2,768 matches
-
de Epicur, epicurismul. 4) Elogiul vieții filosofice. 5) Capodopera? Modul de întrebuințare a timpului. 6) Plăcerea de a trăi. 7) Constituirea epicurismului campanian. 8) Îmblânzirea morții. 9) Abilitarea esteticii. 10) Comuniunea cu cetatea. 11) O ataraxie politică. XIII. Lucrețiu și „voluptatea divină” 251 1) Huiduieli creștine la adresa filosofului! 2) Persistența anatemelor. 3) Ura față de luciditate. 4) Prietene, nu există prieten... 5) O zugrăvire a elanului vital. 6) Capriciu de atom. 7) O dialectică a forțelor. 8) Rafinarea unei rațiuni polemice. 9
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
etapă, demascarea internă, consta În denunțarea „igienică” a celor care-i facilitaseră victimei viața În detenție. A treia etapă, cea mai atroce, demascarea morală publică, era pusă sub semnul patologicului, căci victimele trebuiau să blasfemieze (masochist, autoflagelator și cu o voluptate disperată) valori tabu (precum familia sau Dumnezeu); cea de-a treia etapă desăvârșește decăderea umană, fiind o groapă comună În care trebuia aruncat și renegat trecutul, „haznaua libidourilor refulate”, cum o numește Marcel Petrișor 12. Delirul lua proporții uriașe, având
Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
puțin; rai; răsad; regenerare; resurse; reușită; rîmă; rîme; sămînță; scump; secat; semănat; semințe; sens; sentiment; stabilitate; statornicie; strașnic; străin; strămoși; subsol; suferință; suport; șes; taină; tare; tărîțe; terestru; teritoriu; tină; tractor; trecere; turbă; la țară; urît; venire; verde; veșnicie; viermi; voluptate; zăpadă(1); 800/247/92/155/0 păr: lung (128); cap (54); negru (32); blond (31); creț (28); frumos (28); măr (20); podoabă (20); fir (19); fruct (16); brunet (12); des (12); fire (10); coafură (9); mătăsos (9); moale (9
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
formă (2); forme (2); inimă (2); interes (2); însuflețit (2); întruchipare (2); lucrat (2); mare (2); minte (2); mlădios (2); moarte (2); parte (2); persoană (2); pîine (2); sănătos (2); schelet (2); sculptat (2); suplu (2); trunchi (2); urît (2); voluptate (2); admirabil; admirat; admirație; ambalaj; aparență; armonie; artă; atingere; atletic; atracție; beton; biologie; body; bronz; bun; buze; carte; castitate; celulă; chipeș; cioplit; cîntă; complexitate; contur; creație; cruce; curve; dedicare; domnișoară; dorințe; existență; exteriorul; făptură; femeie goală; de femeie; femeiesc; feminin
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
lipsit de resursele exprimării sexuale normale, dar odată cu asta rămăsese și fără prejudecăți masculine; știa ce și cum să ofere și ducea altruismul până la sacrificiu: mă expedia singură în paradis și nu se oprea până nu-mi făceam plinul de voluptate supremă. Un amant mai bun de gură ca el n-am mai avut: când îmi vorbea despre mâncare, parcă ascultam povești din bucătăria Șeherezadei. Era Leu și astrograma de cuplu calculată după trei formule diferite indica un ideal perfect match
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
iluzorie. Nu neesențială, ci iluzorie. Căci, măcinat de nostalgia Ființei, a Adevărului, Cioran nu se poate debarasa, în fapt, de propria prezență, atât de concretă în vanitatea ei, încât devine singura posibilă. De aici, contradictoriul din care își hrănește deopotrivă voluptatea eșecului și neputința extazului, și care îl proiectează pe Cioran în esențial. În fond, existența îi e construită dintr-o serie de palinodii: totul Ă convingere, credință, idee, atitudine Ă se transformă în opusul său, dacă nu cumva are înscris
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vorbește Cioran despre „dulceața nimicului” (22 aprilie 1939, 637), despre „fascinația răului” (6 aprilie 1972, 598) sau despre „resemnarea și plăcerile ei” (14 aprilie 1976, 609). Așa cum anonimul are acces la Adevăr, și cel care abandonează eroicul pentru a trăi voluptatea resemnării se salvează. Destinul lui Cioran vorbește, de fapt, despre o altă ipostază a eroicului, mai puțin spectaculoasă, dar cu adevărat angajantă, aceea care se hrănește din renunțări și din cultivarea deșertăciunii. Cultivarea deșertăciunii? O formă, nu lipsită de cinism
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Eu sunt înstrăinat, fără îndoială, în parte, și numai uneori total; dar numai uneori” (269 Ă 9aprilie 1975). Cum să ia în tragic povestea cu înstrăinatul, când el se simte foarte bine în găoacea melancoliei, în care se închide cu voluptate? Sceptic, melancolic, umorist, Cioran nu putea fi tragic, chiar dacă limitele care îl definesc se metamorfozează în deschideri și în iluminări. Să recitim: „Melancolia, această rană a frumuseții”. Dar poate că Cioran spunea toate astea conjunctural, numai și numai pentru a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a simți înfiripându-se o idee ce apoi sapă carnea și spiritul” (482). Finalmente, n-a făcut decât să se recunoască în propriile origini. Cioran, bunul valah (în sensul de valah nealterat, căci altfel el e numai cinism și voluptate), adică „românul absolut”. În alt loc, face din limba română substanța propriei viziuni, congenere, asupra lumii: „Cuvântul pământeni mă obsedează dintotdeauna. Ce limbă extraordinară avem, mai ales când vrei să vorbești despre zădărnicia vieții!” (15 aprilie 1971 Ă 161). Așadar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
încercării pariziene oferă prilejul unei explorări. Căci, deși în centrul lumii, Cioran nu scapă de complexul destinului minor al poporului său pe care îl reiterează. E acesta un paradox din care Cioran își hrănește, la limita dintre orgoliu și anonimat, voluptățile cinice. Nota într-un loc: „De câte ori simt nevoia să fiu cineva, să visez la notorietate, de fiecare dată mă disprețuiesc; din fericire, mă îndepărtez tot mai mult de atari vanități” (13 iunie 1979 Ă 366). O afirmație care vorbește deopotrivă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fost o cale greșită Ă și nu-i rămâne decât utopia de a-și petrece „ultimii ani într-un loc ca al Barcienilor” (idem). Ceea ce încearcă să instituie Cioran este, recuperator, o morfologie a marginii, cu avantajele ei ascunse, cu voluptățile ei secrete. Demonul, care înseamnă „hărțuiala «postulatelor contradictorii»”, îl face să considere legitimă cealaltă ipoteză, a unui loc de baștină blestemat. Iată: „Singurul merit pe care mi-l recunosc e că am înțeles foarte de timpuriu că trebuie cu orice
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este solidaritate cu Parisul” (13 decembrie 1937 Ă 559). Sau: „Fericirea nu se poate concepe decât într-un hotel parizian, citind poeți englezi și visând, fără idei, într-o neașteptare vagă” (1 ianuarie 1940 Ă 561). Este în toate o voluptate a dezolării de care Cioran este însă conștient. Se închină „esențelor dureroase” (1 ianuarie 1940Ă 561), iubește „egoismele melancoliei”, e nesincer “în numele suferințelor” de care numai el știe. Astfel, „Parisul e ca înainte, doar mai distins și mai cuceritor fără
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pierdut vremea într-un neant infinit plăcut, atunci nu mă înțelegi. Numai în soarele Mediteranei se poate uita existența. // Eu am ajuns la limitele inutilității” (20 februarie 1940 Ă 562). Era aceasta o perioadă în care din inutilitate se nășteau voluptăți secrete ce nu lăsau în urmă zgura amărăciunii. Cât despre soluția muncii, soluție dostoievskiană, este și ea eroina unei odisei, cu gradul ei de spectaculozitate. Îi scrie lui Aurel Cioran, în 1968: „Am fost zece zile la țară unde am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
revolta împotriva creștinismului se hrănea din credințele sale vitaliste, din spiritul său anarhic. Scria în 1936: „Fără vibrațiile unui delir ascuns și stăpânit, totul mi se pare incolor, searbăd, deprimant. Îmi plac religiile păgâne, narcotizante, frenetice, cu excesul lor de voluptate și de groază, cu oracole, orgii; beție, în fine. Creștinismul nu oferă nimic: proză divină” (9 ianuarie 1936 Ă 425). Chit că a eșuat, iată ce fel de religie construia Cioran în tinerețea sa. Și o construia tocmai pentru a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trăi înseamnă să secretezi venin” Ă II, 386), cu atât mai puțin violența, căreia îi vom dedica pagini aparte, sau dezgustul față de sine. Dacă se disprețuiește, Cioran o face tocmai din acest motiv, al neputințelor, doar că o face cu voluptate, căci neputința devine ea însăși sens, în măsura în care devine cel puțin tărâm de explorat. Ura, disprețul, dezgustul, greața de sine însumează tot acest curaj negativ în care Cioran excelează. „Mizeriile mele!”, exclamă la un moment dat, pentru a continua: „singurul lucru
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care mă preocupă cu adevărat. Tot ce am scris se reduce la o meditație pe marginea lor; au fost întotdeauna însăși materia gândurilor mele, unicul obiect al obsesiilor mele” (II, 64). Nu numai că Cioran își radiografiază mizeriile, dar, cu voluptate, și le amplifică. Cu mintea îndreptată doar asupra lor, le demonizează, făcând, finalmente, din ele, chiar țelul vieții lui. Iată în ce constă „curajul negativ” al lui Cioran. „Conștiința dureroasă a propriei inutilități”, „singurul meu conținut pozitiv” (I, 86), e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de sens. „Scepticismul are o proastă reputație”, spune într-un loc. Și continuă: „Și totuși, sub demersul său trufaș și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei vitalități precare, adânc vătămate” (I, 144). Finalmente, Cioran va defini scepticismul drept o „voluptate a impasului” (III, 259). Pe sine se va numi, totuși, „un sceptic incomplet”, fapt care atrage încă „presentimentul extazului”, reprezentând acel „sector” din ființa lui „pe care scepticismul n-a reușit să-l invadeze” (III, 260). De reținut, însă, că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
spune despre sine că ar fi „un veleitar al violenței” (III, 123). N-ar fi atât de relevant acest fapt dacă la mijloc s-ar afla doar simpla nevoie a definirii de sine, dar în spatele calificării stă dorința, poate chiar voluptatea autoflagelării: Cioran își reproșează neputința de a merge cu distrugerea (autodistrugerea?) până la capăt. Continuă, deci: „Toți cei cărora nu le-am stâlcit mutra sunt tot atâtea reproșuri pe care mi le fac și care-mi otrăvesc existența” (idem). Altundeva, aceeași
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ceea ce nu i se întâmpla lui Cioran în tinerețe. Își amintește: „Îmi plăcea să provoc scandal peste tot, și de asemeni mă străduiam să fiu nedrept. Izbuteam cu ușurință și mă simțeam mai bine” (III, 143). Altundeva: „Tânăr fiind, aveam voluptatea de a-mi face dușmani” (III, 140). Prin comparație, acum, la Paris, „orice conflict mă indispune”. Mărturisește: „Eu, care am făcut elogiul furiei, de câte ori reușesc s-o stăpânesc, mă felicit și-s mulțumit de mine!” (I, 356). Numai că, fără
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Sunt luni de zile de când n-am scris nimic, nimic, nimic! Mă agit ca o târfă lipsită de clienți, îmi cășunează pe toate cele și mă blestem! Sau mă consolez de sterilitate și de eșecurile mele lăsându-mă purtat de voluptatea de a ști că nu mai exist pentru nimeni. ș...ț Dar toată lumea ajunge negreșit aici, mai devreme sau mai târziu. E marea mângâiere a învinșilor” (II, 375). De fapt, e la mijloc un paradox. Cioran nu poate să scrie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nefericit” pentru a completa: „Nostalgia mea după vegetal...” (I, 60). Când își imaginează viața de dinainte de naștere, Cioran mărturisește: „Nostalgia acestei infinități anterioare nu e decât regretul că a fost întreruptă o stare ș...ț în care non-manifestarea era o voluptate ș...ț. Pentru mine, nostalgia ne-născutului se reduce la o dorință de non-manifestare. Mi-e groază de tot ce se manifestă. Aș vrea să dispar în non-manifestat Ă să dispar?, nu, să-l regăsesc, căci mă trag din el
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Unului. În Unul, nu mai există vii, nu mai există morți. E o viață care nu mai seamănă cu moartea. Poate că asta se numește pace” (III, 253). Uneori, pacea aceasta e chiar Dumnezeu. Notează: „Minut de reculegere: să savurezi voluptatea de a nu te gândi la nimic, să te odihnești în conștiința unei nulități calme, a unui popas în suprem” (III, 131). N-ar fi poate suficient de elocvente aceste cuvinte dacă, anterior, Cioran n-ar fi spus: „Dumnezeu este
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
identitate. Cum să se raporteze la străbuni? Cum să se raporteze la sine însuși? Sclavi, umili, timorați, așa cum este el însuși, strămoșii merită blamul lui Cioran, care s-ar dori altul. Până la urmă, însă, neputând fi altul, Cioran coboară cu voluptate în negativitate. Imaginea celuilalt, a celui ipotetic, visat, continuă să existe, însă, ca într-o oglindă. Iată: „Orice om vrea să fie altul decât este. În tinerețe, am visat acțiune; apoi, filozofie. Am luat delirul drept faptă și disperarea drept
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nostru. N-am inventat nimic. N-am făcut decât să prelungesc dezamăgirea strămoșilor mei” (II, 214-215). Tot de la ai săi va fi moștenit Cioran sentimentul neantului. Nu-i vorbă, încearcă să i se sustragă, dar finalmente plonjează cu o anume voluptate în el, voluptatea negării de sine prin care încearcă să se salveze. Cum am văzut, își renegă strămoșii; nu are importanță că face același lucru cu propriul trecut. Iată: „Cât de adevărat este că nu poți scăpa de propriul destin
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
inventat nimic. N-am făcut decât să prelungesc dezamăgirea strămoșilor mei” (II, 214-215). Tot de la ai săi va fi moștenit Cioran sentimentul neantului. Nu-i vorbă, încearcă să i se sustragă, dar finalmente plonjează cu o anume voluptate în el, voluptatea negării de sine prin care încearcă să se salveze. Cum am văzut, își renegă strămoșii; nu are importanță că face același lucru cu propriul trecut. Iată: „Cât de adevărat este că nu poți scăpa de propriul destin! / M-am născut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]