6,798 matches
-
trupul. Eminescu redă aceste "umbre" printr-o tehnică a "vocilor" (mai ales în Avatarii faraonului Tla) modulate de vânt: "Auzi! Vântu-n ruine și undele se vaier..." (Mureșan) "Și-n creieri-i aleargă de gânduri vijelii Cum ginii se sfarmă-n ruinele pustii" (Întunericul și poetul) Să zăbovim acum asupra ipostazierilor ruinei, a formelor prin care este prezentă la Eminescu pe o scară descrescândă a transformării materiei: mușuroiul nisipul cenușa Fiecare din aceste "stadii" par a avea rolul unei piedici, a unor
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
mai ales în Avatarii faraonului Tla) modulate de vânt: "Auzi! Vântu-n ruine și undele se vaier..." (Mureșan) "Și-n creieri-i aleargă de gânduri vijelii Cum ginii se sfarmă-n ruinele pustii" (Întunericul și poetul) Să zăbovim acum asupra ipostazierilor ruinei, a formelor prin care este prezentă la Eminescu pe o scară descrescândă a transformării materiei: mușuroiul nisipul cenușa Fiecare din aceste "stadii" par a avea rolul unei piedici, a unor frâne în calea disoluției: putem să le numim forme ale
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici" (Scrisoarea I). Nu numai timpul macină zidul cetăților, ci și monarhii răi care-și ucid "populii" prin războie nemiloase: "Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină / Când oardele-i barbare duc moarte și ruină..." (Preot și filozof). Piatra cetăților devine doar fin nisip ridicat și risipit de vânturi: "Ș-atunci vântul ridicat'a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el orașe, ca gigantice sicriuri..." (Egipetul) Ultima formă a zidului este cenușa. Ea trimite încă
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
al trupului consumat de timp: "Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinte, Iar jos l-a lui picioare mormântul umilit Al omului, în care un snop de oseminte E-o mână de cenușă, odor neprețuit. (Închinare lui Ștefan Vodă) *** Ruina este un element preponderant al peisajului eminescian. George Călinescu, fin analist al decorurilor sale, vedea în ea un anumit triumf al "geologicului" și "decrepitudinii". Funerarul devine o componentă constantă a peisajului eminescian: doma părăsită, clopotnițele și chiliile surpate: El se
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
și "decrepitudinii". Funerarul devine o componentă constantă a peisajului eminescian: doma părăsită, clopotnițele și chiliile surpate: El se opri înaintea unei case, ce se ridica izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii... orice tencuială căzuse de pe ele, încât părea o bucată din ruina unei cetăți." (Sărmanul Dionis) Fascinația "cemeterială"20 nu merge însă niciodată spre morbid, spre descompunerile cadaverice (precum în poezia lui Baudelaire). Eminescu descrie cadavrul în raclele mausole ielor (Strigoii, Gemenii, Avatarii faraonului Tla) până când sufletul se desprinde de trup, apoi
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
agonic, ci degajă, mai degrabă, o "pace a pământului". Panorama e lucrată în clarobscur și inspiră un sentiment de reculegere, de comuniune cu peisajul, care trece dincolo de pietre, în energetica lor pe care o răsfrâng aproape mistic. Acest "magnetism" al ruinelor, spune același G. Călinescu "exercită asupra omului acea apăsare ce se cheamă jale". Cu siguranță, dacă Eminescu are ceva din tema cimitirelor, prezentă la o seamă de poeți romantici, trebuie căutat în acest aer de "jale" în care este încorporată
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
de procesii lungi de gâze roșii, care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate acestea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât o locuință."29 Priveliștea tabloului pare fixată doar la nivelul retinei. Concretețea cu care sunt receptate detaliile creează o lume rigidă, spectrală, vidată, din care lipsește orice sentiment. Lucrurile rezonează între ele, duplicitar, fiind percepute la nivelul
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
exuberanța evenimentului unic, palpitul vital. În peisajul eminescian, golit, devitalizat se simte însă o presiune a timpului exterior asupra timpului interior, ca o scurgere a vaselor comunicante, care se influențează reciproc ca o "totalitate care se cuprinde pe sine". Astfel, ruina de afară produce o ruinare a lumii dinăuntru: "Stăpân geniilor pieirii! Nu răscoli-n bătaie-ți ruinele sfărâmate A lumii din năuntru" (Andrei Mureșanu) Iar pe alt plan, deșertul / pustiul de afară creează un vid interior: "Și în gându-mi
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
exterior asupra timpului interior, ca o scurgere a vaselor comunicante, care se influențează reciproc ca o "totalitate care se cuprinde pe sine". Astfel, ruina de afară produce o ruinare a lumii dinăuntru: "Stăpân geniilor pieirii! Nu răscoli-n bătaie-ți ruinele sfărâmate A lumii din năuntru" (Andrei Mureșanu) Iar pe alt plan, deșertul / pustiul de afară creează un vid interior: "Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustit" (Scrisoarea IV) "Viața-mi se scurge ca și murmura Ce-o suflă
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
istoric "tare", epoca lui Ștefan, Domnul Moldovei. În nota care caracterizează personajele Eminescu scrie în dreptul său: "El e sufletul încă rămas pe pământ al lui Ștefan cel Mare". Când Ștefaniță, slab de virtute și un neiubitor al trecutului, spune că "ruinele pustii / Înfrică bătrânețea și sperie copii" el rezumă, de fapt, una din cele mai complete "definiții" ale hieroglifei eminesciene: "... Ruina sură e-un vis încremenit, E-un basm făcut piatră, e-un veac înmărmurit Ce secoli mai durează și ne
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
rămas pe pământ al lui Ștefan cel Mare". Când Ștefaniță, slab de virtute și un neiubitor al trecutului, spune că "ruinele pustii / Înfrică bătrânețea și sperie copii" el rezumă, de fapt, una din cele mai complete "definiții" ale hieroglifei eminesciene: "... Ruina sură e-un vis încremenit, E-un basm făcut piatră, e-un veac înmărmurit Ce secoli mai durează și ne aduce-aminte De oameni mai puternici, de vremi mai mari, mai sfinte." Temporalitatea mitică, față de care contemporaneitatea e în decădere, stă
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
ne împărtășim din tr-un timp calitativ diferit, un timp "sacru", "deopotrivă primordial și recuperabil la infinit"40. De aceea Arbore îi replică lui Ștefaniță: Numai pentru un suflet stricat și pustiit" (a se citi: decăzut din timpul "tare al originilor") ruina "e o problemă tristă și fără înțeles". Eroul însuși se vede aparținând acelei lumi mitice, una cu piatra ruinelor, contopit în marea "hieroglifă" a condiției umane care-și așteaptă, mereu, deslușitorul cititorul: "Astfel stau eu în lume... ca litera cea
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
Arbore îi replică lui Ștefaniță: Numai pentru un suflet stricat și pustiit" (a se citi: decăzut din timpul "tare al originilor") ruina "e o problemă tristă și fără înțeles". Eroul însuși se vede aparținând acelei lumi mitice, una cu piatra ruinelor, contopit în marea "hieroglifă" a condiției umane care-și așteaptă, mereu, deslușitorul cititorul: "Astfel stau eu în lume... ca litera cea moartă, Ca o ruină tristă, fapt împietrit de soartă, Dar voi nu înțelegeți coprinsul meu adânc..." Criptica "hieroglifelor" pare
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
tristă și fără înțeles". Eroul însuși se vede aparținând acelei lumi mitice, una cu piatra ruinelor, contopit în marea "hieroglifă" a condiției umane care-și așteaptă, mereu, deslușitorul cititorul: "Astfel stau eu în lume... ca litera cea moartă, Ca o ruină tristă, fapt împietrit de soartă, Dar voi nu înțelegeți coprinsul meu adânc..." Criptica "hieroglifelor" pare a fi necesară, după raționamentul lui Arbore, pentru a îndepărta pe aceia în care mai sălășluiește "sâmburele răului", "decăderea virtuții". De altfel, în întreaga operă
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
perspectiva a două mari decoruri: "fundalul cosmogonic și fundalul eschatologic. Materia însăși este examinată în fierberea ei în aceste două direcții, în mișcarea de organizare și de dezorganizare."43 Între acești doi poli, M. Eminescu imaginează o multimilenară prefacere în ruină a omenirii, un dramatism al erelor în creștere și descreștere, un spectacol al disoluției universale: "Și lumea din adâncuri o scutură ușoară / Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade / Târând cu sine timpul cu miile decade" (Mureșanu). E "un sistem
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
se va desăvârși în componenta liricii lui G. Bacovia. 6. Sarmisegetuza "un vis de piatră ..." "... Eu privesc și tot privesc La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară" (Memento mori) "Timpul istoric" guvernează la M. Eminescu panoramele creșterii și descreșterii (ruinei) zidului ca act creator: proiect prin excelență uman, de-a fi și de-a rămâne în istorie. E o fidelitate față de istorie la tot pasul: a rămâne "sub stele" este o demnitate importantă ca explorare a existenței, a posibilităților umane
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
ms. 2275, f. 75). În cazul lui M. Eminescu, Decebal este un astfel de "erou" care prin rezistența în fața cuceritorilor romani garantează "istoricitatea" urmașilor daci. Prin fapta sa istoria zidului Sarmisegetuzei a intrat în durată. "A trăi înseamnă a lăsa ruine", notează undeva Walter Benjamin (Despre conceptul de istorie). Însă, dincolo de realitatea istorică (războiul daco-roman), este imperios necesar "să citim" și celălalt sens al zidului Sarmisegetuzei, ascuns prin alegoria romantică a ruinelor, sau în relieful geografic transilvan. O reîntoarcere pe sensul
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
a intrat în durată. "A trăi înseamnă a lăsa ruine", notează undeva Walter Benjamin (Despre conceptul de istorie). Însă, dincolo de realitatea istorică (războiul daco-roman), este imperios necesar "să citim" și celălalt sens al zidului Sarmisegetuzei, ascuns prin alegoria romantică a ruinelor, sau în relieful geografic transilvan. O reîntoarcere pe sensul privirii-săgeată, care ne-a făcut să vedem "a luptei lungi grandoare" dintre zei (Joe, Marte, Odin, Zamolxe) și oameni (Traian, Decebal, romani și daci), ni-l dezvăluie pe "cugetătorul" din "camera
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
Sarmisegetuza?" (Odin și Poetul). "O văd / Pentru întâia dată acum înălțată / Prin părul tău ca o coroană mândră...", zice poetul și trebuie să-l credem: el a înălțat cetatea prin cântul harfei sale... Să nu uităm: Sarmisegetuza este astăzi o ruină, dar noi o putem vedea tronând sălbatic în cântecul poetului ... IV " Pustiu e în dome și zeii sunt morți" Pulberea colbul pleava • Pustiul • Nimicul) Pulberea (țărână, praful, colbul, pleava) 1. "Substanță" de reper pe scara devenirii cosmice, praful este un
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
aș vrea s-ating cu a mea frunte / Ușor-al urmei tale prav"6 Dar, mai ales, el este prezent în versurile sentențioase ținând de o anumită gnoză a negativității: Noi reducem tot la praful, azi în noi, mâine'n ruină... Toate-s praf...Lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi". (Epigonii) " Același praf, aceeași adâncime, Iar moștenire ta și-a tot: uitarea". (Oricâte stele) c. colbul este "lutul" în timp, este zidul măcinat devenit o "urmă", o hieroglifă
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
picioare în lume pulberea reprezintă expansiune distrugătoare a timpului asupra tuturor elementelor din univers: "Și acest drum al pulberei, peirei, / Ca pe un plan l-am zugrăvit, ca mâne / Nimic fiind, l-am închinat murirei, / În van s-acopere, oprind ruina, / Nimic etern în tremurul sclipirei" ( Fata în grădina de aur). "Pleava", formă a pulberii, redă cu fidelitate spațiul care corespunde acestei trepte a civilizațiilor: "Și lumea din adâncuri o scutură ușoară Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade" (Mureșanu) Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
neantul"). Nu mai este nimeni care să citească semnele convertite în firul de praf. Dacă pe o treaptă anterioară, a timpului istoric, praful putea fi citit ca o "hieroglifă a unui alt timp" de către magul inițiat, acum panorama e încremenită: "Ruina sură e-un vis încremenit E-un basmu făcut peatră, e-un veac înmărmurit" Viziunile poetului sunt anterioare, nimeni nu este supraviețuitor, sunt imagini ale unui deșert care s-ar putea oglindi pe sine: "Și lumea din adâncuri o scutură
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
în noi nici un fior dacă Eminescu nu s-ar include pe sine într-un principiu al "clepsidrei"12, în care rezonează și comunică un spațiu exterior (universal) și unul interior (eul poetului): "Stăpân geniilor pieirii!... Nu răscoli-n bătaie-ți ruinele sfărmate A lumii din-năuntru" (Andrei Mureșanu) Pustiul, deșertul de afară ("În salele pustie, lumine roși și torți.../ Zidirea cea pustie de jale pare plină" Strigoii; "Memfis se înalță, argintos gînd al pustiei..." Egipetul) creează un vid interior (Și în
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
poate ieși din sine, nu se poate elibera de materia inertă a eternității. La Eminescu omul plânge doar îndrăgostit în starea în care seamănă îngerilor făpturi ale creației: "Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină" (De ce să mori tu?) 3. Praful se manifestă în toată gândirea poetului ca o substanță, "termen final" (Shopenhauer) al neantului: "Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?" (La moartea lui Neamțu). Nu există un alt termen esențial pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină" (De ce să mori tu?) 3. Praful se manifestă în toată gândirea poetului ca o substanță, "termen final" (Shopenhauer) al neantului: "Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?" (La moartea lui Neamțu). Nu există un alt termen esențial pentru a desemna "nimicul", sfârșitul, "spiritul morții eterne-n ruine". El coincide cu "moartea seminței", cu stingerea oricărui elan vital: Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină / Și praf e
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]