KorAP: Find »[drukola/base=stăpân & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...80 81 82 ...768 >

19,182 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867

umbre rupte din zid, brumă scuturată de pe limba clopotului, felinare clipocind hepatic printre frunze. Fereastră. Obraji, frunte, buze. Lacrimile adânceau tranșee în sticlă, geamul îmbătrânea cu fiecare atingere. Fereastra, singura descompunere pe verticală a concretului. Bă, aici eu mi-s stăpânul! Futu-vă muma-n cur de răcari! Apeviști ați vrut, apeviști vă fac, balaurilor, program "Apolo" bag în voi, program "Apolo", putorilor! Gata cu haiducia neînțăr-caților, gata cu sclifoseala, aici nu aveți tată, nu aveți mamă, nu aveți gagică! Ați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
în gardul cimitirului. Dora rânjea ca un mormânt desfundat de soare. Uscătorul, la capătul holului; în mijlocul uscătorului, o saltea roasă de șoareci, șoarecii ronțăiau arcurile, șoarecii își făceau cuib printre câlții îmbâcsiți de secreții vaginale, spermă, rapăn, noroi, mucegai. Deasupra, stăpânii gunoaielor ambalau excremente de cârtiță. Dora, ți-am adus fătălăul despre care ți-am spus! Ia vezi, are cocoșel sau pupăză între picioare! Eu cred că-i din ăla ce stă în patru labe, e sugaci flăcăul. Ia zi, bă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
ca o iluzie șchioapă, desena borduri între zi și noapte, așa cum îi poruncise Dumnezeu, apoi, după o zi de muncă, înnopta în pragul ușii, pentru a nu tulbura liniștea grinzilor. Căsuța lui Petru avea 4 grinzi, erau la fel de obosite precum stăpânul (cât era ziua de lungă țineau pe umeri cerul; stelele, ca niște pioneze, fixau întunericul de uterul nopții). Petru își privea povestea pe gaura cheii, punea punct, punea virgulă între inimi și o lua de la capăt. Oamenii nefericiți își zidesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
în jurul florii de romaniță. Lume, este ca un blestem să ne spălăm obsesiile cu clăbucii lui Dumnezeu! Nene Matei, deschide-ți ușa într-o icoană ce nu-și rostește singură rugăciuni. Fii păstor peste o turmă ce și-a uitat stăpânul, paznic într-o livadă cu mere verzi, călugăr propovăduind Evanghelia omului singur. Nu te teme, este păcat să murdărești prima zăpadă noaptea. Uite liliacul cum își culege cerul din burțile licuricilor. Setea noastră, nene Matei, rouă în palma lui Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
de două ori în zi: la 7 și la 13 le deschid poarta. Matei, pedofilul băgat la balamuc pentru că și-a violat copiii, profesor de filozofie, singurul nebun cu mintea limpede. Ochi de vultur, de cățea gudurându-se la picioarele stăpânului, de păianjen ce sugrumă razele soarelui, ochi absenți de pește mort în acvariu, sticloși ca de șarpe, ochi de apă ce îmbie la înec. Matei, căzut pe gânduri, abătut, șters, absent, plănuia evadarea. Era noapte. De pe Bucium coborau mașini cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
guri de morminte căscate, în timp ce tu, tristul aleilor, îți asumi rușinea frunzei de brusture crescută lângă statuia poetului și atât. Destinul, o lașitate asumată. Când vrei să renunți, ești eroul fiecărei secunde. Când renunți pur și simplu, devii cu adevărat stăpânul propriei umbre. Petru avea 21 de ani. Mai departe nu mai avea loc. Petru nu mai avea iluzii cu ce să-și achite chiria. Inima, gazdă ursuză, nu îngăduia amăgiri: O să mă ierte, sigur o să mă ierte, mi-a strivit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
veșnica pomenire a celor ce încă mai sunt; salcâmii repetau un imn despre mântuirea copacilor: "Să fii cruce fără mormânt, Doamne, nu-i rost pe pământ, să fii scânduri de sicriu, niciodată nu-i târziu"; fagii, diaconii codrilor, mereu înaintea stăpânului; Dumnezeul pădurilor avea veston verde și pușcă de vânătoare. La 8 se toca pe o inimă de mesteacăn veșnica pomenire în sfeșnicul bradului se aprindeau lumânări. O salcie plângăcioasă începea să jelească niște grinzi putrede de cerdac. În biserică, la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
proprietate? Tatăl nostru, om de zăpadă, ne ascundem după tine ca după o redută, rupem bulgări, aruncăm cu bucăți de sfințenie în cei care nu au după cine să se adăpostească. Cine se crede drept să ridice piatra? Cine se crede stăpân peste înțelenire să lovească cu ea? Petru, în fiecare seară, repeta îndoiala: Tatăl celor mulți, tatăl celor puțini, în care întreg de inimă îți este mai comod să exiști? Sângele omului trist se culege de pe limba clopotului; singurătatea așterne pat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
o singură rugăciune, la capătul celei drepte, palatul Împăratului Roșu, la capătul celei stângi, peștera zmeului. În care pământ să-mi îngenuncheze intențiile? Copile! Dumnezeule, abecedarul acesta despre buchiile cerului îl știu pe de rost! Am nevoie de un strigăt, stăpâne, de un cer crăpat precum un pepene răscopt, de un tremur de stâncă, de o inimă desfăcută! Porunca ta, ca o secure, să despartă apele, muntele, frunza! Să plouă sânge din degetul tău arătător, să lași semne, să pășesc după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Porunca ta, ca o secure, să despartă apele, muntele, frunza! Să plouă sânge din degetul tău arătător, să lași semne, să pășesc după tine! Doamne, culege-te din regrete și fii om atât cât te pot înțelege! Copile, în casa stăpânului, privitul pe fereastră fugă înseamnă. Fericirea schimonosește fața aidoma cu durerea. Nu căuta apă limpede sub cerul fântânilor, izvorul se întâmplă acolo unde pășește îngerul. Te răzvrătești în propria curgere, copile. Vas curat am modelat din tine, de ce vrei să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
funia udă, păzitorul de la Domnul, după icoană, număra frunze uscate de busuioc. Acum, evidența cărei întomnări o mai ține? Doamne, te rog, alungă sperietoarea aceasta ce hodorogește a tinichea când fâlfâie din aripi! Este timpul să-i dai altă ascultare, Stăpâne! E timpul să-i faci un implant de suflet, să-i ascunzi sub aripa stângă o inimă de om, nu de ceară), să-i picuri ceva cer senin în ochi! Îmi este milă de ea, dezleagă-o de nenoroc! Îngerul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
în dimineața aceasta nu o să-ți mai reproșez nimic. Am înțeles, un om orb nu poate privi în ochi un Dumnezeu orb, precum o pasăre și un înger nu-și intersectează aripile în același zbor. Of... cum m-am amăgit, Stăpâne, crezând că sunt singurul daltonist din univers, pe când Tu, Tu, pipăiai culorile cu bastonul prin Eden! Cât de naiv am putut fi! În fond, după propria asemănare m-ai modelat. În dimineața aceasta, Doamne, vei face ascultare desăvârșită, așa cum eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
cerul prindea coajă de apă, apa coajă de cer, pântecele norilor pline cu pietre de râu. Nici o diferență între o cochile goală de melc și o cumpănă de fântână: El a cerut apă și a primit furtună, eu rouă visez, Stăpâne, plouă cu cenușă peste Bârgău, de parcă un înger s-a jucat cu chibrituri prin livezile cerului. Raiul își scutură nimicul peste creștetul munților, Doamne. Nu am știut că și în grădinile tale e toamnă. I-a fost sete. Întunericul este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
sufletului ca o cămașă de împrumut, mă sufocă. Mai comod este să fii statuie decât om în obscuritatea asta. Și statuile au inimă, Doamne! Sângele statuilor este plumb topit noaptea, focul căutătorilor de comori modelează chipul icoanelor. În obscuritatea asta, Stăpâne, nu-mi mai recunosc umerii, inima, tâmpla. I-a fost frică. 78. O biserică părăsită, îngenuncheată într-o biserică părăsită: Am intrat în casa ta, Doamne, să uit de lume și am uitat de mine. Mi-ai pozat modelul, Doamne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
uit de lume și am uitat de mine. Mi-ai pozat modelul, Doamne, dar după altă fotografie am învățat să imit bătaia inimii. Peste umeri mi-ai suflat zbor, cresc stalagmite din clavicule până la cer și nicio urmă de aripă. Stăpâne, iartă-mi egoismul care nu mă mai încape de unul singur! Necurățenia ridică zid între două nelocuiri. Sparge, Dumnezeule, această obscuritate ce nu-mi dă voie să mor cu ochii deschiși! Sfințenia este o luptă în care timpul capitulează. Tată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
ce mi se deschide tot mai adânc în suflet! Dar, până atunci, rogu-te, ține-mi ochii deschiși, Tată Ceresc, sau ia-mă de mână precum a făcut-o Fiul Tău cu orbul din Evanghelie. Trece-mă pragul casei tale, Stăpâne, și îngăduie-mi să mă culeg din toate cele străine Ție. Trece-mă! Nu voi privi peste umăr, chiar dacă singurătatea mă va striga pe nume, chiar dacă păcatul se va așterne înapoia mea precum o zăpadă de cireș. Le voi întoarce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
avalanșă de frunze. Rupe, Dumnezeule, din moartea mea, moartea copacilor! Dorm pădurile într-un sânge veșted de octombrie, dănțuiesc livezi deasupra unei inimi acoperite cu brumă, șuieră vântul a iarnă într-o frunză de suflet zimțat. Sunt lucrul mâinilor tale, Stăpâne, m-ai modelat după propria-ți semănare. Totuși eu am rămas cu eticheta de om pe frunte, precum un ocnaș însemnat cu fierul roșul, pe când Tu te numești Dumnezeu și când dormi, pentru că pe tine nu te-a cioplit nimeni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
cămașa albastră, sarafanul albastru, ciorapii albaștri, bentița albastră, ochii, picioarele, părul, buzele albastre? Cine este și de ce mă cheamă în șotronul acela velin, acoperit cu praf de cretă, cu sânge, cu frunze, cu cioburi de sticlă, cu cenușă, cu furnici? Stăpâne, de ce îl ascunzi în bibliotecă printre cărți necitite? Dumnezeule, de când atâta reversibilitate sub cerul tău? Ceasul numără invers creșterea pomului; fructul desface mugur; spicul dospește pâine; lacrimă sapă izvor; iarba căruntă începe a înverzi; râul se întoarce în elicele morii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619

ia seama ca ei să nu devină prea puternici și să nu cîștige prea multă autoritate; de altfel, este ușor pentru el, cu forțele de care dispune și cu ajutorul lor, să-i înjosească pe cei puternici pentru ca să rămînă el singur stăpîn peste întreaga provincie. Cel care nu va ști însă cum să procedeze în această chestiune, va pierde repede ceea ce a cucerit, iar atîta cît va fi stăpîn în acea provincie va întîmpina nenumărate greutăți și supărări. Romanii au ținut bine

by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
și cu ajutorul lor, să-i înjosească pe cei puternici pentru ca să rămînă el singur stăpîn peste întreaga provincie. Cel care nu va ști însă cum să procedeze în această chestiune, va pierde repede ceea ce a cucerit, iar atîta cît va fi stăpîn în acea provincie va întîmpina nenumărate greutăți și supărări. Romanii au ținut bine seama de aceste lucruri în provinciile pe care le-au cucerit; ei au întemeiat acolo colonii, i-au amăgit cu vorba pe cei mai mici și nu

by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
să aducă de asmenea răul și apoi binele. Dar să revenim la Franța și să cercetăm dacă ea a făcut ceva din cele arătate mai sus; voi vorbi de Ludovic și nu de Carol, deoarece el fiind mai multă vreme stăpîn în Italia, se poate observa mai bine felul în care a procedat; și veți vedea că Ludovic a făcut tocmai contrariul a ceea ce trebuie făcut pentru a păstra stăpînirea asupra unui teritoriu din afara statului peste care domnești. Regele Ludovic a

by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
seniorii din Pesaro, Rimini, Camerino și Piombino, locuitorii din Lucca, Pisa și Siena, toți au vrut să-i fie prieteni. Atunci au putut venețienii să-și dea seama de îndrăzneala hotărîrii pe care o luaseră; în adevăr, l-au făcut stăpîn asupra unei treimi din Italia, numai ca ei să poată ocupa cîteva teritorii din Lombardia. Să ne gîndim acum cît de ușor i-ar fi fost regelui să-și păstreze autoritatea în Italia, dacă ar fi ținut seama de regulile

by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
îi asigură prestigiul, el îi dădea o putere temporală mare. Dar odată săvîrșită această primă eroare, a fost nevoit să facă și altele la fel de grave, așa încît, spre a pune capăt ambiției lui Alexandru și pentru ca acesta să nu ajungă stăpîn al Toscanei, a trebuit să se întoarcă în Italia. Nu-i fu însă de ajuns că mărise puterea bisericii și își îndepărtase prietenii, căci voind să ocupe regatul Neapolului, îl împărți cu regele Spaniei; și dacă pînă atunci fusese singur

by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
al Toscanei, a trebuit să se întoarcă în Italia. Nu-i fu însă de ajuns că mărise puterea bisericii și își îndepărtase prietenii, căci voind să ocupe regatul Neapolului, îl împărți cu regele Spaniei; și dacă pînă atunci fusese singur stăpîn în Italia, putînd să facă ce voia, acum își luase un tovarăș pe lîngă el, pentru ca ambițioșii din această țară și cei care ar fi fost nemulțumiți de el să aibă cui să i se adreseze; și în timp ce pînă acum

by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
admită în nici un caz nimicirea lor, deoarece venețienii, fiind puternici ar fi putut oricînd să-i oprească pe ceilalți de a întreprinde vreo acțiune împotriva Lombardiei, atît pentru că n-ar fi consimțit la aceasta decît pentru a deveni ei înșiși stăpînii acestei provincii, cît și pentru că ceilalți n-ar fi vrut s-o ia Franței ca să le-o dea lor și nimeni n-ar fi avut curajul să-i atace și pe unii și pe alții. Iar dacă cineva ar spune

by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]