, un fulger a brăzdat cerul, urmat de un potop care s-a abătut peste noi cu un vacarm de sfârșit de lume. Surpriza o dată depășită, am fugit să mă adăpostesc sub un portic, curând năpădit de o mare de noroi. Lângă mine, o femeie se jeluia, deplângând acest semn rău. Iar eu, auzind-o, mi-am amintit de potopul de la Granada, pe care-l trăisem prin ochii mamei mele, Dumnezeu să aibă milă de sufletul ei! Să fi fost și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

fața cu mâinile, conștient însă că nimic - nici măcar vârsta lui fragedă - nu avea să-l salveze de daga ce se abătea asupra sa. În clipa aceea, doi războinici gali veniră în fugă, cu veșmintele sfâșiate, plini de sânge și de noroi, cu pumnalele întinse spre roman. Fulgerător, soldatul îl răni pe primul la umăr. Șuvoiul de sânge îl împroșcă pe Valerius. Acesta se târî, însă avu timp să vadă cum lama romanului străpungea gâtul celui de-al doilea gal. — Julius Caesar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
se pregătea să iasă din castru prin Porta Decumana, unde se aflau locuințele trupelor. Prin fața inspectorilor trecură cele opt care cerute de tribunul Antonius Primus. Doar un ochi foarte atent ar fi observat că roțile se afundau prea tare în noroi - prin urmare, carele nu erau goale, așa cum ar fi trebuit. Cu un aer nepăsător, inspectorii lăsară carele să treacă - distracție care de data asta nu-l irită pe Antonius; în urma carelor mărșăluiau cele două centurii care formau manipulul. Inspectorii numărară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
când Legiunea a șaptea Galbiana fusese transferată în Pannonia. Ca să-l urmeze pe Antonius, își luase adio de la marea cea caldă, de la soarele și de la frumoasele femei hispanice și începuse să lupte cu barbarii care mânacu carne uscată, dormeau în noroi și se ungeau cu grăsime pentru a se apăra de frig. — Dar... Iartă-mi îndrăzneala, Antonius, ți-ai pierdut oare memoria? Știi doar ce i s-a întâmplat lui Rubellius Glaucus acum câteva săptămâni! Antonius mângâie gâtul calului. — Încalc ordinele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Titus arătă spre rariștea din fața lor. — Acolo au cultivat legume... Și uită-te la terenul acela de lângă copaci... De aici se aprovizionează legiunile. Dar - Titus se uită mai bine - carele mi se par prea încărcate. Vezi cum se afundă în noroi? În ele nu sunt doar câteva unelte și coșuri... — Și dacă quazii îi atacă acum? O să fie un masacru. Din câte știu eu, ei atacă numai când sunt siguri că dușmanul nu e în stare să riposteze. Vor aștepta ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]