3,455 matches
-
imposibilul de zis" al mitului: Pentru că mitul nu este niciodată o notație pe care să o traduci sau să o descifrezi, el este prezență semantică, formată din simboluri (ceea ce Cristophe Cusset numește, pentru intertext, locuri și semne), el conține și revelează propriul său sens" (Durand: 1992, 413). Fenomenul intertextual, în special prin componenta sa reiterativă, propune o analiză asupra abolirii timpului (Eliade), aspirație care apropie omul modern de cel arhaic. Scriitorul/lectorul ar trebui să-și asume o metafizică textuală care
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
arhaic. Scriitorul/lectorul ar trebui să-și asume o metafizică textuală care presupune transcenderea textului, ca manifestare singulară, irepetabilă și definitivă a scriiturii: "Dacă ne străduim să pătrundem semnificația adâncă a unui mit, suntem obligați să constatăm că această semnificație revelează conștientizarea unei situații în Cosmos și că ea implică, în consecință, o poziție metafizică" (Eliade:1999, 11). În registru literar, Cosmosul corespunde Textului Infinit kristevian, de la care orice text se revendică și la care conexiunea se realizează prin intertext. Urmând
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
asimila blocului temporal (vezi supra) vs convenționalei succesiuni trecut-prezent-viitor: [...] în focul selenar, în recea combustrie a realului, se întâlnesc acum timpul punctat de sonul ceasor nicului și "noaptea amintirii", timpul ei dolorific, numenul de vis. E singurătatea măsurată în auz, revelată sieși prin incantarea urechii, un plictis de vrajă care obnubilează lumea, o muzică a solitudinii făcută din sonurile ce sunt ca o eroziune a realului: greieri, șoareci, și care din acest lent proces de neantizare dezlănțuie melancoliile ce-și organizează
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
trebuie citită și înțeleasă". Este anevoios să mergi până la capăt în citirea hieroglifei "pentru că mitul nu este niciodată o notație pe care să o traduci sau să o descifrezi, el este prezență semantică (s.n.), formată din simboluri, el conține și revelează propriul său sens" (Durand: 1992, 413). Dar înțelegerea hieroglifei ascunde o promisiune, fapt pentru care motivarea celui care încearcă decriptarea cunoaște o intensitate direct proporțională: "această cunoaștere este însoțită de o putere magică-religioasă. Într-adevăr, a cunoaște originea unui obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
ceva mai mare decât el, însă de aceeași natură; ceva care acționează în univers în afara lui, care poate să-i vină în ajutor și care i se oferă ca refugiu suprem când ființa sa inferioară eșuează"3. Altfel spus, se revelează partea dumnezeiască din om, ferită de erodarea condiției umane. Poate umbra. Trecerea omului în umbră și invers este un proces pretențios, asemeni unui ritual, cu un cortegiu de stări/practici obligatorii. Sacrul apare mai întâi ca stare afectivă care îl
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
de-a lungul pârâului și deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei... ( Eminescu: 2011, II, 90). Dacă pentru Ieronim spațiul edenic-insular se lasă greu accesat eforturile sale pot fi conotate drept obstacole în calea inițierii Cezarei insula i se revelează, într-o descoperire fără căutare. Recurgem la intratextualitatea transprozastică și amintim că Eminescu descrie în proza [La curtea cuconului Vasile Creangă] același sistem de cercuri concentrice care ascunde miezul paradisiac, un tablou în tonuri de naturalețe, inocență și mit fie
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
subscriem reținerilor ironice exprimate de G. Călinescu: Eminescu e cel mai mare filosof, cel mai de seamă filolog, cel mai învățat individ. El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativității, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a revelat omenirii filosofia asiatică. [...] Manuscrisele lui sunt presărate cu calcule și ecuații care așteaptă numai un mare matematician spre a se scoate la iveală și această neștiută periție a poetului (Călinescu: 1999, 249). Adevărul științific din paginile eminesciene nu trebuie să
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
1965), cercetătorul Paul Davies chiar a oferit imagini ale spațiu-timpului einsteinian (Scientific American, 2001), posibile cu tehnica de azi (tabloul blocului temporal). 68 În lucrările despre cosmologia eminesciană, Amita Bhose atinge inclusiv acest aspect: "Descoperiri din domeniul particulelor sub-atomice au revelat oamenilor de știință unele enigme ale naturii; întrucât lumea atomică este o miniatură a cosmosului, rezultatele obținute într-un domeniu sunt adeseori folosite pentru a explica fenomene din celălalt" (2009, 76; 2013, 42). 69 Traian Păunescu-Ulmu, autor al unor lucrări
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
lui. Fiica lipsită de elocință este, prin urmare, exilată, iar regatul împărțit în două, între fiicele cu abilități oratorice (obligate totuși să-l accepte, succesiv, pe bătrînul lider, cu atribuțiile regale păstrate, la noile lor curți). În fond, aici se revelă conflictul cultural al tragediei, mai subtil într-adevăr decît în alte texte. Marcat de "vini tragice externe", Lear vrea să-și transfere (și, astfel, să-și prelungească!) puterea din planul real (al exercitării sale) într-unul simbolic (al acceptării ei
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de Nicholas, servitor loial lui John Frankford, și, în contextul unei înscenări similare vechii Commedia dell'arte, soțul își descoperă nevasta infidelă în brațele iubitului. Subtilitatea lui Heywood (dar și complexitatea mentalistă a perioadei cînd a fost scris textul) se revelă în faza ulterioară a acestui eveniment traumatic. Soțul înșelat nu reacționează în maniera brutală a sangvinarilor medievali (deși e profund rănit de nebănuita descoperire), ci, cu metodă pedagogică și morală, decide separarea definitivă de consoartă pe care o exilează la
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
fost o familie numeroasă. Implică faptul că "pivnița" ar sluji drept loc de veci pentru mai multe generații de aristocrați. Fortunado, liniștit brusc, cere informații despre blazonul familiei și despre "motto-ul" ei în istorie. Montresor le oferă bucuros. Blazonul revelă un călcîi ce strivește capul șarpelui (imagine biblică din Vechiul Testament să precizăm aici anticipînd-o profetic, în unele interpretări teologice, pe Fecioara Maria!), iar lozinca familiei e un terifiant citat latin. Auzindu-l (în asociație cu descrierea balzonului), Fortunado ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
mai ales naratorii lui Poe au această capacitate cum s-o numesc? "epică", de a distorsiona adevărul, manipulîndu-și auditorii, inclusiv pe cititor, în scopuri bine determinate, deși obscure), ucid și devin, fără menajamente, complici la crimă, au voluptatea "grotescului" și revelă complexități psihologice și intelectu-ale, de extracție mai curînd "arabescă". Se află în derulările lor narative suficiente detalii care să-l includă pe autor în galeria romanticilor (deopotrivă europeni și americani), însă există, concomitent, și o doză vizibilă de unicitate ce
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
autorului pentru funcția reprezentațională a creației artistice. Diddling... este idubitabil un manifest estetic cu cifru, în care conținutului ficțional al literaturii i se atribuie necondiționat calități transcendente. Realitatea în sine rămîne o fenomenalitate neinteligibilă. Semnificațiile ei de profunzime pot fi revelate doar prin transfigurare, adică prin proiecția ipotetică într-un contur ficțional. Desigur, acesta corespunde zonei esteticului, ilustrînd astfel funcția majoră de mistificare a literaturii. Este indiscutabil faptul că, prin naratorul diversionist al lui Edgar Allan Poe, ne aflăm la începutul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
pe punte foarte tîrziu de la desprinderea de țărm, coordonînd activitățile de navigare de la distanță, prin ofițerii lui, Starbuck, Stubb și Flask. Are comportament de deus otiosus, făcîndu-se simțit într-un mod invizibil, prin transcendență. Cînd, într-un final, i se revelă lui Ishamel, arată terifiant, păstrînd toate trăsăturile unei sacralități întunecate (fără jumătate dintr-un picior înghițită, după o confruntare directă, de balena albă! și cu o cicatrice care-i brăzdează adînc obrazul, Ahab, conform percepțiilor înfiorate ale naratorului, se instaurează
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
prin urmare, cuvintele acuzatoare ale succesorului său, în loc să îl intrige, îl dinamizează, oferindu-i premisa unei transformări psihologice și morale. Revelația propriu-zisă poate fi redusă la o axiomă elementară: în interiorul mecanismului concurențial, ridicarea unuia înseamnă, necondiționat, căderea celuilalt. "Celălalt" se revelă, simbolic, prin ființa chinuită a lui Bartleby, victima indirectă a celui care a învins. De aceea, resemnarea avocatului din final, deși patetică, are ceva non-eroic în substanța ei. "Ah, Batleby! Ah, umanitate!" seamănă mai mult cu o capitulare. "Nu voi
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de a le oferi lor o identitate. Revolta thymos-ului devine la ei, ca atare, complet justificată. Babo luptă pentru a avea un nume, în universul lui Aranda și al lui Benito Cereno, demonstrînd, ultimativ, instabilitatea ierarhiilor clasice. Brutalitatea acțiunilor sale revelă, în fond, brutalitatea cu care lumea stăpînilor l-a transformat într-un anonim. Nu întîmplător, Babo a fost considerat o figură intertextuală pentru Iago (chiar și numele celor doi rezonează mnemotehnic!), maleficul uzurpator din Othello al lui Shakespeare. Ca și
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
menționa și prefețele la romanele importante, grupate într-o carte esențială, intitulată The Art of the Novel/Arta romanului), scriitorul răspunde implicit criticilor, sugerînd, cu insistență, faptul că "revelația absolută", nu ar avea nici un sens în construcția epică. Lumea nu "revelă" decît discontinuități și traiectorii suspendate. Cum ar putea atunci literatura să o contrazică? De altfel, pentru edificare, așa cum spuneam, el a mutat accentul, în roman, de pe "poveste" pe "percepție" sau, mai precis, de pe "narațiune" pe "narativitate". Naratorii sînt adevărații eroi
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
adevărată cruciadă de ceea ce ea numește slavare a copiiilor (a căror inocență a fost, prezumtiv, "coruptă" de către maleficii mesageri). Lupta eroinei (niciodată vizibilă sau măcar inteligibilă celorlalți din jurul ei) amestecă delirul, erotismul, parapsihologia și religia într-un comportament ce se revelă, fără nici un dubiu, drept neurotic (în excesul final, de a-l proteja pe Miles de privirile diabolice ale lui Peter Quint pe care, se înțelege, doar naratoarea îl vede, guvernanta îl strînge atît de tare pe copil în brațe, încît
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
dar nu au acces la Miss Havisham, singurele persoane care o văd fiind Estella și Jaggers, administratorul financiar și, totodată, personajul suficient de bizar el însuși în care neurotica femeie are încredere deplină. Situațiile trăite de Pip în Casa Haviham revelă o dimensiune paradoxală. E umilit constant de către Estella (sub supravegherea "paideică" a mamei adoptive, care, se pare, încearcă să-și "educe" fiice dur, de timpuriu, pentru a nu ajunge, la rîndul ei, în postură de victimă sentimentală), dar, cu toate
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în aceste episoade stranii din existența lui, doar inconsecvent, ci de-a dreptul fariseic. Dezgustă și, nu o dată, enervează, reușind să atrofieze aproape orice semn al intelectualității superioare din forul lui interior. David Lodge a înțeles bine realitatea în cauză, revelată în infrastructura istoriei, și a încercat să o transpună prin literatură. De aceea, esența romanului de față o constituie nu atît figura (să spunem totuși onest: strălucită!) a unei epoci, cît individul controversat din spatele ei, un H. G. Wells ficțional, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Sharp). Fanny se dovedește o admiratoare a romanului The Hideaway, măgulindu-l din start pe Adrian. Apoi, se arată deschisă experiențelor noi, acceptînd o ședință de saună alături de gazdă. Discuțiile (înregistrate) merg spre intimități (și din cauza talentului maieutic al jurnalistei), revelînd un "adevăr crud", subliminal, de mai multe decenii, în viața trioului Adrian-Eleanor-Sam. În studenție, ei au trăit, la un moment dat, un ménage à trois, crezînd, sub auspiciile anilor șaizeci, că "reinventează relațiile sexuale", după cum afirmă Ludlow. Deși Ellie l-
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
și încercînd să-și găsească identitatea, dar, cel mai adesea, eșuînd și refugiindu-se în sentimentul ratării, nevroză sau alcool (ori în toate trei deodată). Debutul (fulminant) al prozatorului, din 1920, cu This Side of Paradise/Dincoace de Paradis, ne revelă deja disoluția individului într-o lume traversată de marasm politic și economic. Protagonistul (un alter ego al lui Fitzgerald, precum cei mai mulți dintre eroii nuvelelor și romanelor sale), Amory Blaine, absolvent al Universității Princeton și scriitor în devenire, nu-și găsește
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
univers hibrid, în care textul și existența s-au amestecat pînă la indistinct. Bret nu mai trăiește decît prin paginile romanului său: își îmbrățișează copiii și soția cu ajutorul lor, pricepe lumea prin ele, își asumă trecutul numai prin intermediul lor. Se revelă, el însuși, inteligibil alterității prin semiotica textuală, care ne apare astfel ca o veritabilă mașină de tradus universală, din filmele de science-fiction. Recunosc, aceasta e doar o inginerie ficțio nală, pînă la urmă, dar o inginerie absolut sclipitoare, ce l-
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
înzestrată de destin cu șansa unor epifanii singulare. Romanele propriu-zise nu confirmă totuși, în plan psihologic, ipoteza de mai sus. Cu toate că investigația de adîncime nu lipsește din ele (exegeții descriu chiar o "etapă psihologizantă" a scrisului lui Lessing), personajele nu revelă mutații majore de identitate, așa cum ai aștepta de la un autor care s-a familiarizat, volens-nolens, cu subtilitățile mentaliste și comportamentale ale omului plasat în geogra fii exotice și istorii neobișnuite. La nivelul întregii sale opere, prozatoarea rămîne ancorată în tema
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
la creatorii semnificativi. Viziunea lui poetică are, prin urmare, măcar două componente. Apare fie sub forma unei intrări în lumea esențelor (ca la romantici sau ca la preromanticul Blake), fie sub forma unei emoții extatice (ca la Yeats). Heaney le revelă pe amîndouă în creația lui fiind "profetic" (precum Blake) și trăind, totodată, "emoții sacrificiale" (precum Yeats). "Viziunea" în cauză nu se limitează doar la palierul intern al eului poetic (menționata introspecție), ci și la cel extern (construcția poetică a alterității
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]