2,125 matches
-
necesare populației (legate de latura socială, concretă a vieții), iar pe de altă parte propagarea creațiilor culturale (literare, istorice) și a informațiilor legate de evenimentele contemporane care s-au petrecut (inclusiv politice). În anul 1914, publicația cuprindea rubrici permanente, precum: "Cronologia pe anul 1914 (anul în care apărea), Sărbătorile de păruncă, Posturile în Eparhia de Iași și București, Sărbătoarea Patronului, Calendarul cu notițe"661. Existau materiale ce apăreau constant: în anul 1914 au fost editate următoarele articole: "Un înger al binefacerii
Catolicii în spaţiul public. Presa catolică din România în prima jumătate a secolului al XX-lea by Iulian Ghercă [Corola-publishinghouse/Science/908_a_2416]
-
cum se întâmplă, către ce merge narațiunea, cum se va termina ea? Convenția limbajului, așadar, se sprijinea pe o altă convenție (o prezumpție de care nimeni nu se îndoia): am putea numi această a doua convenție, care întărește convenția limbajului, cronologie. Cronologia implică atitudinea convențională față de timp, de șirul evenimentelor. Autorul pornește de la premiza că și el și cititorul știu că întâi vine "trecutul", care are drept "cauză" imediată "prezentul", care prezent secretă inevitabil un viitor pe care vrem cu toții să
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
se întâmplă, către ce merge narațiunea, cum se va termina ea? Convenția limbajului, așadar, se sprijinea pe o altă convenție (o prezumpție de care nimeni nu se îndoia): am putea numi această a doua convenție, care întărește convenția limbajului, cronologie. Cronologia implică atitudinea convențională față de timp, de șirul evenimentelor. Autorul pornește de la premiza că și el și cititorul știu că întâi vine "trecutul", care are drept "cauză" imediată "prezentul", care prezent secretă inevitabil un viitor pe care vrem cu toții să-l
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
când ascultă un basm "și? și?" exprimă tocmai acest adevăr cunoscut tuturor și care e de fapt un instinct al minții omenești de a pune ordine în experiență. Încurcăturile încep cu Modernismul, moment care pune ordinea / acesibilitatea (în limbaj, în cronologie, în comunicarea însăși) sub semnul întrebării. Pre-moderniștii comunicau ce gândeau și puneau mare preț pe această comunicare, fiindcă ei respectau comunitatea și convențiile ei. Modernismul e o mare interiorizare și o mare grabă. Dintr-odată autorul descoperă că gândește prea
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
timp să pună totul în cuvinte, deci convenția limbajului e dărâmată (vezi disperarea pre-verbală a lui Joyce de a găsi un alt fel de limbaj pentru a exprima inexprimabilul, în fond). În același timp, autorul descoperă că povestea poate domina cronologia, putem începe cu viitorul (oare va mai întreba copilul "si, și?") și putem aranja altfel întâmplările decât copilărie-maturitate-deznodământ. Această descoperire că autorul e liber să modifice convenția limbajului clar și a cronologiei sunt punctul de pornire al marii deconstrucții (a
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
același timp, autorul descoperă că povestea poate domina cronologia, putem începe cu viitorul (oare va mai întreba copilul "si, și?") și putem aranja altfel întâmplările decât copilărie-maturitate-deznodământ. Această descoperire că autorul e liber să modifice convenția limbajului clar și a cronologiei sunt punctul de pornire al marii deconstrucții (a limbajului, a istoriei, a sensului în final), altfel zis a ironiei moderniste à propos de tot ce s-a scris până la ea. După nouăsprezece veacuri te tradiție a basmului în literatură, sunt
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
psihologii, eseistici etc., el se depășește pe sine. În Modernism avem de-a face mai mult cu descoperirea că acest lucru este posibil. Vârfurile Modernismului Eliot și Joyce sunt în fond două cazuri izolate. Ei dau ideea demolării convențiilor (limbaj, cronologie), dar scriu cu tradiția în oase. Au crescut în respectul convenției și, atunci când o hulesc, se simt deopotrivă vinovați și eroi. Aș zice deci că în cazul Modernismului încă exista conștiința convenției. Atâta doar că dacă ne punem în papucii
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Virginia Woolf declară sus și tare că romanul nu are nevoie de "love interest" (sintagmă greu de tradus și esențială lungii tradiții a basmului, cum am numit pre-modernismul); că viața e o "aură luminoasă", adică nu e guvernată de o cronologie tradițională, de o ordonare comodă a realului, ci liberă să imagineze orice înșiruire, după orice legi, de preferință diferite de cele vechi. Dacă ne uităm atent la romanele Virginiei Woolf (cea mai înfocată teoreticiană a Modernismului, în The Common Reader
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
la romanele Virginiei Woolf (cea mai înfocată teoreticiană a Modernismului, în The Common Reader), observăm că de fapt ele sunt doar revolte de suprafață. La capătul lecturii, ce ne rămâne din Mrs Dalloway? Amintirea unei povești cu o foarte clară cronologie (o vedem clar pe Clarissa tânără și abia apoi matură) și cu un evident "love interest", fără de care mă îndoiesc că romanul ar exista. Joyce e adevăratul inovator, fiindcă la el limbajul și gândirea se contopesc. El are tolba plină
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
centrul unei povești, dar unde revine ea? În romanul gay. Acolo (v. Jeanette Winterson, Written on the Body) iubirea e din nou stea. Între două femei, dar are intensitate și captivează sensibilitatea (sigur, depinzând și de toleranța lecturii). Tot acolo cronologia e un fotoliu comod: ea nu împiedică, nu tulbură povestea, nu ne intrigă. Multe romane, de toate felurile, au această nouă intenție de a liniști cititorul. Surpriza, așadar, se mai ascunde, se mai însoțește și de altceva, la fel de important. Acest
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ea un puzzle: pe măsură ce găsim fragmente de timp, trebuie să le potrivim într-o imagine de proporții, necunoscută, deși bănuită de la bun început. Opera își creează de la primele fraze un orizont de așteptare, care, în ce privește acțiunea, poate fi numit derutarea cronologiei. Fie că avem de-a face cu o narațiune la persoana întâia sau la persoana a treia, istoria alunecă inevitabil către autobiografia personajului narator. În mod repetat, fie că e vorba de Doris Lessing, David Lodge, Martin Amis, istoria recurge
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
le înghite pe toate în faldurile ei. Unicitatea eroului Desperado, capttivarea lectorului, stau în tiparul narativ individualizant. Incidentele se adună în biografia unui singur erou, toți ceilalți fiind simple pretexte pentru desfășurarea acțiunii. Cu toate că momentele intrigii ne sunt dezvăluite dezordonat, cronologia există și se impune. Autorul nu o violentează, dar nici nu respectă redarea ei tradițională, dezvoltarea dinspre trecut spre viitor. Axa temporală nu mai e o justificare a cauzalității, nu mai ordonează acțiunea. Din contră, autorul construiește cu migală o
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
impune. Autorul nu o violentează, dar nici nu respectă redarea ei tradițională, dezvoltarea dinspre trecut spre viitor. Axa temporală nu mai e o justificare a cauzalității, nu mai ordonează acțiunea. Din contră, autorul construiește cu migală o acțiune răvășită, o cronologie alambicată. Personajul central, unicul pe care trebuie să facem efortul să-l înțelegem, gândește după legile inteligenței lui, care distrug orice tipar, orice ordine, orice încercare de clarificare sau explicare totală prin ordonare, cronologică ori de alt fel. Acțiunea Desperado
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
a vechiului meu fel de a înțelege? Sfidarea e punctul de pornire al oricărei convenții. Cu toții am fost cândva tineri. Există totuși o deosebire: de multe veacuri, din antichitate până la realismul acestor vremi, cititorii au urmat un tipar, acela al cronologiei, al cuplului care trăiește (ne)fericit până la adânci bătrâneți. Cuplul și finalul cert sunt două convenții demodate și tocite. Iată cum ajung autorii Desperado să sfideze ficțiunea tradițională din temelie. Sfidarea lor e mai profundă decât hibridizarea genurilor literare practicată
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e o limbă nouă. Limbile străine se învață, dar cât de familiare ne sunt ele? Oare nu revenim la limba maternă când gândim fără voce? Adică, nu ne întoarcem oare la tradiție, la ce era odată orizontul de așteptare, intriga, cronologia, eroul, într-un cuvânt ficțiunea? Textul Desperado menține lectorul în alertă, cultivă în el dezaprobarea ordinii, a narațiunii rezonabile, a așteptărilor împlinite. Ficțiunea Desperado, joc, jurnal ori cum i-am zice, ne taie răsuflarea. Dacă pentru ficțiunea Fluxului conștiinței cititorul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și se dezleagă, eroul se nehotărăște (fiindcă prea puține sunt lămurite și precise în astfel de opere), este timpul prezent. Ca orice prezent, prezentul Desperado e o vreme amenințată. El scoate de prin buzunarele narațiunii ori ale discursului liric o cronologie contorsionată, răsturnată, confuză. Eroinele lui Doris Lessing cad în patru labe, îmbrâncite de istorisire în acest prezent năucitor. Eroii lui Ishiguro se trezesc plutind în gol, într-un prezent care le devorează ființa, îi neagă, îi destramă. Lanark al lui
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Ackroyd, Huxley, Orwell) și eroii țâfnoși (v. Barnes, Lodge, Bradbury, Fowles). Eroii neputincioși își duc povara rememorării cu resemnare și oarecare lirism. Eroii țâfnoși trec de la ironie la sarcasm și ajung tot acolo. Uneori câte un roman readuce nararea clasică, cronologia, doar pentru a o ironiza în final, după o cursă contra cronometru încheiată fără câștigător. John Fowles, de pildă, creează un suspans greu de suportat, care nu se încheie nicicum. Narațiunea a murit, dar trecutul autorului găsește mereu convenții noi
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Fowles, de pildă, creează un suspans greu de suportat, care nu se încheie nicicum. Narațiunea a murit, dar trecutul autorului găsește mereu convenții noi. Din cauză că autorul nu se poate desprinde de timpul trecut, romanul Desperado pierde până și ideea de cronologie, finalul de orice fel, (ne)fericirea cuplului, ideea în sine de roman, de literatură, ca formă de oglindire a vieții. Autorul Desperado nu face literatură, el pretinde pentru cine are vreme să-i dea crezare că scapă din tipare (inclusiv
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
logică; evadarea din logica cronologică, din gândirea eroului și intrigii pe baza unui trecut-prezent-viitor, aduce după sine și post-timpul lecturii. Cititorul percepe textul ca atemporal, universal valabil. Opera Desperado are o logică a ironiei și afectivității care subminează nevoia de cronologie, dând libertate lecturii. Post-timpul este, contrar așteptărilor, o credulitate a lecturii. Memoria lectorului trebuie să înghită tot pe nemestecate, la prima lectură. Nu se pune problema unei descifrări, deci a ceea ce s-a numit multă vreme lectură activă, ci a
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Eroul Desperado: Amintirea viitorului Întoarcerea la personaj Eroii Fluxului conștiinței aveau o aură (afectivă, meditativă). Autorul construia o stare de spirit, nu un destin, în ciuda faptului că realul îi copleșea personajele. Ordinea realului era confuză, pentru că moderniștii au desființat regula cronologiei, drept care incidentele pluteau, își pierduseră greutatea, gravitația, sensul narativ în construcția intrigii. Clarissa Dalloway, de pildă, amesteca "amintiri și dorințe" (cum numea T.S. Eliot sindromul, în The Waste Land): ea lucra cu un trecut imens, un prezent minimal și un
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
amintiri și dorințe" (cum numea T.S. Eliot sindromul, în The Waste Land): ea lucra cu un trecut imens, un prezent minimal și un viitor perceput doar ca o neliniște. Virginia Woolf predica renunțarea la love interest (intriga amoroasă) și la cronologie, dar proza ei se agăța de aceste două elemente cu încăpățânare; teoria ei nu făcea decât să afirme că Virginia Woolf nu putea construi o intrigă după regulile clasice, și căuta o teorie care să i se potrivească. Lirismul era
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
potrivească. Lirismul era deficiența majoră a prozei ei. Din cauza lui, romanciera căuta să modifice prezentul romanului. Dat fiind, însă, că Virginia Woolf a crescut cu trecutul (clasic) în sânge, romanele ei doar par să dărâme convențiile intrigii amoroase si ale cronologiei trecut-prezent-viitor, când de fapt ele se reordonează în urma lecturii exact după tiparul clasic pe care îl consideră teoria ei deficient. Ceea ce imaginează Virginia Woolf se pretinde a fi inovație, dar e de fapt o ultimă afirmare a tradiției. Clarissa Dalloway
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Pe de altă parte, inteligența lor ridiculizează, desființează orizontul lor de așteptare. Tradiția basmului, cu iubirea fericită (sau nu), cu final clar, nu mai înseamnă absolut nimic pentru autorul Desperado. Fericirea ori nefericirea nu mai au sens. Modernismul desființa timpul; cronologia nu mai avea niciun înțeles. Personalitatea eroului se prăbușea. Epoca Desperado recuperează, din cronologie, trecutul. Acest trecut înghite celelalte două momente ale timpului. Absorbit de trecut, viitorul e nu numai știut dinainte (lucru descoperit de moderniști), dar și despărțit de
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cu iubirea fericită (sau nu), cu final clar, nu mai înseamnă absolut nimic pentru autorul Desperado. Fericirea ori nefericirea nu mai au sens. Modernismul desființa timpul; cronologia nu mai avea niciun înțeles. Personalitatea eroului se prăbușea. Epoca Desperado recuperează, din cronologie, trecutul. Acest trecut înghite celelalte două momente ale timpului. Absorbit de trecut, viitorul e nu numai știut dinainte (lucru descoperit de moderniști), dar și despărțit de orice sentiment de așteptare. El e mai mult decât un lucru deja cunoscut: este
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
uită la aventuri dinăuntrul protagonistului. Chiar dacă romancierul nu analizează gândurile personajelor (cum făceau, în detaliu, Joyce sau Woolf), el nu mai poate părăsi interioritatea. Convenția povestirii realiste (Fielding, Dickens, Galsworthy), la fel ca și principiile ei de structurare (tradiția basmului, cronologia), par acum puerile chiar și cititorului nesofisticat. Până și romanele polițiste de calitate proastă discută acum ce gândește eroul, nu numai ce se petrece cu el. Găsim procedeul jurnalului în George Orwell (1984), Lawrence Durrell (Alexandria Quartet), John Fowles (The
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]