5,611 matches
-
culcă-mi-te-n palme pe ciorchinii culeși de sub geana neagră. în brațele tale ochii mi s-au umplut de leacuri și călcâiul... ah! călcâiul ți-e neatins de ploaia ierbii. și cu toamna cea târzie, rămâne-vom pe vecie logodiți ca două paie. să nu mă uiți iubito peregrin în ploaie, mi-e inima a toamnă cu ochii tăi mari lunatici. câteodată... câteodată tremurul frunzei îl simt adânc în buze acolo unde nourii și țărâna își duc în geană lumina un foșnet de
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
pentru care Pământul nu mai are de mult Măsurătoare, în mintea mea Se caută bolnavă, și de beție suptă În alcooluri toamna, se mistuie ușor, Iar peste suferință presară leac De dragoste. Aprins în uitare Glasul de frunză, trupul de pai Începe vântul să le frământe. Nu sunt cuvinte. Sunt cuvinte în graiul Murmurelor lin presărate aici, Aproape, acolo, departe... Mă-ntorc la același etern întuneric. Și din glasuri obscure, eu fac o pădure. Dar unde sunt urșii să calce greoi
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
potrivesc. Îmi fac curaj și privesc din nou la mâna care se apropia cu încetinitorul... Mi-e frică? Îi văd tremurat linia vieții cum se mișcă, unghiile mari și bombate, pe degete îi zăresc firele de păr stând zburlite ca paiele pe o perie veche de sârmă răsturnată pe spate; crăpăturile palmei au culoarea albastră de parcă au fost tatuate neatent și fără un model care să reprezinte ceva anume, iar poziția pe care o avea în aer nu mai părea să
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
ce reprezenta o plantație de cafea din America de Sud probabil. Se adunase atîta praf În colțurile ei Îndoite, Încît, cu siguranță, cel care a lipit-o acolo a și uitat de existența ei. Și totuși, cei din poză purtau pălării din paie cu boruri largi. Dacă priveai atent fotografia, observai să soarele strălucea puternic. Aici Însă, dincolo de perdeaua cu găurele, zilele tăioase de februarie, Îndulcite de un soare pal, sînt rare și nu te Încălzește decît flacăra roșie de la soba cu gaz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
de la poalele stîncii dinspre nord - Îi puteam preciza și direcția, deși nu eram capabil să stabilesc poziția soarelui. Dacă urcai pînă În punctul acesta zăreai, mult În jos, un șir de case, un labirint de parcele formate de acoperișurile din paie și țigle, o pădure de antene care absorbeau undele electromagnetice și coșul unei băi publice care se ridica pînă pe la Înălțimea zidului de piatră din fața mea. Eram sigur că memoria nu mă Înșela și că puteam urmări cu ochii minții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
și, din când în când, își astupă urechile să nu mai audă guițatul agonic. Eu sunt afară printre bărbați, gata să-i ajut, inclusiv la înfipt cuțitul în gât. Reușim să prăvălim animalul și să-l înjunghiem. Moș Emil aduce paie proaspete și o lampă cu gaz. Începe să miroase a șorici. Bem adălmașul din cănițe de lut: țuică fiartă cu piper. Ne tăiem câte o ureche proaspăt pârlită și o împărțim între noi, „bărbații”. Universul miroase a șorici și vinars
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
palme - știutul nostru consemn. - E timpul de culcare, Rex! El se ridică deodată, cu labele pe umerii mei, felul lui de a mă întâmpina și de-a-și lua rămas bun, apoi ieși în curte și intră în cușca pardosită cu paie și un țol anume ca să-i fie cald. - Doamna Pavel citește mai departe, la lumina veiozei de pe noptieră, Contele de Monte Cristo și zâmbește. 7. Intrasem în octombrie. Era în prima săptămână, vremea dădea să se strice. Lung, ieșit în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cu coroana imperială a casei de Austria, cumpărate de ocazie de la un fost moșier de către doamna Pavel pentru mine spre a le da drept dar de nuntă Anei și soțului ei, și împachetate tot de ea într-o lădiță cu paie cu grija și priceperea unei vechi gospodine punând în săvârșirea lucrului amintirea propriei nunți. După ce mă spălai pe mâini și pe față, îmi desfăcui valiza și scosei micile mele daruri, pentru doamna Agripina un chimonou, iar fiicei mai mici un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
râdea, vorbea tare, dar din cauza veseliei generale nu se auzea ce anume conversa cu un domn și o doamnă, ambii la moda începutului de veac. Era vară, soarele bătea canicular, dar obrajii celor doi erau ocrotiți de pălării fine de paie „Made in England 1920”. Râdeau zgomotos, uitându-și, se pare, de rangul lor social, vizibil printr-o anume distincție de neimitat de către cei care nu aparțineau cu adevărat acestei elite sau poate își dădeau seama că se aflau numai în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Ceilalți doi, la Galați, cu vânzarea; el stă singur ca un moroi, bată-l Dumnezeu să-l bată! Dezbaterea aceasta nu era nouă pentru mine; o auzeam foarte des. Cu țigara în gură, cu mânile la spate, cu pălăria de paie pe ceafă, mă îndreptam liniștit spre sat; când deodată strigăte lungi mă opriră în loc: —Moș Gheorghe! Moș Gheorghe Cuculeee! Mă întorsei. Bulgarul se îndreptase din șale. Moș Gheorghe ridicase capul. — Ce dracu a mai fi? mormăi bătrânul scuipând într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
plină parcă de un soare mai luminos și mai fierbinte, o casă se arăta, o casă mare, urâtă, cu acoperișuri vechi, cu ferestre întunecoase. După garduri de nuiele, pe lângă hambare lungi de scânduri, se mișcau câțiva oameni, printre saci, printre paie îngrămădite, și un glas ascuțit, ciudat, se urca, parcă sfredelea liniștea locurilor. —Iacă ș-o locuință omenească! zise doctorul. Și deodată, la o portiță îngustă, printre spinii gardurilor, răsări un cap spăriat, un cap negru, cu barba și cu părul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
spre sălașul lui. Dar într-un rând mă repezii până la Iași, ca să mă mai răzbun pe zilele de singurătate și, când mă întorceam, cum veneam în trăsură spre casă, văd că, sub mori, îmi iese vătaful înainte cu pălăria de paie în mână. Ce-i, bre Dragoș? îl întreb eu. Apoi, cucoane Petrache, să nu vă supărați, am să vă spun ceva... Spune, ce este?... Dragoș își ridică ochii spre argatul de pe capră: o privire ascuțită, furișată, cum avea obiceiul să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pân’ la Eș... —Bine, Neculai, zic eu, să-ți dau... El zâmbi bucuros, și stătea parcă gata să sară, să-mi mai ia ceva din mână. Apoi se întoarse și ieși. Îl văzuidepărtându-se repede, îndesându-și în cap pălăria de paie. A doua zi, cum treceam săltând în buiestru spre girezi, îmi aruncai ochii spre mori. Una umbla, își învârtea spetezele uriașe pe pânza albastră a cerului și de la ea venea scârțâit aspru și chinuit. Cealaltă moară sta neclintită, cu aripile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de când se mutase, fata mai mult singură stătea acasă. Cosea o rochie pentru nevasta unui funcționar din când în când, făcea câte-o leacă de horbotă, și izbutea să-și cumpere o panglică nouă, o bluză, ori o pălărie de paie. Ion Rusu zicea: —Eu pe Tudorița mea o port modest... Nu-mi place luxul. Chiar să am avere, tot așa aș purta-o... Și el colinda pe drumurile lui, iar fata se năcăjea singură să se îmbrace. Singură își plivea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Zâmbi și moșneagul scuturându-și pletele; apoi întinse mâna cu degete negre și uscate: Iaca, ici în vale-i curtea, cu toate acareturile... O casă scundă de bârne albea în vălcea, cătră iaz, înconjurată de șuri și grajduri acoperite cu paie. Are curte strașnică boierul... vorbi moș Nastase... Boierii îs deprinși cu odăi multe... L-am întrebat eu într-un rând: Cucoane Jor, ce-ți trebuie dumnitale patru odăi așa de mari? Ce faci cu ele?... Și el ce-a zis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Muncitorii așteptau cina. Erau oameni de toate felurile, felurit îmbrăcați. Erau figuri blânde, balane; erau obrazuri întunecoase, cu ochi scăpărători. Erau straie albe, ca pe malul Moldovei, erau straie mohorâte ca ale locuitorilor câmpiei. Pălării largi de pâslă, clopote de paie împletite, cusute cu ață roșie, căciuli roase de vechime, roșii de ploi îndelungate și de soare fierbinte. Unii din copii, de zece ori de doisprezece ani, erau cu capul gol, având drept apărătoare un păr des, stufos și zbârlit. Printre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ca acum. De unde-i de loc? întrebă Lepădatu. Prescurie se întoarse spre el. — Nu știu, răspunse. Nimeni nu știe de unde-i... Altfel, când a venit știm cu toții... Iaca, toți își aduc aminte... Într-o vară, la o gireadă veche de paie, și-a făcut cuib un om... Noi am aflat îndată și l-am primit sara la focul nostru și l-am hrănit. Ne-a spus că vine de departe - și-l caută calarașii. Acu de unde venea, Dumnezeu știe... Poate a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Altfel deocamdată viața era ușoară. Dar flăcăul știa că au să vie ploile cele mocnite, pe urmă înghețurile, pe urmă viscolele iernii - și atuncea va duce-o mai greu, afară între vite, în dosul saivanelor de stuh, subt acoperișurile de paie. Ducându-se și întorcându-se cu vitele, vedea oameni lucrând la adăposturile vechi, astupând spărturile, schimbând acoperișurile putrezite. Boierul totdeauna era între lucrători, le arăta cum să facă și-i îndemna. - Boierul acesta tânăr, după cât vedea Niță Lepădatu, își ducea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
aprinseră luminile și focurile la bordeie și-n perdelele de stuh; apoi încet-încet se întinse liniștea, și deasupra se bolti un cer albastru întunecos, bătut cu ținte mari de aur. Lepădatu sta pe spate în preajma vitelor, pe un maldăr de paie, în cojocul lui. Se uita la cer. În minte socotea și murmura numele florilor celor mai mașcate ale cerului, învățate de la bătrânii pe lângă care copilărise. Întăi nu se gândea la nimic; îi plăcea să se simtă așa singur; pe urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
țărână oamenii și vitele umblau prin noroaie înspăimântătoare. O săptămână întreagă se trudiră bordeienii ca să isprăvească adăposturile vitelor. Ș-acuma, la ocoale, începeau oameni a aduce nutrețuri, și vitele se mișcau încet în dosul gardurilor de stuh, subt acoperișuri de paie; stăteau triste cap la cap, și mâncarea numai o frunzăreau, și-n jur, pretutindeni, curgea umezeală rece. Oamenii stăteau în bordeie. Se zbiceau la vatra cu foc - apoi iar ieșeau cu țoluri în cap și lunecau cu opincile prin glod
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se întări frigul. Bordeienii ieșeau ca din fundul pământului și tăiau cărări. Fumuri se înălțau drept în sus și sunetele și glasurile loveau ca într-o sticlă sonoră. Călări pe cai, Faliboga și Lepădatu se duseră și cercetară girezile de paie și stogurile mari de fân. Oamenii veneau cu sănii la încărcat. În apropiere, ciobanii luminau locul în jurul perdelelor în care stăteau grămădite oile. Până în fundul zării se întindea o pânză albă, nepătată. Din senin, uneori cobora ca o fumegare, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ducă Andrei Broască după rachiu, strigă apoi cu asprime, și voi duceți-vă de vă căutați de treabă! Acu boierii au intrat în casă la hodină, ce mai vreți?... Bordeienii se risipiră încet-încet târându-și prin omăt opincile umplute cu paie și grăind despre întâmplarea cea mare. Faliboga strigă cătră flăcăuașul cel subțire: — Măi Grecușor! să fie Alba înșeuată... Mă duc să cercetez dacă s-a împlinit ce am poruncit dimineață... Porni mormăind într-o parte, și Grecușor o împunse la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
an nou și se înveseleau în căldura bordeielor. Își făcură rândul la mâncare și băutură și ciobanii și haidăii care făceau de strajă în perdele. Iar Faliboga până cătră ziuă și-a cercetat slujbașii, ca să nu fumeze în stuh și paie și să nu cadă între vite. La așa zile mari e îngăduit oricui să se amețească; dar amețeala poate fi și cu primejdie uneori. Într-o sară, pe după Bobotează, prinse iar a juca un vânt ușurel dinspre miazănoapte, și Lepădatu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
multă. —Spune, măi Barbă, spune! zise Faliboga. Atuncea-i de tine! Atuncea cânți tu și șăguiești cu fetele... Îți aduci aminte de pe când erai tânăr... — Ce folos de șagă... mormăi Gheorghe Barbă. Acu-s ciolan bătrân. Omul când îmbătrânește, pune paie și-l pârlește, vorba cântecului... Cu toții începură a râde. Moș Irimia arătă cu capul spre Lepădatu: — Unui flăcău ca aista nu i s-a urî la vară... Cine știe! răspunse Niță, eu la vară poate-oi avea alte gânduri. Da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Vântul scăpătă ca o bătaie de pușcă prin spărtură și-l orbi cu omăt aspru. - Toate se petrecuseră într-o clipă, și vitele mugeau prin împrejurimi. - Căzut în brânci, Niță Lepădatu nu mai avu când să se ridice; acoperișul de paie căzu greu peste el. Se simți pierdut; numai o clipă mai auzi urletul cânelui; chemările-i înăbușite se stânseră în sunetele vijeliei. Dar Faliboga se întorcea la bordei pe Alba lui; și auzi prin noaptea viforoasă mugetele vitelor, cutremurul șopronului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]