3,912 matches
-
interferența lor și inconsecvența cu care Descartes ne-a obișnuit; căci supoziția că Dumnezeu poate avea “plăcere să înșele” se îndepărtează de ideea Dumnezeului bun, apropiindu-se de ideea acelui “geniu rău, pe cât de puternic pe atât de viclean și înșelător”) Am lăsat la sfârșit ipoteza visului generalizat și a nebuniei căci ea mustește de implicații antropologice și înrădăcinări deopotrivă în filosofia antică și în gîndirea medievală. Posibilitatea visului generalizat este evocată prima dată în Discurs și dezvoltată în Meditații de
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
Doar ele fac posibilă străpungerea imediatului și intrarea în transcendență. La aceste stări se ajunge raționînd dar, odată atinse, raționarea încetează și ele se transformă în trăire afectivă, una ce stăpînește întreaga ființa a omului. Conceptele de Geniu Rău, Dumnezeu înșelător, visul generalizat, luate în sine, fac din Descartes precursorul evului contemporan. Am greși însă dacă nesocotim funcția reală pe care autorul Meditațiilor le-a dat-o, aceea de mijloace prin care îndoiala se hiperbolizează, dar nu pentru a confrunta spiritul
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
iar obiectivul, certitudinea. Elementele supuse îndoielii sunt cât se poate de concrete: lumea fizică, propriul corp, informațiile senzoriale și chiar validitatea raționamentelor matematice; mai mult încă, îndoiala metodică, în fond, nici nu este îndoială. Astfel, deși Geniul Rău și Dumnezeu înșelător nu au corespondență în concret, indicînd prin aceasta nivelul transcendent, ele se opresc pe marginea prăpăstiei dincolo de care rațiunea devine inutilă și este anihilată, iar în om se activează latura profundă a afectivității de multe ori incontrolabilă și destructurantă. Ori
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
-l conduce la termenul de îndoială și a cărei expresie rațională,în discursul său, este cogito-ul, nu este absolvită sau nu poate fi admisă finalmente fără concursul lui Dumnezeu. Îndoiala persistă fără o convingere prealabilă că Dumnezeu nu poate fi înșelător. În orice caz, numai concepția despre Dumnezeu și despre absoluta lui bunătate din care rezultă veracitatea divină garantează adevărul ideilor clare și distincte și pun capăt îndoielii hiperbolice. Ce rămîne atunci din voința de a îndepărta adevărurile dogmatice dacă se
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
numai existența și esența eului sunt presupuse a-i rezista. Atenția noastră se va îndrepta deci asupra raportului dintre indubitabilitatea aparenței și îndoiala ridicată asupra științei în numele unui Dumnezeu atotputernic, în Meditația I-a. În bogatul dosar al surselor Dumnezeului înșelător cartesian, a fost neglijată o posibilă sursă, în ciuda faptului că vecinătatea cronologică și cunoașterea ei sigură de către Descartes îi poate asigura un loc privilegiat între toate celelalte: este vorba despre discuția asupra unei posibile origini divine a erorii pe care
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
un asentiment invincibil. Necesitatea acestui asentiment sau acest asentiment necesar este o marcă sigură a adevărului. Împotriva acestei teze, Suarez construiește o obiecție sub formă de ipoteză: ipoteza unei înșelătorii care se opune din exterior la asentimentul spiritului: un Dumnezeu înșelător sau diavolul (un angelus malus), ar putea obliga spiritul să-și dea asentimentul unei propoziții false. În acest caz eroarea va fi involuntară și asentimentul invincibil nu va mai fi o marcă sigură a adevărului, ceea ce este împotriva tezei pe
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
involuntară și asentimentul invincibil nu va mai fi o marcă sigură a adevărului, ceea ce este împotriva tezei pe care Suarez vrea să o demonstreze. Discuțiile suareziene ne îndreaptă spre două figuri care sunt familiare în textele lui Descartes: un Dumnezeu înșelător și un angelus malus, diavolul sau geniul rău. Ar fi poate util să apropiem textele lui Descartes și Suarez pentru a verifica învecinarea lor teoretică: F. Suarez, Disputationes metaphisicae, Disputatio IX, De falsitate, sectio II, VII. R. Descartes, Meditatio I
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
dacă Dumnezeu nu ar fi bun, pe atât cât este de puternic, teoria conform căreia asentimentul irezistibil este o marcă sigură a adevărului ar deveni de nesusținut. Mai multe elemente recomandă atenției noastre acest text ca sursă a ipotezei Dumnezeului înșelător din Meditația I-a. În general problema ridicată de Suarez asupra posibilității de a alege asentimentul irezistibil ca marcă a adevărului amintește problematica Meditațiilor. Dar sunt de asemenea probleme de detaliu care se cer subliniate: 1) Majoritatea interpreților admit că
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
sale și nici din cauza unui atribut cum este bunătatea pe care concepția cartesiană a «arbitrariului» divin o face îndoielnică. Textul lui Suarez arată cu adevărat sursa precartesiană a inhibării înșelătoriei prin bunătate. Și de altfel, bunătatea divină, ca și Dumnezeul înșelător despre care se vorbește în Meditația I-a, este prezentată ca o «vetus opinio»: Dumnezeu nu este bun, ci este conceput (numit) ca fiind în mod suveran bun. Descartes va fi obligat să introducă experiența cotidiană a erorii care aparent
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
se exercită prin crearea în spirit a unei aparențe de evidență: “Ipsa evidentia interdum est apparens tantum”. Este vorba despre același lucru la Descartes ? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să revenim asupra prezentării îndoielii avansată în numele unui Dumnezeu înșelător, și mai ales asupra celebrelor pasaje în care Descartes îndreaptă aceste îndoieli împotriva evidenței prezente. Și de fapt, în aceste locuri, îndoiala ne înfricoșează nu pentru că ceea ce este evident ar fi fals, ci pentru că ceea ce ne apare ca evident ar
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
clar «quas clare percipere arbitror»(și nu pentru că sunt percepute clar «quas clare percipio»). Distanța posibilă între evidență și adevăr este exprimată de către Descartes ca și de Suarez ca o distanță posibilă între aparența evidenței și evidență. Dincolo de prezentarea Dumnezeului înșelător și a geniului rău, natura îndoielii așa cum este descrisă de către Descartes arată că ea se îndreaptă către distanța posibilă dintre aparența irezistibilă a evidenței impuse de spirit și evidența veritabilă. Îndoiala cartesiană este aceeași îndoială ca cea pe care Suarez
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
definitivă împotriva înșelătoriei divine: nu ne putem îndoi de gîndire, pentru că esența gîndirii este aparența. Nici o distanță nu este posibilă între a fi și a (a)părea, acolo unde a (a)părea înseamnă a fi. Cel care cunoscînd imaginea Dumnezeului înșelător în care se învăluie vetus opinio din Meditația I-a, a înțeles bine care era natura îndoielii asupra matematicii, a înțeles de asemenea de ce conștiința rezistă la acest gen de îndoială: ea își asumă înșelătoria în sine însăși, înlăuntrul ei
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
și uniunea au deci, și una și cealaltă, evidența ce le corespunde, aceea a distincției provenite din demostrație sau din deducție și pe aceea a uniunii provenite din experiență. În Regula II, experiența este opusă deducției ca ceea ce este adesea înșelător, față de inferență. Totuși în Regula XII noțiunea de experiență este completată și lărgită: Într-un anume sens, Cogito-ul este o experiență evidentă, așa cum uniunea este o experiență certă și foarte clar dovedită în fiecare zi în senzație sau în sentiment
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
forțe compoziționale înăuntrul șarpantei date. În ambele cazuri, combinarea a două modele disparate face ca relația să fie destul de complicată. În cadrul ordinii spațiale, ea face posibilă prezența simultană a spațiului focalizat și omogen, dar complică ordinea prin crearea unei relații înșelătoare între curbe și linii drepte. În cadrul dinamicii vectoriale, ea produce tensiunea și conflictualitatea dorită de artist în cazul în care reprezintă un comportament autocentrat în căutarea unui modus vivendi cu manifestarea centrifugă. Vom vedea că în aproape toate cazurile practice
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
dețină cheia întregii scene. Exemplele anterioare au servit pentru a demonstra puterea pe care elementele compoziționale o capătă când beneficiază de o poziție centrală. Efectul centrului de echilibru este chiar mai mare și mai variat asupra zonelor din jur. Caracterul înșelător al acestuia poate fi ilustrat printr-o remarcă a lui Roland Barthes. Citat de Bruno Zevi în cartea sa asupra limbajului arhitecturii moderne, Barthes indică orașe în care centrul nu este „punctul culminant” al nici unei activități deosebite, ci un soi
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
mea răspunde nehotărârii lor. Și tocmai pentru că lucrurile însele își pierd sau își ascund hotarul, pentru că ele îmi arată doar ne-hotărârea lor, orice hotărâre importantă este luată în „spaimă și cutremur“; căci ea se sprijină pe contururi neștiute: șubrede, înșelătoare, care urmează să apară sau care s-au șters de mult. Miza hotărârii mele poate să răspundă unei absențe, unei eschive, unei întârzieri sau unei sosiri prea timpurii. Ea poate fi însoțită de nehotărârea celuilalt, de răzgândirea lui, de părăsirea
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
zăpadă, se mișcau într-o foarfecă neîntreruptă, poalele șubei negre veneau în urmă. El vedea. Dar oare primul, cel care nu se vede, cel care nu se vede în tablou, cel care a căzut primul în mlaștină (fiindcă o mlaștină înșelătoare e acolo, nu micul pârâu idilic de la marginea satului) omul din fața celui care chiar acum se prăbușește caraghios ca un clovn căzut în fund în butoiul cu lături, picioarele și mâinile rășchirate, restul în butoi sau, se poate, într-o
Ekphrasis. De la discursul critic la experimentul literar by Cristina Sărăcuț () [Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
numeroase legături și chiar posibilitatea unui anumit paralelism stimulat de cadrul social comun al unei epoci si, în consecință, de influențele comune. exercitate asupra literaturii și filozofiei. Dar, chiar și așa, ideea existenței unui cadru social comun ar putea fi înșelătoare. Filozofia a fost adesea cultivată de o categorie aparte care se poate deosebi foarte mult de cei care practică poezia, atât prin apartenență cât și prin proveniență socială. Filozofia, mult mai mult decât literatura, s-a identificat cu biserica și
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
săi variază în funcție de statutul social (vârstă, sex, educație, avere, profesie, convingeri politice, afiliere religioasă etc.). Noțiunea de aculturație, atât de populară în antropologia pentru marele public, care desemnează ansamblul fenomenelor care au rezultat din șocul dintre două culturi diferite, este înșelătoare pentru că presupune la început două ansambluri pure și omogene. Dimpotrivă, noțiunea de hibriditate, mai la modă astăzi, nu rezolvă nimic cu conotația sa biologică. Termenii prea generali sau prea globali se dovedesc adesea puțin folositori. Dacă antropologii au nevoie de
Antropologia by Marc Augé, Jean-Paul Colleyn () [Corola-publishinghouse/Science/887_a_2395]
-
de acum înainte, ca un cititor să domine întreaga "literatură" antropologică. Totuși, în ciuda obligației de a se specializa, sunt necesare efortul de a menține o minimă privire generalistă și lupta împotriva ghetoizării cunoștințelor. Expresia "etnologia aproapelui", folosită adesea astăzi, este înșelătoare, pentru că este vorba de o etnologie centrată pe studiul relației, care nu diferă în mod esențial în funcție de contextul occidental sau de cel exotic. Când încercăm să descriem anumite aspecte ale modului nostru european de viață, suntem atenți să nu forțăm
Antropologia by Marc Augé, Jean-Paul Colleyn () [Corola-publishinghouse/Science/887_a_2395]
-
calculată apărea ca o modalitate a exercițiului puterii. Mauss nota deja că, în anumite societăți, "a da înseamnă a-ți manifesta superioritatea; a accepta fără a da înapoi înseamnă a te subordona". Utilizarea extinsă a termenului "dar" se va dovedi înșelătoare, deoarece prestațiile, schimburile și darurile nu se pot interpreta independent de strategiile individuale și de statutul social care le determină. Câteva instituții exotice precum potlatch-ul și kula îi surprindeau pe observatorii europeni pricepuți la gestiune. Potlatch-ul este practicat de indienii
Antropologia by Marc Augé, Jean-Paul Colleyn () [Corola-publishinghouse/Science/887_a_2395]
-
care vor să le filmeze. Astăzi, cu o cameră video digitală mare cât o tabacheră, un etnograf poate filma situațiile sociale pe care le observă și poate aduce imagini de o calitate profesionistă. Categoria "film etnografic", utilizată adesea, este puțin înșelătoare pentru că găsim amestecate aici filme ale exploratorilor, ale călătorilor, ale cineaștilor independenți, ale reporterilor de televiziune. Imaginile operatorilor pe care companii comerciale ca Lumière, Pathé sau Edison îi trimiteau pretutindeni în lume pentru a aduce imagini exotice sunt adesea citate
Antropologia by Marc Augé, Jean-Paul Colleyn () [Corola-publishinghouse/Science/887_a_2395]
-
inegalabilă a imaginarului, într-o aventură a imaginii care, de multe ori, chiar în spațiul sacru, șochează prin sfidarea tuturor canoanelor, chiar și a celor consacrate în renaștere. Accesul la profunzimea sensului religios se face tocmai prin jocul periculos și înșelător al aparențelor. Opus imaginarului protestant, Contra-Reforma amplifică retoric efectele, distorsionând rolul figurativului religios și pe cel al cultului sfinților. Arhitectura epocii, sub semnul celebrei mezzaluna barroca din Italia și din Europa centrală, exploatează la maximum jocurile de perspectivă, efectul trompe
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
oprim îndeajuns asupra lui, din tot zbuciumul nostru nu mai rămâne decât noblețea adâncă pe care o aflăm în indiferență. El ne îndreaptă mai cu seamă spre ceea ce este mai sigur, adică spre imediat. Din toate gloriile, cea mai puțin înșelătoare este cea trăită. Actorul și-a ales deci gloria fără margini, aceea care se consacră și care se trăiește. El este cel ce trage cea mai înțeleaptă concluzie din faptul că totul trebuie să moară într-o bună zi. Un
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
rest care, pe baza neutralității lui, va exista întotdeauna în sistem. Imaginarul este indiscernabil atât față de real, cât și față de ireal. El se află într-un proces de schimburi de semne între cele două lumi, una a adevărului și una înșelătoare, a aparențelor (lumea falsă). Pentru a pătrunde în înțelesurile imaginarului trebuie să îl căutăm din interiorul jocului de schimburi de semne. Deleuze vorbește despre imaginar ca fiind imaginea-cristal6: imaginea virtuală devine actuală și invers, iar miezul cristalului este ceea ce el
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]