3,475 matches
-
care îi va interesa și pe Lipset și Rokkan, al opoziției dintre social democrați și comuniști. Instabilitatea care afectează sistemele de partide în Europa Occidentală începând cu ultima treime a secolului al XX-lea și pe care o împărtășesc, odată cu reîntoarcerea la regimul reprezentativ, noile democrații ale Europei, e ușor de înțeles în cazul țărilor occidentale prin generalizarea celor patru clivaje fundamentale al căror efect multiplicator se mărește și mai mult din cauza fracționării familiilor de partide. Tranziția și construcția democratică în
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
propriului destin, mai putem fi de acord cu criticile postcomuniste potrivit cărora socialismului de stat s-a manifestat sub forma unei societăți politice inventate și indiferente la necesitate, în accepția machiaveliană a termenului? Sigur că nu. Ca urmare, ideea unei reîntoarceri a politicului în România anilor '90 este, și ea, pusă serios la îndoială. Aceasta se datorează faptului că noile practici și noile obiective ale conducerii nu au arătat o ruptură radicală cu trecutul și nici nu au inaugurat o nouă
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
procesului de nation-building.27 Tocmai această eteronomie a revoluției industriale în raport cu revoluția națională a făcut ca "problema agrară", endemică în Europa Centrală și Orientală, să nu fie definitiv rezolvată 28. Problema atavică a satului a reapărut după 1989 sub forma "reîntoarcerii la țară" 29. Chestiunea țărănească a existat și sub comunism întrucât, potrivit constatării antropologilor 30, proprietatea rurală rămâne, chiar și în timpul postcomunismului, o problemă a raporturilor între persoane, mai degrabă decât între persoane și lucruri; dintr-o asemenea postură, aceasta
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
a regimurilor de integrare care nu se regăsește ca atare în România rezidă în ștergerea modului de guvernare oligarhic în schimbul unei direcții politice de factură neo-patrimonială. Cu toate acestea, după 1971-1972, o parte a tendințelor de integrare cedează în fața tentației reîntoarcerii la anumite aspecte proprii primei decade a istoriei comuniste, caracterizată prin mobilizare și carismă 46. Nu e mai puțin adevărat că atât mobilizarea cât și integrarea puse în practică de către partidul comunist au rămas fără răspuns din partea societății românești. Într-
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
minoritate catolică, românii dominați împărțiți în ortodocși și greco-catolici și, desigur evrei a impus o conviețuire între comunități și un regim reprezentativ. Integrarea regatului ungur în Imperiul habsburgic a ruinat echilibrul intercomunitar, dar a permis odată cu compromisul austro-ungar din 1867 reîntoarcerea la o practică reprezentativă, chiar dacă era puțin echitabilă. Astfel, odată cu construirea României Mari dotată cu cultura și cu practica democrației reprezentative venea din Transilvania"63. Jean-Michel de Waele pornește tot de la modelul lui Rokkan, pe care îl aplică altfel. El
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
principale sunt în situația în care lucrurile nu depind de ele și de asemenea într-o situație în care polemicile ascuțite dintre "albaștri" și "roșii" nu ating multe persoane"54. Este dificil în aceste condiții să luăm în considerare o reîntoarcere spre modelul bipolar. 3. Concluzii Purtând urmele specificităților și tradițiilor istorice bulgare și cele ale tipului de regim comunist, clivajul anticomuniști/foști comuniști găsește în Bulgaria un teren favorabil într-o serie de factori: 1. situația socio-economică actuală de deziluzie
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
moartă care se pune în calea propășirii mondiale“ (2, 191). Contactul cu cercurile revoluționare din Odesa, odessiții, care „erau toți internaționaliști și nu acordau nici o însemnătate factorului etnic“ (2, 190), marchează în evoluția lui Vania un moment deosebit, pentru că, la reîntoarcerea sa la Chișinău se va considera „luptător înregistrat în marea oaste a revoluției mondiale“ (2, 193). Să fi cîntărit în opțiunea eroului faptul că nu aparținea unei mari culturi ca cele pe care le cita, că „nu cunoștea nici trecutul
A FI NA?IONAL SAU A NU FI by Gheorghe C. MOLDOVEANU () [Corola-publishinghouse/Science/83212_a_84537]
-
iubita sa, mult mai tânără, nu mai pare dispusă nici să-l admire, nici să-i tolereze vituperațiile la adresa prezentului decăzut. Îl părăsește pur și simplu, lăsând în urmă câteva cărți și o scrisoare politicos-binevoitoare. Șutov are, așadar, șansa unei reîntoarceri la Sankt Petersburg, într-o Rusie care, deși metamorfozată complet sub influența occidentală, încă păstrează urmele unui timp tragic, rezervat suferinței și morții. Romanul lui Makine*, Viața unui bărbat necunoscut, e construit ca o narațiune în ramă, evoluând dinspre un
Cărțile insomniei by Gabriela Glăvan () [Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
se adaugă acei deputați care au "servicii" de prestat autorii textului, secretarul de comisie sau deputatul autorizat de către grupul parlamentar spre a vota pentru toți colegii săi, ocupați cu multe alte sarcini care necesită un efort sporit. Sesiunile "majore" generează reîntoarcerea tuturor membrilor absenți, inclusiv a liderilor. Până în 1958, astfel de dezbateri au urmat sau au precedat o criză ministerială. Marile întruniri includ, de asemenea, tipul de reuniuni în care sunt discutate politicile generale. Sesiunile majore apar atunci când Parlamentul se confruntă
Comparaţii şi explicaţii în ştiinţa politică şi sociologie by Mattei Dogan [Corola-publishinghouse/Science/918_a_2426]
-
o istorie sau alta, capabilă, poate, de a sfâșia o parte, chiar și infimă, din grosul și inepuizabilul văl al zeiței Maya... „Singurătatea scribului, a scriitorului”, insula sa tiranică plutind pe apele oricărei și eternei mări triviale a prezentului, acea „reîntoarcere la sine” cu Încăpățânată și adeseori sfidătoare aroganță; de fapt... o valorizare a persoanei, a celei mai străfunde, a celei „neînțelese” de ceilalți sau a celei care nu se poate „arăta” decât astfel: ca o iluminare bruscă a unei umbre
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
carierist paradoxal, Însă, cel care va folosi măciuca pe care, tembel, i-a acordat-o Puterea - de altfel, extrem de zgârcită cu astfel de cadouri, mai ales față de „elemente burgheze, reacționare” - contra celor și a Celui care i-o acordase. Nu, reîntoarcerile mele succesive, insistent, Într-o zonă unde eram nu numai prost văzut, dar și atacat grosolan, atunci când reușeam, cu eforturi inimaginabile, să ofer limbii și literaturii În care m-am născut, eu și antecesorii mei pe linie masculină, mostre de
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
la Clara Dan și nu la Herman Rorschach... Dă atenție criticului Mihai Cimpoi care a scris în "Steaua" (1983, nr. 1) că sunt asemănări tulburătoare între eroul lui Márquez din Un veac de singurătate Melchiade și Dionis din Sărmanul Dionis. Reîntoarcerea operei la personalitate, universul simultan, logosul, "tcheng ming", estetica oglinzii, labirintul de oglinzi, Echo, Hypnos și Thanatos și Archaeus sunt cele nouă cercuri ale dialecticii stilului eminescian. Deși rareori se fac valorizări ar fi nedrept să se spună că nu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și comentariul arată nu abilitate de tehnician, ci o adevărată cultură înțeleasă. Organizarea materiei se supune criteriului stilistic (nouă "cercuri dialectice", orânduite logic în determinări reciproce) ceea ce indică o întărire metodologică obținută prin studierea sintezelor lui Edgar Papu; alte susțineri ("reîntoarcerea operei în personalitate", altă formulare pentru biografia interioară) arată o adeziune la eminenta eminescologie a lui George Munteanu. Dar, în fond, încheierile sunt originale și năzuiesc a comunica o structură de personalitate și nu doar "poetul", "prozatorul", "gânditorul". Când se
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
singular și izolat, în ultima vreme a luat înfățișarea de acțiune concertantă și insolentă, încât, spune Theodor Codreanu, "stai și te minunezi ce monstru a zămislit cultura românească". A vorbi despre filosofia lui Eminescu echivalează în multe privințe cu o reîntoarcere la condiția ei inițială. "Filosofia, spunea Eminescu, este așezarea ființei lumii în noțiuni, spre a căror stabilire judecata nu se servește de altă autoritate decât de a sa proprie". În acest caz, exegeza eminesciană se întâlnește inevitabil cu filosofia lui
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
destul de rău mascată ingerință ideologică a culturii hibride care manifestă ostilitate față de tot ce descoperă a fi rădăcină autentic națională. Acest mercenariat în favoarea culturii hibride este practicat de mulți ani de către N. Manolescu. Ori de câte ori un scriitor a dat dovezi de reîntoarcere la izvoarele autohtone, d-l Manolescu l-a sancționat aspru, zicând că opera este ratată. Așa a procedat cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru ș.a. Acum victima e Cezar Ivănescu. Cum să demonstrezi că din doină și din Eminescu se poate
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
controversă pe această temă, cât îl privește pe poetul nostru și metoda biografică în general, cel puțin de la faimoasa "replică" proustiană Contre Sainte-Beuve. Despre excesele biografismului nu-i cazul și nu-i locul să mai vorbim; asemenea despre alungarea și reîntoarcerea autorului. Nici mai mult, nici mai puțin, s-a acreditat ideea unui Bacovia "fără biografie" sau cu una foarte precară, improprie unei abordări din această perspectivă. "Riposta" s-a materializat prin câteva cărți despre "viața" poetului (Agatha Grigorescu-Bacovia, Mihail Petroveanu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a doua e depășirea simplei rezistențe prin confruntarea cu imperiul și prin militantism activ; cea de a treia este realizarea concretă a programului ce se rezumă într-un singur cuvânt n REÎNTREGIREA cu patria-mamă, prin care se va asigura și reîntoarcerea lui Ulise acasă, în Ithaka, alias România, pe care zeii Moscovei au învăluit-o cu fum gros, transformând-o într-un pământ "odios, oprimator, burghez". Un subcapitol este consacrat tarei pe care o trăiește poetul (ca și Eminescu sau Cantemir
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
libertăților permise" de fosta securitate, postmodernismul a fost folosit ca mască, adică și ca substanță (fiindcă fenomenul nu are nici grund, nici materie, fie și amorfă, nici câmp al devenirii, nici Dasein, nici Kehre, nici opreală transcendentă, nici măcar mit al reîntoarcerii și revenire la zeii precreștini, ca la Nietzsche), de noua/vechea clasă politică a României postdecembriste pentru a se îmbogăți din interesul național românesc, dar și pentru a corupe și nomadiza tânăra generație (cu demitizante modele, adicătelea novatoare, tehnocrate, multiculturale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Codreanu o numește ethos transmodern. Atât postmodernistul cât și transmodernul gândesc postmetafizic, dar dacă primul are nevoie de ipoteza morții lui D-zeu, cel de-al doilea este prea realist pentru a se confrunta cu o asemenea imposibilitate ontologică. Eterna reîntoarcere produce sentimentul zădărniciei universale, nefiind altceva decât devenirea întru devenire, cum considera Noica și nicidecum devenirea întru ființă. Postmodernismul a dus nihilismul până la capăt, cu eliminarea identicului. J. Derrida, G. Deleuze, M. Foucault au încercat să răspundă cum e posibil
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în respectul pluralităților identitare ale popoarelor și indivizilor, în conformitate cu ritmurile arheale. El este recuperator deopotrivă al sacrului și originilor, definitorii pentru etnic, etnos și ethos. Nu înseamnă și nu trebuie să însemne renunțarea la identitate, ci sporirea acesteia ca eternă reîntoarcere. Autorul cărții specifică în mod legitim că adevăratul moștenitor al lui Noica este Alexandru Surdu prin viziunea sa pentamorfică în domeniul artei. Ethosul creștin reprezintă o dimensiune constitutive a transmodernității. Dogma Sfintei Treimi: D-zeu Unul manifestat în trei persoane
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
După cum se poate observa la N. Stănescu și în opera lui Milan Kundera, repetiția ca simulacru elimina greul ființei. Aici, consideră Th. Codreanu, se produce ruptura dintre postmodernism și transmodernism. Repetiția ca simulacru se îndepărtează de stratul profund al eternei reîntoarceri a identicului. De aici, abandonul sacrului de către omul concret, "omul recent" ca ființă a divertismentului fără limite. "Numai omul de caracter nu renunță la încercare". (idem, p. 272). A avea caracter înseamnă a dobândi trăiri-tip, cristalizate în mod constant
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
etnie și de spațiul căruia îi aparține, în clipa ce este de drept a eternității. O altă teză la care ține foarte mult autorul Transmodernismului este că acesta (conceptul) presupune elementul național, întrucât renunțarea la identitate, înțeleasă ca o eternă reîntoarcere la origini, ar avea consecințe catastrofice. Multiculturalitatea, susținută trufaș de postmoderniști, este înlocuită de interculturalitate, o dată ce transmodernismul privește "întreaga sferă a ființei și ființării", nici spirit, nici materie, cu depășirea ambelor forme. Pe de altă parte, noua mișcare spirituală, aflată
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în timp ce în Gluma sau Insuportabila ușurătate a ființei (1984) autorul se arată, în primul rând, interesat de conștiință și de avatarurile Sinelui. Mai mult decât atât, în partea sa cea mai puțin evidentă, este un roman al Ființei și al reîntoarcerii spre dimensiunea profunzimii, din momentul în care aduce în miezul "dezbaterii" noțiuni ca "ușurătate" și "greutate". "Așa se produce despărțirea radicală a lui Kundera de postmodernism, căci repetiția ca simulacru elimină greul ființei și se depărtează, fatalmente, de stratul profund
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
întrebare (aproape de nedeslegat) dacă obsesiva idee a "schimbării la față", de circulație în epocă, ar fi fost cu putință prin "febra salturilor" ori urmând ritmul organic, așa cum voia marele poet. De altfel, parantetic, precizăm că, iubind trecutul, Eminescu preconiza o reîntoarcere ontologică, nu factologică, în sensul unei "recuperări arheice", ne asigura și Theodor Codreanu. Interogația stă însă în picioare. Oare schimbarea (ca mutație etnică și "cuvânt magic") ar fi posibilă? Sau, dimpotrivă, spiritul unui neam se vădește imuabil, conservându-și, în pofida
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
o demarcare clară între transparența deschisă a întregului, care înglobează, apropie și armonizează diferențele, și opacitatea părții închise, criticiste, înverșunate, exclusiviste. Pe o latură se află iubirea integratoare din treimea creștină, terțul inclus, timpul kairotic al arhetipului, al mitului eternei reîntoarceri, organicismul istoric, identitatea națională, canonul eminescian, România profundă, poporul român, istoria românilor, intelectualii care se raportează la un destin (al Patriei ori al vocației proprii) în absolut, pe cealaltă se regăsesc: Demiurgul cel Rău (antiteza Dumnezeului treimic), terțul exclus, timpul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]