2,626 matches
-
armeana. Cel mai mare grup etnic din oraș a fost cel al sârbilor și cel de-al doilea a fost al germanilor În timpul Revoluției din 1848-1849, Novi Sad a fost parte a Voivodinei Sârbești, o regiune autonomă sârbă în cadrul Imperiului Habsburgic. În 1849, armata maghiară situată în Cetatea Petrovaradin a bombardat și a devastat orașul, care a pierdut o mare parte din populație. Conform unui recensământ din 1850 existau doar 7,182 cetățeni în oraș, comparativ cu 17,332 în 1843
Novi Sad () [Corola-website/Science/297122_a_298451]
-
loc treceri ale unor comunități săsești la calvinism, ceea ce a dus pe termen lung la introducerea limbii de cult maghiare și asimilarea comunităților săsești respective (ex. la Cluj, Dej, Lona Săsească, Feneșu Săsesc etc). Războaiele purtate de Ungaria și Monarhia Habsburgică împotriva Imperiului Otoman în secolele XVI-XVIII au dus la scăderea numărului sașilor transilvăneni și depopularea unor zone locuite anterior de sași (vezi harta alăturată). Odată cu intrarea Principatului Transilvaniei sub conducere habsburgică, grupul sașilor a început să se revitalizeze. Pe de
Sași () [Corola-website/Science/297169_a_298498]
-
Feneșu Săsesc etc). Războaiele purtate de Ungaria și Monarhia Habsburgică împotriva Imperiului Otoman în secolele XVI-XVIII au dus la scăderea numărului sașilor transilvăneni și depopularea unor zone locuite anterior de sași (vezi harta alăturată). Odată cu intrarea Principatului Transilvaniei sub conducere habsburgică, grupul sașilor a început să se revitalizeze. Pe de altă parte, în sec. al XVIII-lea, Curtea de la Viena a colonizat în fundus regius, protestanți austrieci, așa numiții landleri. Dintre sașii transilvăneni numeroși au făcut carieră ca ofițeri și înalți
Sași () [Corola-website/Science/297169_a_298498]
-
Marki, potrivit căreia, populația localității se află sub jurisdicția unei abații condusă de Andreas. De mai multe ori vatra orașului a fost distrusă de năvălitori. Turcii au cucerit orașul în mai multe rânduri, din anul 1687 intra în administrarea Imperiului Habsburgic, iar din anul 1867 intra în administrația austro-ungară până la sfârșitul Primului Război Mondial. Pâncota a fost renumită pentru târgurile și iarmaroacele sale încă din secolul al XVIII-lea. Recunoscut centru meșteșugăresc, breaslă apare că sistem de organizare la începutul secolului al XIX
Pâncota () [Corola-website/Science/297197_a_298526]
-
Acesta a fost teatrul de operațiuni în Războiul Franco-Spaniol și cel Franco-Austriac în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. După campaniile din 1794 din cadrul Războaielor Revoluției Franceze, Țările de Jos—inclusiv teritoriile care nu fuseseră vreodată sub dominație Habsburgică, cum ar fi Principatul Eclesiastic de Liège—au fost anexate de Prima Republică Franceză, punând capăt dominației austriece în regiune. Reunificarea Țărilor de Jos sub numele de Regatul Unit al Țărilor de Jos a avut loc după dezmembrarea Primului Imperiu
Belgia () [Corola-website/Science/297190_a_298519]
-
mai multe cărți de cult și a alcătuit în 1773 un letopiseț al Țării Moldovei, o compilație după letopisețele lui Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin și Ion Neculce. În anul 1774, împreună cu restul Bucovinei, Solca trece sub stăpânirea monarhiei habsburgice și devine parte a Austro-Ungariei. Ca urmare, numeroase familii de germani, polonezi și evrei se stabilesc în mica așezare bucovineană, care devine loc pentru diferite schimburi comerciale. La 29 aprilie 1785 Mănăstirea Solca, care funcționase până în acel moment ca lăcaș
Solca () [Corola-website/Science/297214_a_298543]
-
singură unitate, probabil în cursul anului școlar 1923-1924. În vremea comunismului instituția se numește Liceul Teoretic Solca, și este singura unitate de învățământ liceal din zonă. În prezent, instituția poartă numele Liceul Tehnologic „Tomșa-Vodă” Solca. După anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic (1774), autoritățile austriece au adus aici coloniști de origine germană, care proveneau din diverse regiuni ale imperiului și din landurile germane. În anul 1785 a fost înființat un “Oficiu de încercare și cercetare a sării din zona Solca” și, totodată
Solca () [Corola-website/Science/297214_a_298543]
-
XIV-lea). Viața în țară a fost grav afectată de Războaiele Husite, în timpul cărora a fost pusă sub embargou economic, și de cruciadele din toată Europa. După bătălia de la Mohács din 1526, Coroana Boemiei a fost treptat integrată în monarhia Habsburgică, drept una dintre cele trei părți principale ale sale, alături de Arhiducatul Austriei și de Regatul Ungariei. Răscoala din Boemia (1618-1620) a dus la o centralizare accentuată a monarhiei și la recatolicizarea și germanizarea forțată. În timpul reformelor radicale din secolul al
Cehia () [Corola-website/Science/297179_a_298508]
-
a urmat în 1618 a marcat începutul Războiului de Treizeci de Ani, care s-a răspândit în toată Europa Centrală. În 1620, revolta din Boemia a fost înăbușită în bătălia de la Muntele Alb, și legăturile între Boemia și țările ereditare Habsburgice din Austria s-au întărit. Războiul a avut un efect devastator asupra populației locale; oamenii au avut de ales între a se converti la catolicism și a părăsi țara. Perioada ce a urmat, din 1620 până la sfârșitul secolului al XVIII
Cehia () [Corola-website/Science/297179_a_298508]
-
secolului al XIX-lea au avut loc următoarele evenimente: Până la sfârșitul Primului Război Mondial, Liechtenstein a avut legături strânse mai întâi cu Imperiul Austriac și apoi cu Austro-Ungaria; principii domnitori continuau să-și tragă mare parte din avere din moșiile din teriitoriile habsburgice, și petreceau mare parte din timp la cele două palate ale lor din Viena. Devastarea economică produsă de război a obligat țara să încheie o uniune monetară și vamală cu celălalt vecin, Elveția. La momentul dizolvării Imperiului Austro-Ungar, s-a
Liechtenstein () [Corola-website/Science/298119_a_299448]
-
când rămășițele voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932. Racla va rămâne expusă în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, cu excepția unor viitoare evenimente religioase. Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui Petru cel Mare, care aveau toate interese la Dunăre. În această situație, micile popoare din răsăritul Europei puteau să se mențină doar adoptând o politică „suplă și abilă”. Țara Românească era vasală a
Constantin Brâncoveanu () [Corola-website/Science/297382_a_298711]
-
Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de la Karlowitz o perioadă marcată de avânt economic. Din punct de vedere fiscal, a avut de suferit în special populația rurală, ca urmare a cererilor Imperiului Otoman și mai târziu ale Imperiului Habsburgic. O mare parte a locuitorilor din satele aservite și-au pierdut pământul, reușind însă să-și păstreze libertatea. Situația internațională a Țării Românești s-a schimbat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales în ultimele două
Constantin Brâncoveanu () [Corola-website/Science/297382_a_298711]
-
revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal. Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari. Lajos Kossuth îi face
Nicolae Bălcescu () [Corola-website/Science/297435_a_298764]
-
cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă. Ca istoric, marea sa operă a fost "„Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”", pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de
Nicolae Bălcescu () [Corola-website/Science/297435_a_298764]
-
și impulsiv, activ și întreprinzător, era concentrat asupra nevoilor negustoriei cu cereale, lăsând în totalitate în grija soției creșterea copiilor. Familia mamei lui Take Ionescu era de origine aromână, din Macedonia, stabilită la începutul secolului al XIX-lea în Imperiul Habsburgic. Tatăl Eufrosinei fusese ofițer de cavalerie în armata austriacă. La vârsta de cinci ani este înscris la școala primară din Ploiești, dar trebuie să întrerupă cursurile în vara anului următor când cade victimă epidemiei de holeră care a afectat orașul
Take Ionescu () [Corola-website/Science/297438_a_298767]
-
și ulterior distrus de fiecare dată de otomani. În această perioadă, orașul a fost afectat de cele două mari migrații sârbe, în care sute de mii de sârbi în frunte cu patriarhii lor s-au retras împreună cu austriecii în Imperiul Habsburgic, care era așezat în Voivodina și Slavonia actuale. În timpul primei revolte sârbe, revoluționarii au deținut controlul asupra orașului de la 8 ianuarie 1807 până în 1813, când a fost recucerit de turci. După cea de-a doua revoltă sârbă din 1815, Șerbia
Belgrad () [Corola-website/Science/297464_a_298793]
-
al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav, din 1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat. După împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată de Austria, iar restul hatmanatului cazac a fost incorporat în Imperiul Rus. După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept
Ucraina () [Corola-website/Science/297474_a_298803]
-
moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, teritoriul căzăcesc (nu exista noțiunea de "Ucraina" ca stat. Exista doar "Ocraina" sau "margine" a Poloniei sau a Rusiei) intră sub stăpânirea rusă. În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția trecuse la Imperiul Habsburgic) făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și rutenii (rămași în stânga Niprului) nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus. Totuși, în cadrul imperiului, cazacii și rutenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația
Ucraina () [Corola-website/Science/297474_a_298803]
-
din 1919 au condus la, respectiv au pecetluit sfârșitul Austro-Ungariei. Republica succesoare a păstrat numele „austriac”, a abolit nobilimea și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Nu în ultimul rând pe baza experiențelor din deceniile care au urmat, administrației habsburgice, inclusiv din perioada ei austro-ungară, i se păstrează în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă. Denumirea oficială "Monarhia Austro-Ungară" (în germană "Österreichisch-Ungarische Monarchie"; în maghiară "Osztrák-Magyar Monarchia") a fost stabilită de către împăratul și regele Francisc Iosif I
Austro-Ungaria () [Corola-website/Science/297468_a_298797]
-
ei drept „închisoarea popoarelor” și „sortită pieirii”. Statele succesoare și-au văzut întreaga istorie comună dinainte de 1918 în primul rând sub aspectul asupririi și al împiedicării principiului autodeterminării. Expresiile „închisoarea popoarelor” și „germanizare” au fost folosite cu referire la Monarhia Habsburgică în special în spațiul slavilor de sud începâd cu 1918, chiar mai accentuat după 1945, și au rămas în memoria publică și în discursul oficial până la sfârșitul secolului XX. În opoziție cu această viziune, Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept
Austro-Ungaria () [Corola-website/Science/297468_a_298797]
-
în moduri mult mai variate decât mai înainte. Cei mai mulți locuitori ai Dublei Monarhii s-au asociat, în ciuda multor deficiențe (cum ar fi lipsa dreptului de vot a femeilor, sărăcia larg răspândită, problemele naționalităților, maghiarizarea etc.), cu educația publică a Monarhiei Habsburgice, cu începuturile unui sistem de asistență socială lipsit de complicații, cu serviciile inovatoare de sănătate publică, cu larga și comprehensiva toleranță religioasă, cu statul de drept și cu menținerea unei infrastructuri dezvoltate. De asemenea, cei mai mulți activiști ai minorităților au recunoscut
Austro-Ungaria () [Corola-website/Science/297468_a_298797]
-
de către Dieta Ungariei. Fiecare dintre cele două jumătăți ale monarhiei a avut începând cu 1867 propriul ei ministru-prezident care, la fel ca miniștrii cabinetului său, erau numiți și destituiți de monarh. În baza constituției și a dezvoltării real-politice a Monarhiei Habsburgice, ministru-prezident-ul Cisleithaniei a rămas dependent exclusiv de voința împăratului (în Consiliul Imperial nu exista procedura moțiunii de cenzură care să oblige cabinetul să se retragă), iar ministru-prezident-ul Transleithaniei a rămas dependent de voința regelui și a aristocrației maghiare. De la începutul
Austro-Ungaria () [Corola-website/Science/297468_a_298797]
-
populație la viața socială și politică. Procentajele analfabeților (Persoane în vârstă de peste 6 ani): Pe lângă sistemul școlar public de bază exista un sistemul școlar paralel pentru copiii militarilor, care a fost organizat special pentru cerințele militare. Problema naționalităților în Monarhia Habsburgică s-a dezvoltat într-o întrebare existențială cel mai târziu începând cu anul revoluționar 1848 prin naționalismul în creștere, care a cuprins și populațiile "lipsite de istorie". Într-o Europă a statelor naționale în curs de constituire, în care naționalismul
Austro-Ungaria () [Corola-website/Science/297468_a_298797]
-
era simțit drept cea mai puternică forță politică, statul supranațional și multinațional al Habsburgilor s-a dezvoltat tot mai mult în ochii celor mai mulți europeni, dar și a multora dintre locuitorii lui, ca un anacronism neviabil. Întrebarea dacă problema naționalităților Monarhiei Habsburgice ar fi putut fi cu adevărat soluționată primește astăzi în principiu răspunsuri mai degrabă afirmative decât negative. Concepte de reformă pentru salvarea monarhiei au fost dezvoltate destul, însă erau adesea nefezabile și nepractice. Unul dintre aceste concepte a fost chiar
Austro-Ungaria () [Corola-website/Science/297468_a_298797]
-
ar fi trebuit ca, pe lângă partea austriacă și cea maghiară a monarhiei, să fie înființată o a treia parte sub conducere croată, croații fiind grupul de slavi meridionali cel mai numeros și cu cea mai puternică tradiție istorică din Monarhia Habsburgică. Acest stat al slavilor de sud ar fi trebuit, în interesul întregii monarhii, pe de o parte să slăbească Ungaria și pe de altă parte să contracareze ambițiile sârbilor de a crea Serbia Mare. Însă trialismul a exclus o soluție
Austro-Ungaria () [Corola-website/Science/297468_a_298797]