8,042 matches
-
unul dintre cele mai reprezentative fenomene ale modernității actuale în general și ale celei din perioada tranziției postcomuniste în special. Intenția este și de a demonstra, chiar dacă doar în mod implicit, că sociologia noastră actuală are nevoie de o inovare conceptuală și teoretică radicală. Am ajuns în stadiul în care referirile insistente la factori, structuri și moduri constitutive globale, naționale și impersonale nu mai sunt suficiente. Acestea trebuie să fie, dacă nu înlocuite, măcar completate de analize care să dea seamă
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
de plasarea explicit intertextuală a emisiei poetice, așa cum se întâmplă în Năvodul (1986), prin introducerea unor versuri din Orestia lui Eschil, sau în alte volume. O anumită gravitate - chiar și în regim ludic - a stabilirii într-o zonă supraempirică, a conceptualului, o stăpânire sigură și subtilă a mecanismelor de sugestie simbolică (adesea amorsate în subtext), un aer atemporal lăsat peste o scenă poetică unde coexistă bucolicul și ermeticul modernist - acestea ar putea fi ecouri sau influențe ale frecventării Antichității. Chiar și
MIRAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288168_a_289497]
-
rând înfățișarea criticii de idei, concretizându-se în proiectul de proporții consacrat ideii de literatură. Elanul categorial care îi animă subteran scrisul iese aici în evidență mai mult decât oriunde, iar metoda originală pune în lumină istoria uneia dintre universaliile conceptuale însemnate ale culturii occidentale: literatura. Metoda se bizuie pe analiza sistemelor de termeni gravitând în jurul unor noțiuni-pivot - litere, cultură, educație, scriere, oralitate, sacru și laic etc. - și a tensiunilor dintre variante care, în timp, au transformat astfel de configurații în
MARINO. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288040_a_289369]
-
de mijloace ca să se prezinte cititorului drept un „pentru-altul”. Abandonând semnalmentele și constantele, Biografia... urmărește ce s-a petrecut pe verticala istoriei. Cele două tipuri de abordare se completează reciproc, cea de-a doua fiind o proiecție istorică a grilei conceptuale și a postulatelor metodologice sistematizate în prima. Calmul plat al sensurilor se tulbură, matricea acronă se denivelează, dând naștere unei dinamici semantice. Anumite accepții ale literaturii le surclasează pe altele pentru răstimpuri limitate, urmând la rândul lor să fie învinse
MARINO. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288040_a_289369]
-
literaturii - rar atins mai târziu în sistemul sociocultural - de valoare-pilot a unei mentalități predominant umaniste și mizând pe paideia. Evul Mediu și, în prelungirea lui, Renașterea lucrează cu accepții mult mai diferențiate de literatură. Raportul de forțe din interiorul configurațiilor conceptuale se schimbă constant, făcând mai evidentă dinamica sensurilor. Două fisuri esențiale devin net vizibile acum în matricea universaliilor. Una este antinomia dintre normă și originalitate, cealaltă produce denivelări cronologice ce își vor afla debușeul în polaritatea vechi-nou. Prin breșa formată
MARINO. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288040_a_289369]
-
de albi și negri, de dinamoviști și steliști, de rockeri și rapperi etc. Modernitatea târzie (Giddens, 1990) este unul dintre relativ numeroșii termeni utilizați pentru a defini ceea ce urmează modernității. Modernitatea reflexivă, societatea riscului, postmodernitatea sunt termeni din aceeași familie conceptuală (vezi Giddens, 1990; Beck, 1999, Voicu, 2005a). Bazată pe obiceiuri și reguli ancestrale, pe relațiile de putere date de ierarhiile existente, spre deosebire de autoritatea/legitimitatea legal-rațională. Aceasta din urmă este bazată pe respectarea unor reguli rațional adoptate prin recursul la cunoaștere
[Corola-publishinghouse/Science/2221_a_3546]
-
și nici nu privilegiază disprețul elitist pentru vulg. Adevărul nu reprezintă un reper absolut incomunicabil, fără să fie reductibil la enunțul de tip pozitiv, bazat pe relația de corespondență biunivocă între cuvinte și lucruri. Reificarea anunță mai degrabă pericolul idolatriei conceptuale. De aceea, adevărul și binele nu sunt obiectul posesiei cognitive, ci mai degrabă un orizont ontologic al participării individualului într-un universal concret. Principiul ipostatic al Întrupării face, așadar, din carnalitatea textului și transcendența actului de lectură o relație biunivocă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
text vizualizează textura polemicii dintre teologul creștin, în genere, și casta „academicilor” abandonați cu pasiune sarcinii de a reconstitui memoria religioasă a umanității istorice. Dacă liniile de fond ale analizei sunt juste din perspectiva teologiei, rămân de clarificat câteva suprapuneri conceptuale (relativizarea distincției dintre antropologia culturii și istoria religiilor). Alte aprecieri vădit simplificatoare pot fi anulate oricând prin forța unor contraexemple 1. Evanscența formelor tradiționale de trăire religioasă nu implică neapărat dialectica polară sentiment/rațiune, așa cum a fost ea disputată de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cele îndatorate scolasticii sau revoluției protestante. Unde se ascunde unicitatea teologică a Răsăritului? Lucian Blaga a surprins tensiunea acestei lumi încă neînțelese vorbind despre „inspirația sofianică” și „transcendentul care se coboară”. Păstrând mireasma tainei revelației, gânditorii ortodocși au refuzat obiectivarea conceptuală a Dumnezeirii și imaginarea divinului sub titlul de Ființare supremă. Un mistic capadocian de mare influență, Sf. Grigorie de Nyssa (†394) - socotit de cel de-al doilea sinod de la Niceea (787) drept „Părinte al Părinților” - avertizase: „Orice concept format pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
2. Mistica sfinților se detașează de gramatica teologică a ortodoxiei elaborată de sinoadele ecumenice. În acest fel se poate spune că, într-un anumit sens, „moartea lui Dumnezeu” n-a fost doar posibilă, ci și necesară. Nu întâmplător, deconstrucția „idolilor conceptuali” ai tradiției onto-teologice a devenit sarcina teologiei reformate a Cuvântului. Revenirea la „rațiunea scripturală” presupune o critică prealabilă a metafizicii eline ascunse în teologia de manual. Când în La Gaya Scienza (¬125) nebunul lui Nietzsche exclamă: „Voi l-ați omorât
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
învia Dumnezeul adevărat al Evangheliei, era, așadar, necesar ca „Dumnezeul filozofilor” invocat de Blaise Pascal (1624-1662) să moară. Hermeneutica modernității are, prin urmare, un sens terapeutic. El consemnează disoluția unei subtile, dar foarte răspândite forme de idolatrie. Trecerea de la idolul conceptual al metafizicii la icoana doxologică a liturghiei nu este deloc facilă. „Moartea lui Dumnezeu” nu implică neapărat un militantism ateu, ci ascunde o secretă relație de conivență cu proclamația creștină. H.-R. Patapievici pare să adere la interpretarea teologică de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Grădina Ghetsimani? Tradiția n-a vorbit decât într-un sens metaforic despre „moartea-și-învierea lui Dumnezeu”5, preferând mai degrabă să aleagă limbajul despre „moartea și învierea lui Hristos”. După Învierea Domnului și pogorârea Duhului, ochii credinței - care practică obligatoriu „ateismul” conceptual în rugăciune (refuzând identificarea lui Dumnezeu cu orice concept sau imagine) - pot percepe absența lui Dumnezeu doar ca retragere și niciodată ca dispariție. Pentru a folosi o imagine din Sf. Maxim Mărturisitorul (recurentă și la neoplatonici), această fenomenologie a retragerii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ca dispariție. Pentru a folosi o imagine din Sf. Maxim Mărturisitorul (recurentă și la neoplatonici), această fenomenologie a retragerii și revenirii are un ritm cardiac de sistolă-diastolă și implică o raportare de tip pascal la misterul credinței 1. Dimpotrivă, idolatria conceptuală a teologiei seculare construiește o „metafizică a prezenței” derivată din premisa grecească conform căreia „a fi” înseamnă necondiționat „a fi prezent”, iar „a fi prezent” înseamnă „a fi vizibil” - măcar în sens intelectual, dacă nu sensibil. Dinamica proprie unei autentice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
efectului”. Acest principiu cardinal pentru metafizica subîntinsă de „marele lanț al ființei” nu se aplică în cazul dogmei Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, întemeierea de tip cauzal - apropriată de metodologia rațiunii carteziene și refutată apoi în postmodernitate - nu intersectează aparatul conceptual al teologiei de la Niceea. Pe scurt, sensul teologic al „întemeierii” trinitare nu poate fi contestat cu premisele antifundaționaliste contemporane. Ceea ce cade mai ușor pradă criticii contemporane este postulatul autorului, care propune un alt tip de inteligibilitate teologică - o raționalitate „care
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Timpul mereu bogat al umanității merită consemnat. Prin cultura memoriei greco-romane, devenirea istorică încetează să mai fie irelevantă pentru condiția europeanului. Spirala istoriei sacretc "Spirala istoriei sacre" Rădăcinile iudaice ale creștinismului au oferit teologilor Bisericii un cu totul alt cadru conceptual. Scripturile iudaice fac din prezența lui Dumnezeu în biografia poporului Israel un element constitutiv. Tradiția abrahamică oferă o perspectivă lineară asupra istoriei, sub legea universală a teleologiei divine. De la cântările lui Moise până la Psalmii lui David, găsim în Scripturile vechi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
datorată metodologiei husserliene: obligația de a investiga câmpul antepredicativ cu instrumentele limbajului categorial. Neomogenitatea a două registre, cel afectiv - indicat în protologia percepției de conceptul „impresionabilității”, evocat, la rându-i, de „impresia originară” (Ur-impression) - și cel discursiv - articulat de limbajul conceptual, construit pe opoziții, al rațiunii -, face din această sondare regresivă o chestiune aproape aporetică. Husserl acceptă că depășirea acestei dualități se face în registrul pasivității nonintenționale a subiectivității. Pasivitatea radicală exclude pentru pacient (am numit ego-ul) orice tip de intenționalitate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nonintenționale a subiectivității. Pasivitatea radicală exclude pentru pacient (am numit ego-ul) orice tip de intenționalitate în beneficiul unei atenții pure. Apariția oricăreui fenomen fără precedent marchează o naștere netrunchiată, o ruptură a regimului canonic de anticipații intuitive (protenție) și amenajări conceptuale (retenție) ale conștiinței. Pasivitatea pură e omologabilă imemorialului nașterii care declină nu atât un act fiziologic, ci o situație ontologică (aceea de suspensie a fluxului ternar al temporalității). Husserl numea polul acestei pasivități primare das Ichfremde, definind astfel suspensia temporară
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
o dublă lectură: mai întâi, o lectură concentrată asupra actului efectiv de apariție, care demundaneizează fenomenul; mai apoi, o lectură fixată asupra conținutului și modalităților apariției, care mundaneizează fenomenul și-l fac captiv „inteligenței mercenare” (Grigorie de Nyssa). Prin obiectualizarea conceptuală, lucrul devine „masca” fenomenului, iar „lumina” conștiinței cade precum o penumbră peste apariția originară (numită de Henry „auto-apariție”). Fenomenul nu este, în nici un caz, identic cu subiectul apariției sale (dedublat, la rândul său, pentru conștiință, într-un obiect). În plus
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
importanța pasivității în constituirea oricărei subiectivități; Heidegger discută survenirea adevărului ca eveniment (Ereignis). În volumul aici semnalat, Jean-Luc Marion discută cazul donației totale în termeni de revelație sau paradox, ca verb, iar nu ca substantiv, atrăgând atenția asupra riscurilor manipulării conceptuale a evenimentului originar. Revelația nu este un fenomen orizontal, ci o apariție verticală care dezarticulează structurile obiectivante ale comprehensiunii umane. Prin aceasta, revelația nu rămâne mai puțin adevărată și universală. În sfârșit, ceea ce se menține este relația de continuitate între
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
s. 42). Este o afirmație care contestă definiția lui Dumnezeu ca „prim motor” aristotelic, „substanță primă” carteziană, natura naturans spinozistă ori causa sui leibniziană. Această perspectivă deschisă de teologia numelor divine confirmă posibilitatea unui discurs care rezistă voinței de reprezentare conceptuală a „esenței” divinității (Gottheit). Apofatismul este radical și normativ. Pe Martin Heidegger l-a fascinat din tinerețe în textul lui Silezius mai cu seamă tema „dăruirii” (Gelassenheit în original, s. 22, 39, 99), moștenită prin Tauler de la Meister Eckhart. Este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
reflectă dumnezeirea lui Hristos -, starețul Sofronie nu avea cum să aleagă un dialect parohial. Precum marii teologi ai Bisericii - Grigorie de Nyssa ori Maxim Mărturisitorul -, părintele Sofronie n-a ezitat să folosească limbajul filozofic al propriei sale generații, îmbogățindu-l conceptual și semantic din perspectiva propriei sale înțelegeri a revelației. În acest fel, mărturisirea arhimandritului Sofronie a fost deplină. Hristosul care L-a vizitat și pe care L-a recunoscut nu este un simplu Iisus al pioșeniei private, ci totus Christus
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pocăinței, prezintă în detaliu elementele schițate mai sus. Acest subiect joacă în ansamblul cărții un rol cu totul special, iar cititorul ar putea dori să înceapă cu aceasta, înainte de a se confrunta cu discuția mai dificilă din punct de vedere conceptual din primul capitol („Principiul ipostatic și realizarea lui în viața omului”). La fel, de înțelegerea sensului cuprinzător al pocăinței depinde și dezbaterea asupra dinamicii vieții spirituale în teologia starețului Sofronie (cap. III, IV), prezentarea vieții în Hristos ca pogorâre întru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
comentatorii neoplatonici)1. Or, părintele Sofronie asociază în mod paradoxal ideea de ipostas cu noțiunea de universalitate, referința sa indirectă fiind dogma hristologică de la Calcedon (două firi și voințe în Hristos, dar o singură persoană). Din punct de vedere strict conceptual, această decizie nu are precedent în gândirea metafizică clasică (adoptată de unii Părinți în antropologie). Faptul că, pe de altă parte, Sf. Vasile vorbește într-un context trinitar despre Tatăl ca „principiu (archy) al dumnezeirii” pare să legitimeze, într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Mai mult decât atât, sunt gata să recunoască epigonii săi moderni, sfinții Bisericii apusene au subscris la îndemnul apostolic: „Vedeți dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credință” (Iacov 2, 24). Sursele idolatriei conceptualetc "Sursele idolatriei conceptuale" Prin urmare, „apofatismul personalist” pe care Yannaras îl atribuie Părinților greci presupune, și nu exclude, „apofatismul esențialist” profesat de occidentali. Părinții greci au considerat, fără excepție, că natura Dumnezeirii este incognoscibilă pentru orice facultate de cunoaștere umană, „infinit distanțată”1
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
inteligenței creștine. Cheia, în toate aceste demersuri, rămâne capacitatea de a indica puterea credinței de a recapitula dialectic toate achizițiile meritorii ale culturii seculare. O hermeneutică teologică a istoriei religiilor ne-creștine presupune elaborarea unui sistem de corespondențe terminologice și conceptuale, cu ajutorul căruia neofitul poate identifica într-o anumită tradiție (e.g., elenismul platonizant) elementele de adevăr desăvârșit (e.g., critica idolatriei) și neadevăr viciat care, la întâlnirea cu revelația creștină, se limpezesc definitiv. Atributul nuanțelortc "Atributul nuanțelor" Prioritatea teologiei ne reamintește însă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]