7,971 matches
-
Îmi imaginez că Princeton este trândavă, arătoasă și aristocratică - știți, asemenea unei zile de primăvară. Harvard Îmi pare o chestiune de interior... — Iar Yale este ca luna noiembrie, Înviorătoare și plină de energie, a Încheiat Monsignor comparația. — Așa cum spuneți. Au alunecat rapid Într-o intimitate din care nu aveau să mai iasă. — Eu am fost de partea lui Bonnie Prince Charlie, a anunțat Amory. — Se Înțelege. Și de partea lui Hannibal. — Da. Și am ținut cu Confederația sudiștilor. Era cam sceptic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
unui star al fotbalului american de colegiu, ale unui actor isteț și redactor al publicației The St. Regis’ Tattler. rămânea uimit constatând că băiețași impresionabili Îi maimuțăreau tocmai orgoliile socotite nu demult slăbiciuni penibile. După Încheierea sezonului fotbalistic, Amory a alunecat Într-o stare de mulțumire visătoare. În seara petrecerii dansante ce anunța vacanța, o ștersese englezește de la bal și se culcase devreme, pentru plăcerea de a auzi cum muzica viorilor se revarsă peste gazon și-i asaltează, vuind, fereastra. A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
s-o dea de dușcă. Spre ușurarea sa, nimeni n-a aplaudat ideea, așa că, terminându-și highball-ul, și-a proptit bărbia În palmă și cotul pe masă - o poziție de dormit foarte delicată, greu observabilă, se liniștea el - și a alunecat Într-o amorțeală profundă... A fost trezit de o femeie ce se ținea de el, o femeie frumoasă, cu părul șaten, răvășit, și ochii de un albastru de cobalt. — Du-mă acasă! i-a strigat ea. — Hello! i-a răspuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
LUI ELEANOR, INTITULATĂ DE EL FURTUNĂ DE VARĂ „Vânturi subțiri, un cântec pierit și frunze căzând, Vânturi subțiri și, departe, un râset pierit... Și ploaia, și peste câmpii o voce chemând... Norul nostru gri s-a umflat, grăbit se ridică, Alunecă agitat peste soare, surorile pe aripi purtând. Umbra unei porumbițe pică Jos, pe hulubărie; crengile de aripi gemând; Iar jos În vale, prin crângul ce plânge, Zboar-al furtunii mai negre trup fără piept; În aerul nou, răsuflarea mării secate o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
mii nouă sute nouăzeci și nouă de euro! * În fața McDonald’s-ului, o mulțime de oameni priveau cu gura căscată motocicleta intrată în geam printre două tarabe cu mărțișoare. Pe jos zăcea un tânăr blond cu o perucă brunetă care-i alunecase într-o parte și cu o lentilă spartă la ochelarii de soare fumurii - părea inconștient. Coliziunea nu fusese gravă, dar se pare că, blocul fiind destul de vechi, se zguduiseră pereții și îi căzuse în cap un borcan mare de murături
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
fusese ca, atâta timp cât va rămâne alături de Contesă, să nu iasă deloc, să nu vorbească cu nimeni altcineva, să se rupă cu totul de vechea lui viață. Popa acceptase. Halatul de mătase îi îmbrățișa plăcut burta. O picătură de miere îi alunecă încet pe piept. Calm, lux și voluptate, își repeta în gând domnul Popa prima lecție învățată de la Contesă. Simțurile îi erau mai adormite ca de obicei. Să-i pună ăștia droguri în lapte și miere? Ei, și dacă starea asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
parfumat, cu buzele păstrând dulceața mierii... Domnul Popa își descheie halatul. Parcă și burta îi mai scăzuse puțin, iar pojghița maronie din jurul buricului părea mai mică și mai deschisă la culoare decât de obicei. Domnul Popa lăsă halatul să-i alunece încet de pe umeri. Se întoarse și-și mirosi cu candoare subrațul - mirosea a bebeluș proaspăt spălat. Se ghemui la pământ pe marmura rece și-și mirosi genunchiul. Întotdeauna fusese fascinat de mirosul genunchiului, un miros de piele moartă, un miros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
cincizeci de ani, dăduseră rod. Acesta era penisul lui, care o făcuse pe nevastă-sa fericită. Care-l făcuse pe Mișu fericit. Care îl făcuse pe el fericit. Domnul Popa își mângâie ușor burta, pielea fină, poposi în gaura buricului, alunecă ușor în pădurea de păr creț unde se scărpină puțin și apucă mica excrescență călduță. Domnul Popa își trecu limba pe deasupra mustății de trei zile. Închise ochii. Se lăsă ușor pe marmura care-l îmbrățisă cu o răceală prietenoasă. Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
era că gardianul, un veritabil colecționar de artă, primise în schimbul acestei fapte bune o oglindă de cristal încrustată cu pietre prețioase. Lângă nea Ovidiu venea sprinten nici mai mult nici mai puțin decât Romeo. Mariana fu cât pe ce să alunece în veceul pe care se înălțase la ferestruică. După ce-l întâlnise pe Mișu la Costinești, Mariana nu se mai gândise la vreun alt bărbat. Și nici un alt bărbat nu păruse interesat de ea. Și acum, iată că tânărul acesta pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
disc zgâriat care repetă prostește unul și același sunet, fără să înțeleagă și fără să poată face ceva. Infinitul era ceva care dădea dimensiune clipelor mele de singurătate, stelele exercitau o atracție nebună, mă și vedeam plutind printre ele sau alunecând pe toboganul înfiorător al unei găuri de vierme. Apoi, încetul cu încetul, am început să pipăi viața de zi cu zi, imediatul cu nevoile lui, săturându-mă, scârbindu-mă și, ciudat, luând-o mereu de la capăt. Uite, nu-mi aduc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]
-
va mai avea nevoie de cei doi frați. Gemenii intră din nou în cotidian și închid ușa după ei. # Iată apartamentul și iată‑i și pe părinți. O liniște monotonă domnește înainte și după fiecare tâlhărie. Pe nesimțite, copiii au alunecat din rolul copilului în cel al adultului, cu obligațiile sale. Însă cei doi nu‑și îndeplinesc aceste obligații. În jurul vechii locuințe sărăcăcioase se înalță bătrânul oraș imperial întruchipat de nenumăratele locuințe substandard. Oameni urâți, neînsemnați, cel mai adesea bătrâni, mișună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
el e un animal de pradă, iar ea e prada. Sophie zice: Nu pricep despre ce‑i vorba. Nu vrei să vii și tu o dată să jucăm tenis? Rainer spune că el nu joacă decât pe teren propriu. Ochii Sophiei alunecă dincolo de el. Rainer îi spune că trebuie să țină cont de faptul că plăcerea de‑a mângâia se transformă în plăcerea de‑a fi mângâiat. Vrei să‑ți simți trupul înflorind până la dezgust. Oare Sophie o fi simțit vreodată așa ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
crescut acolo jos. Însă nu are cunoștințe de anatomie, așa că se taie din greșeală la perineu și sângerează foarte tare. Imediat ce Anna părăsește closetul urât mirositor al școlii și iese din nou la aer, bineînțeles că Sophie e prima care alunecă albă ca neaua pe lângă ea și o acoperă apoi cu totul. Sophie - avalanșa. Vii după‑amiază pe la mine? O.K. Anna pompează cu putere și perseverență, totuși nu iese nici sânge (ca atunci), nici cerneală, nici sirop de zmeură, nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
aduce și nemților lumea în casă, respectiv îi transportă pe nemți în lumea din afara casei. Nu există nici un punct în care să te‑nfigi pe această suprafață netedă, care te îndeamnă, ce‑i drept, să fii înfigăreț, dar pe care aluneci totuși mereu. Sophie intră îmbrăcată în costum de tenis (aproape întotdeauna poartă haine sport de un fel sau altul) și‑i spune lui Rainer, în care sălășluiește dragostea pentru ea (pe care el n‑o arată ca să nu‑și piardă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
în gură și să‑i faci terci limba ca să nu mai dea din ea nici un cuvânt disprețuitor și jignitor, sau s‑o iei de jos, ceea ce‑i dificil, pentru că nu lasă pe nimeni să se apropie de ușa de intrare. Aluneci. Dar ce înseamnă alunecarea asta în comparație cu decăderea socială?! E răul cel mai mic. S‑ar putea totuși să existe o legătură cauzală între cele două rele. Peste tot sunt expuse tablouri moderne și obiecte care evocă arta și cultura veche
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
ca atare, le disprețuiește. Trebuie să distrugi totul, după care nu mai ai voie să construiești nimic. Gheara lui Rainer a și țâșnit către Sophie, cu intenția de a‑i aplica o figură de judo de nota zece, însă ea alunecă pe lângă el și spune că acum trebuie să se schimbe. Iarăși. Vin și eu. Nu, nu vii nicăieri. Iar el rămâne imediat pe loc. Una din multele greșeli ale clasei de mijloc este că se descurajează rapid, la orice tentativă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
o mai scapă nici bunul Dumnezeu. Tipul n‑ar ezita nici o secundă să treacă la fapte. Ce te‑a apucat tocmai acum cu cârpa aia de praf, Gretl, las‑o deoparte și arată ce poți. Trebuie să lași combinezonul să alunece încet în jos și încearcă să te acoperi cu mâna, dar mâna - ca, de altfel, totul la femeia asta - nimerește alături și se vede totul. Domnul Witkowski turuie din nou ca o moară stricată, ceea ce nu înseamnă, din păcate, decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
curs unei hotărâri de moment (ca ofițer e musai să‑ți placă să iei hotărâri!) - în bucătărie ca să‑și violeze soția. L‑a apucat dintr‑odată cheful de așa ceva, dar când vaca face, ca de obicei, o mișcare greșită, el alunecă pe gresie și cade lat la pământ. Acolo se zvârcolește încolo și încoace și tot dă din piciorul care i‑a mai rămas. Dar nu reușește să se scoale, oricât ar vrea. Și nici în rest nu prea i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
unei poezii implică niște chinuri și ia, din păcate, timp, ceea ce artistului de cele mai multe ori îi lipsește, doar trebuie să creeze și altceva în afară de poezia asta și de aceea se repede mereu înainte. Sophie nu se repede ca vântul, ci alunecă precum lama patinei pe o gheață ca oglinda. Terenul ei e proprietate personală și Sophie n‑are nevoie de vreun motiv anume ca să circule pe el; terenul e acoperit cu un gazon englezesc, împânzit de instalații de irigat și flori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
știu și de glumă. Ceea ce întreprind ei are de‑a face cu golful sau cu călăria la hipodromul din Krieau. Abia se aud acordurile slabe ale unui foxtrott, în ritmul căruia petele de culoare pastelată - care sunt, de fapt, femeile - alunecă încoace și‑ncolo. Câteodată țâșnesc neauzite, alteori mătură totul în jur, ca un excavator, încât servitorii cu tăvile în mână trebuie să se ferească din calea lor; dacă sunt harnici și cinstiți, au în această casă un post asigurat, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
îi răspunde pe potrivă, că se vede pe ea cum luptă cu forță împotriva sentimentelor pe care le nutrește față de el; ar face mai bine să‑și folosească energia asta înăuntru în casă, ca să stâlcească mutrele burghezilor. Mâinile lui Rainer alunecă pe picioarele Sophiei în sus, până când picioarele ei se termină și mâinile lui la fel, fiindcă sunt date, din păcate, la o parte. Ești un anarhist frumos care nu vrea decât să se răzbune. (Sophie). Nu, nu vreau deloc să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
îl măsoară pe fiu, care arată ca un tânăr studios. Fiul privește țintă la draperia de plastic, cu desene mari, de la fereastră. Invalidul privește atent ceea ce, sub rochița tiroleză, l‑a așteptat ani la rând numai pe el. Mâna îi alunecă în sus, spre culmi întunecate, fiul lui se găsește între timp pe niște culmi mai luminoase, unde compune o poezie: Aici vă legănați, zdrențe palide, în abis. Eu sunt marele ajutor care se strigă pe el însuși. Locuiesc în toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
pensie alimentară. Nici asta nu‑i adevărat. Și chiar dacă Rainer povestește și el același lucru de atâtea ori, povestea tot nu se transformă în adevăr. Ce se află pe fundul ăsta de interminabile plăci albe de faianță, peste care lumina alunecă în dâre sclipitoare? Acolo nu se află adevărul ultim și universal valabil pe care adolescentul îl caută în timpul său liber, când n‑are altceva mai bun de făcut, ci acolo, pe fundul răcoros, se află doar apă. După cum îi este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
voce scăzută și blândă, se bucură însă cu atât mai mult că există simboluri care exprimă atât de minunat și direct ceea ce pur și simplu nu poți spune în cuvinte. Hans ascultă conversația asta păsărească și‑și lasă privirea să alunece peste sortimentele de înghețată în culori pastelate, pliculețele de ceai stoarse și cănile de ciocolată caldă, și‑o retrage însă brusc și speriat, atunci când observă că nimeni n‑are nevoie de privirea lui. În final, elevul îi spune elevei: probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
care se balansează, pentru ca acesta să nu se arunce necugetat pe poartă și‑i pune piedică mamei, ca să rămână afară, acolo unde‑i este locul. Într‑o liniște absolută - pentru ca zgomotul străzii să nu le îngreuneze alegerea - cele două Pachhofen alunecă prin fața oglinzii încolo și‑ncoace. Se gătesc cu tot felul de artificii, ale căror detalii nu pot fi văzute de‑afară. Ți‑e rușine cu părinții tăi, mucos nerușinat, chirăie tatăl și vrea să‑i dea fiului un șut ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]