25,546 matches
-
ceucele și vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa"". În partea a IV-a, el completează că Cetatea Neamțului se oglindește cu mâhnire, de atâtea veacuri, în ""Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul"". În povestirea ""În munții Neamțului"" din volumul "România pitorească" (1901), scriitorul Alexandru Vlahuță descrie și el cetatea. El urcă dealul ""râpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetății Neamțului"" și găsește aici doar câteva ziduri pustii și
Cetatea Neamț () [Corola-website/Science/300811_a_302140]
-
turci, dar care este rugat de mama sa să plece pentru a-și strânge o nouă armată, deschiderea porților fără luptă în fața armatelor lui Mihai Viteazul sau rezistența dârză a celor 19 plăieși în fața armatelor lui Sobieski. După cum scrie în povestirea ""Cetatea Neamțului"" (1908), prozatorul Mihail Sadoveanu a călătorit și el aici împreună cu un prieten. Scriitorul vede ruina cetății ""neclintită în moartea ei"", ""ca o fantomă încremenită (...) pe vârful coastei goale"", un ""schelet uriaș în șuierul înălțimilor, în visul mohorât al
Cetatea Neamț () [Corola-website/Science/300811_a_302140]
-
i-a dat la mână un document către isprăvnicie în care poruncea ispravnicului să scoată oamenii din toate satele dimprejurul cetății și să îngrădească cetatea. Pe aici a trecut și scriitorul Calistrat Hogaș în călătoriile sale prin Munții Neamțului. În povestirea ""Spre mânăstiri"" din volumul "Pe drumuri de munte" (1912), el descrie trecerea sa prin orașul Târgu Neamț, aflat pe valea unui pârâu limpede ce scânteia sub lumina soarelui. ""Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemișcată și gânditoare pare că vestita Cetate
Cetatea Neamț () [Corola-website/Science/300811_a_302140]
-
și în alte locuri din Moldova apare în lunca Siretului la locul numit astăzi „La Siliște“ prima așezare răzășească, care a stăpânit pământul în devălmășie. Această așezare, după toate probabilitățile, s-a întemeiat anterior perioadei lui Alexandru cel Bun. Din povestirile bătrânilor se spune că în acest loc era amplasat vechiul sat „Săliște“, avea o biserică de lemn, cimitir, case și o curte boierească, toate împrejmuite cu un gard de nuiele dublu, umplut cu pământ. Și astăzi cetățenii satului spun „La
Comuna Corni, Botoșani () [Corola-website/Science/300905_a_302234]
-
des Indépendants" în Paris, alăturându-se grupului avangardist format din Alexander Archipenko, Juan Gris, Constantin Brâncuși, Robert Delaunay ș.a. În 1912 publică un album cu 20 de desene și, "cu răbdarea unui benedictin" - cum spune el însuși - realizează ilustrațiile pentru povestirea lui Gustave Flaubert ""La légende de Saint Julien l'Hospitalier"". După ce participă cu opt tablouri la o expoziție organizată în 1913 la "Armory Show" în Statele Unite, se întoarece în Portugalia și, în același an, expune în Lisabona, Porto, precum și în
Amadeo de Souza-Cardoso () [Corola-website/Science/300933_a_302262]
-
han care a dispărut odată cu apariția căii ferate ce face legătura între Pașcani și Suceava. Pe la anul 1850 hanul de aici a fost reconsolidat cu piatră și cu cărămidă și acoperit cu țiglă. De existența lui sunt legate și câteva povestiri care vorbesc de haiduci, potere și locuri de tabere. După Revoluția din decembrie 1989, ultimele ruine ale hanului au dispărut, fiind probabil luate de către țăranii care-și construiau case. Pe lângă han, boierul Răftivanu a construit și o biserică impunătoare cu
Poiana (Dolhasca), Suceava () [Corola-website/Science/301985_a_303314]
-
Cozia se situa în partea dreaptă a Văii Satului, spre Bumbuiești, după cum reiese din planul întocmit de locotenentul Condeescu, în anul 1865. Nu se cunosc împrejurările prin care această parte a satului a devenit proprietatea Mănăstirii Cozia. "Legenda, depănându-și povestirea, arată că mănăstirii i-a fost dăruit un clopot imens care se auzea la mari distanțe. Vodă ar fi poruncit ca întreg ținutul în care se aude sunetul clopotului să fie al acestei mănăstiri. Atestarea documentară a satului Bratovești reiese
Bratovești, Vâlcea () [Corola-website/Science/301990_a_303319]
-
apare sub numele de „"Komját-Szeg"”. Zona cuprinsă între Tureni - Comșești - Mărtinești a fost în trecut bogat împădurita și populată cu numerose animale sălbatice. Aici se află de altfel și unul din fondurile de vânătoare ale regelui Matei Corvin. Potrivit unei povestiri neconfirmate, în anul 1878, când s-a reamenajat drumul Turda-Cluj, ar fi fost descoperite însemnate obiecte din aur, îngropate de către un episcop cu numele Statilo. De-a lungul timpului populația localității a evoluat astfel:
Comșești, Cluj () [Corola-website/Science/300323_a_301652]
-
îngădui să cităm din cartea «Perimetru sentimental» de Nicolae Pop, dintr-un revelator interviu acordat (în anul 1977) de poetul / prozatorul ce s-a născut și a copilărit în această localitate, Ion Pachia-Tatomirescu (de altfel, autor și al unor interesante povestiri cu tatomireștene „acțiuni“ - cf. TPov): «Și pământul nașterii mele are un nume frumos: Tatomirești, matcă-mumă, poartă prin care mi s-a relevat inconfundabilul Univers, alcătuind analogii, simetriade, concentricități; el este centrul cercului în care gravitează Cosmosul - și satul nașterii și
Tatomirești, Dolj () [Corola-website/Science/300418_a_301747]
-
și lumi imaginare ("De la Pământ la Lună" (1865), "Douăzeci de mii de leghe sub mări" (1870), "Robur Cuceritorul" (1886), Fratele său, Paul Verne, a contribuit la "Ediția Nr. 40 a Festivalului Francez de la Mont-Blanc", unde a adăugat operele colecției de povestiri ale fratelui său, "Doctor Ox", în 1874. Opera lui Jules Verne este populară în întreaga lume, conform Index Translationum, cu un total de 4702 traduceri în 148 de limbi. Verne ocupă locul al doilea în rândul celor mai traduși autori
Jules Verne () [Corola-website/Science/298540_a_299869]
-
religioasă conformă spiritului catolic strict al tatăului său (liceul regal din Nantes nu avea o reputație prea bună în rândul burgheziei). Aici, el s-a făcut remarcat la materii precum geografia, greaca și latina (pe care a folosit-o în povestirea sa scurtă, "Le Mariage de Monsieur Anselme des Tilleuls" scrisă la mijlocul anilor 1850), precum și la muzică, aceasta din urmă constituind o pasiune pe întreaga durată a vieții. În 1840, Jules Verne intră la "Petit Séminaire de Saint-Donatien", unde a fost
Jules Verne () [Corola-website/Science/298540_a_299869]
-
însărcinează pe amnadasorul german să prezinte condoleanțe și să urmeze cortegiul funerar. În schimb, niciun reprezentant al guvernului francez nu participă la funeralii. Scriitorul este îngropat la cimitirul "La Madeleine à Amiens". Șapte dintre romanele sale și o culegere de povestiri au apărut postum, fiind publicate de fiul său, Michel Verne, care și-a asumat responsabilitatea remanierii manuscriselor. Un al optulea roman, intitulat "Agenția Thompson and Co.", avea să apară în 1907 sub numele lui Jules Verne, dar acesta se pare
Jules Verne () [Corola-website/Science/298540_a_299869]
-
Se îmbolnăvește de tuberculoză. Este internat la spitalul TBC pentru copii din Moscova, unde rămâne până în primăvara lui 1948. decembrie - Prima prezentare a filmului Andrei Rubliov, la Sala Albă a Uniunii Cineaștilor. "* 1973 - împreună cu Fr. Gorenstein scrie scenariul" Ariel, după povestirea lui A. Beliaev. 2 februarie - Premiera filmului "Solaris" la cinematograful „Mir" din Moscova. Călărorește la „Săptămânile filmului sovietic" din Uruguai și Argentina, septembrie - începe filmările la "Oglinda". În 1961 începe cariera internațională a lui cu filmul "Copilăria lui Ivan", acesta
Andrei Tarkovski () [Corola-website/Science/298576_a_299905]
-
de ideea exprimării filmice a timpului subiectiv, a memoriei, cineastul își înscrie printre proiecte o adoptare după opera lui Proust; dar până la urmă atenția sa este captată de către literatura de anticipație, nuvela " Picnic la marginea drumului" a fraților Strugațki. În povestirea inițială, personajul Călăuzei are o alură de aventurier, iar miracolelor zonei li se acordă o pondere importantă. Ca în orice producție SF, povestirea își rezervă o coda filozofică: indiferența și cinismul civilizațiilor extraterestre față de dorința pământenilor de a stabili contactul
Andrei Tarkovski () [Corola-website/Science/298576_a_299905]
-
atenția sa este captată de către literatura de anticipație, nuvela " Picnic la marginea drumului" a fraților Strugațki. În povestirea inițială, personajul Călăuzei are o alură de aventurier, iar miracolelor zonei li se acordă o pondere importantă. Ca în orice producție SF, povestirea își rezervă o coda filozofică: indiferența și cinismul civilizațiilor extraterestre față de dorința pământenilor de a stabili contactul. „Zona”, semn și urmă ale trecerii unei civilizații extrapământești, în aparență neprietenoasă, rămâne singurul loc respirabil de pe pământ. Agresivitatea Zonei nu este decât
Andrei Tarkovski () [Corola-website/Science/298576_a_299905]
-
mai temeinic de lumea artelor. În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schija de obuz și este supus unei trepanații craniene. În același an apare "Le poète assassiné", o culegere de nuvele și povestiri "mythiques et autobiographiques". În 1917 pune în scenă piesă "Leș mamelles de Tirésias", pe care o definește, vizionar, "dramă suprarealista", piesa care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară
Guillaume Apollinaire () [Corola-website/Science/298588_a_299917]
-
scrisul câțiva ani pe durata celui de al Doilea Război Mondial, unde a fost martorul unor acțiuni din cele mai feroce lupte. Acestea l-au marcat emoțional profund și, mai târziu, a revenit asupra întâmplărilor de război în mai multe povestiri, cea mai remarcabilă fiind „Pentru Esme - cu dragoste și abjecție”, a cărei voce narativă aparține unui soldat traumatizat. În 1948 publică în revista "The New Yorker" povestirea „O zi perfectă pentru peștele-banană”, ce s-a bucurat de aprecierea criticii. Salinger
J. D. Salinger () [Corola-website/Science/298610_a_299939]
-
profund și, mai târziu, a revenit asupra întâmplărilor de război în mai multe povestiri, cea mai remarcabilă fiind „Pentru Esme - cu dragoste și abjecție”, a cărei voce narativă aparține unui soldat traumatizat. În 1948 publică în revista "The New Yorker" povestirea „O zi perfectă pentru peștele-banană”, ce s-a bucurat de aprecierea criticii. Salinger va continua să-și publice scrierile în "The New Yorker". În 1951 apare romanul " De veghe în lanul de secară", care înregistrează un succes la public imediat
J. D. Salinger () [Corola-website/Science/298610_a_299939]
-
le-a publicat. Pe cât posibil, a încercat să scape expunerii și atenției publice („"Sentimentele de anonimat-obsuritate ale unui scriitor sunt (...) bunul cel mai de preț pe care îl primește cu împrumut"”, spunea el). După "De veghe..." a urmat volumul "Nouă povestiri" (1953), apoi "Franny și Zooey" (1961, conținând o nuvelă și o povestire) și "" (1963, două nuvele). Ultima sa lucrare publicată este nuvela „Hapworth 16, 1924”, apărută în "The New Yorker" în data de 19 iunie 1965. Mai târziu, Salinger a
J. D. Salinger () [Corola-website/Science/298610_a_299939]
-
publice („"Sentimentele de anonimat-obsuritate ale unui scriitor sunt (...) bunul cel mai de preț pe care îl primește cu împrumut"”, spunea el). După "De veghe..." a urmat volumul "Nouă povestiri" (1953), apoi "Franny și Zooey" (1961, conținând o nuvelă și o povestire) și "" (1963, două nuvele). Ultima sa lucrare publicată este nuvela „Hapworth 16, 1924”, apărută în "The New Yorker" în data de 19 iunie 1965. Mai târziu, Salinger a avut parte de o atenție publică nedorită în mai multe momente, între
J. D. Salinger () [Corola-website/Science/298610_a_299939]
-
persoană poate poseda o scrisoare din punct de vedere material, conținutul ei este proprietatea autorului. Un rezultat neintenționat al sentinței a fost că unele detalii ale vieții intime a lui Salinger - inclusiv faptul că a scris două romane și numeroase povestiri fără a le publica - au devenit cunoscute prin stenogramele procesului. În 1996, o editură obscură a anunțat că negociase cu Salinger publicare povestirii „Hapworth 16, 1924” sub formă de carte, însă lansarea a fost ulterior amânată pe un termen nedefinit
J. D. Salinger () [Corola-website/Science/298610_a_299939]
-
unele detalii ale vieții intime a lui Salinger - inclusiv faptul că a scris două romane și numeroase povestiri fără a le publica - au devenit cunoscute prin stenogramele procesului. În 1996, o editură obscură a anunțat că negociase cu Salinger publicare povestirii „Hapworth 16, 1924” sub formă de carte, însă lansarea a fost ulterior amânată pe un termen nedefinit. Autorul a intrat din nou în atenția publică în iunie 2009, când l-a dat în judecată pe un scriitor pentru că a folosit
J. D. Salinger () [Corola-website/Science/298610_a_299939]
-
din Cornish, New Hampshire. În anii 1990, Editura Univers a publicat romanele sale într-o serie de autor. Romanul "De veghe în lanul de secară" a fost reluat de Editura Polirom, în 2002. Ulterior, la Polirom au mai apărut: "Nouă povestiri" (2001), "Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare" (2002) și "Franny și Zooey" (2002).
J. D. Salinger () [Corola-website/Science/298610_a_299939]
-
Declar deschis că mă lipsesc de omagiile care nu relevă și nu respectă legătura organică dintre tot ceea ce am creat vreodată ca artist și lupta mea actuală împotriva celui de-al ""treilea Reich"). A scris opt romane, peste treizeci de povestiri, o dramă epică, numeroase eseuri; un amplu jurnal și o răsfirată corespondență îi întregesc opera. Faima i-au statornicit-o cele patru romane mult cunoscute, "Casa Buddenbrook", "Muntele vrăjit", tetralogia "Iosif și frații săi", "Doctor Faustus" - împreună cu patru romane mai
Thomas Mann () [Corola-website/Science/298678_a_300007]
-
întregesc opera. Faima i-au statornicit-o cele patru romane mult cunoscute, "Casa Buddenbrook", "Muntele vrăjit", tetralogia "Iosif și frații săi", "Doctor Faustus" - împreună cu patru romane mai puțin cunoscute, "Alteța regală", "Lotte la Weimar", "Alesul", "Mărturisirile escrocului Felix Krull". Dintre povestiri, celebre cu deosebire sunt "Tonio Kröger", "Moarte la Veneția", "Mario și vrăjitorul", "Capetele schimbate" și "Legea". Majoritatea eseurilor a consacrat-o unor scriitori, cu precădere germani, dar și ruși, precum și câtorva filosofi, psihologi și compozitori germani.
Thomas Mann () [Corola-website/Science/298678_a_300007]