5,611 matches
-
Apoi se opri: auzise geamătul adânc al celui căzut. Întăi stătu în cumpănă; voia să alerge la bordeie, să dea de veste. Apoi se hotărî. Și prin întuneric începu să scurme și să zvârle la dreapta și la stânga trestiile și paiele săivanului risipit. Se oprea din când în când și asculta. Apoi strigă: —Măi Niță, măi, eu-s, măi băiete...! Gemetele lui Lepădatu urmau înainte, dar păreau mai deslușite. Faliboga începu să urle prin noapte răgușit: — Măi oameni buni, măi! n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
sursa documentară a nuvelei. Scriitorul i-a cunoscut pe adevărații bordeieni pe moșia boierului George Moțun de la Ichimeni-Dorohoi. Fiica scriitorului spune că, în afară de personajul Niță Lepădatu, personajele împrumută nume reale: „până și Colțun, câinele în care aruncă moșneagul Tentea cu paie și surcele, a trăit cândva la Ichimeni“. G. Ibrăileanu și Eugen Lovinescu nu au acordat prea multă atenție acestui volum, în schimb G. Călinescu a fost impresionat de adunarea „oamenilor cu taine“ de pe moșia substrasă civilizației, un adevărat „spectacol de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
căci asta era slujba lui. Mai bine ar fi fost să fie întrebat înainte de fapta cea crâncenă, dar împărații au narav să făptuiască întăi și să întrebe după aceea. — Mărite stăpâne, a suspinat clericul, nici un fir de păr și nici un pai nu se clintește aici pe pământ fără știrea lui Allah cel veșnic. N-avem nimic de făcut. Să ne închinăm și să ne supunem. Marele Soliman s-a simțit mai mic decât toți mișeii împărăției sale și două lacrimi i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
purtase la tot felul de nunți de-a lungul anilor. A fost aproape la fel de șocant ca descoperirea unei gropi comune. Erau zeci, una mai fistichie decât alta, și, nu știu de ce, lui JJ îi picase cu tronc o pălărie de pai plată, lucioasă, cu o legătură de cireșe atârnând de bor. JJ susținea că e o „pălărie de cowboy“, dar, sincer, nimic n-ar fi putut fi mai fals. Deja, la trei ani, dovedea o agreabilă notă de excentricitate - care trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
ascuțit-o lui. Binecuvântând amintirea tatălui lor, izbucniră amândoi în râs din toată inima. Erau acum complici, la fel ca în trecut. Khâli își trase în față pulpana jubbei și se așeză cu picioarele sub el pe o rogojină din pai împletit, la intrarea odăii surorii sale. — Întrebările tale îți sfâșie mintea cu blândețe, precum neaua de pe muntele Kolair care arde obrazul mai tare decât soarele deșertului. Dintr-odată încrezătoare și chiar ghidușă, Salma îi zvârli fără menajamente: — Ce-mi răspunzi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
cursul căreia se făcea schimb de daruri somptuoase. La toate aceste sărbători se adăugau Paștele, Assir, începutul toamnei, și mai cu seamă faimoasa sărbătoare de Mihrajan. Pentru acest din urmă eveniment, exista datina de a se aprinde focuri mari din paie; se spunea în glumă că aceasta era noaptea cea mai scurtă a anului și că nu merita să stai atunci să dormi. Zadarnic ai fi încercat, de altfel, să găsești fie și cel mai mic răgaz de odihnă, căci bande
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mea avea același zâmbet pe care-l ghicisem noaptea, și aceeași mireasmă de parfum delicat. Aplecat deasupra frunții ei netede și senine, o înecam în promisiuni emoționate și tăcute. Dinspre fereastră îmi ajungeau iarăși la urechi gălăgia, târguielile negustoreselor, foșnetul paielor călcate în picioare, sunetele unor vase de aramă, strigătele animalelor, ca și mirosurile purtate de un vânt ușor, dar răcoros, care ridica timid perdeaua. Iubeam totul, binecuvântam totul, Cerul, deșertul, drumul, Tombuctu, pe seniorul din Uarzazat și până și durerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
culegând, mai mult prin gesturi decât prin vorbe, vești despre dezastru. Arsese mai mult de jumătate din Tombuctu și nimic nu părea că ar putea stăvili focul, ațâțat de vânt, ca să nu se răspândească printre nenumăratele colibe cu acoperiș din paie, primejdios de apropiate unele de altele. Trebuia să mă îndepărtez cât mai iute cu putință de acea gigantică vâlvătaie. Auzisem, în ajun, că o caravană de neguțători de toate neamurile era adunată în afara orașului, gata să plece la revărsatul zorilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
un lac cu malurile înghețate. Când ajunse într-un sat, se opri la tavernă. Mâncă singur, într-un colț, ascultând glasurile negustorilor care umpleau încăperea. În cele din urmă se duse în grajd și se întinse pe o grămadă de paie. Învelit cu o pătură, avându-l pe Lurr la picioare, se gândi că, încă o dată, datora cunoștințelor sale de medicină faptul că își găsise un culcuș. Proprietarul îi îngăduise să stea acolo deoarece îi dăduse un leac împotriva inflamației ochilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
În încăperea cufundată în liniștea nopții se auzeau doar trosnetul focului și glasul acela șoptit. Trosnetul și șoaptele se amestecau, devenind un singur sunet ce alina oboseala lui Valerius. Dacă vrei să dormi... Bărbatul făcu semn spre o grămadă de paie aflată în partea opusă a încăperii. Valerius nu se mișcă. Nu dormea niciodată după ce acorda îngrijiri cuiva, fiindcă știa că veghea lui înlesnea calea spre vindecare a celuilalt. Dacă veghea, putea convinge Moartea să plece în altă parte. Își aminti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
este urmărit, că rămâne aici și că, mai devreme sau mai târziu, va fi ucis? — El nu e Salix. — Dar ar putea fi. Valerius nu fu în stare să răspundă. Ca să scape de privirea fetei, se întinse pe grămada de paie. Lurr îl urmă și se încolăci alături de el. — Trebuie să dorm. Valerius își puse capul pe brațe. Salix, se gândi, prietenul meu, prietenul meu drag. Rușinea de demult făcu să-i ardă obrajii, chiar dacă trecuseră atâția ani. Într-o zi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
două cupe și ieși prin spate. Urcă pe scărița îngustă care ducea sub acoperiș și împinse o ușă. — A plecat. Puse carafa în fața lui Valerius și umplu cupele. Valerius îi dădu una gladiatorului, care era așezat pe o grămadă de paie, cu spatele sprijinit de perete. Flăcăruia unei lămpi atârnate de o bârnă lumina chipurile celor trei bărbați. — Bea, spuse Valerius mângâindu-l pe Lurr, care își pusese botul pe genunchiul lui. Când am auzit glasul ăla... Aș vrea să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
unde se află Velunda. Dacă ea îi prevestește ceva rău... Vitellius e periculos pentru cei care îi fac prevestiri nefaste. Iar Velunda o fi vrăjitoare, dar e femeie. E slabă. Nu vreau s-o găsească Vitellius. Valerius se întinse pe paie și își duse mâinile la ceafă. — O s-o găsească. Velunda nu se ascunde de nimeni. Închise ochii. Velunda citea destinul oamenilor în mersul stelelor și în adierile ce mângâiau firele de iarbă. Le citea în simbolurile desenate de micile bucăți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Veneau bărbați, femei, copii, pentru că vestea morții Velundei se răspândise cu repeziciune; le părea rău că preoteasa fusese omorâtă și că Valerius Galul era acuzat de uciderea ei. Îi aduseră un vas cu jăratic, să nu-i fie frig, niște paie, ca să nu doarmă pe piatră, și mâncare, să-și astâmpere foamea. Valerius nu se mișca deloc. Un centurion se aplecă deasupra lui și îl atinse, temându-se să nu fie mort. Tresărirea cu care Valerius îl respinse îl liniști pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
fi citit gândul. Punem pariu? Un vuiet anunță intrarea campionului lui Vitellius. Skorpius nu intră în arenă pe poarta laterală, ca Salix. În strigătele entuziaste ale mulțimii, se ivi de sub pământ. Apăru mai întâi capul, acoperit de părul de culoarea paiului, care înconjura chipul inexpresiv și osos, apoi umerii puternici, cu pielea foarte albă, apoi trupul gol, uns cu ulei, ce strălucea în lumina soarelui. Purta doar un perizom roșu. Picioarele, groase ca niște trunchiuri de copaci, se sprijineau, goale, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să se năpustească în pulvinar având în minte un singur obiectiv. Era uimit că fusese capabil de un sentiment atât de violent, pe care nu-l cunoscuse până atunci. Cineva suspină lângă el. Valerius se întoarse brusc. Pe grămada de paie, lângă el, era întins un bărbat. Avea vreo douăzeci de ani. — Dormeai când m-au adus aici. Avea ochii limpezi. Buza îi era umflată, plină de sânge închegat. — Am venit de curând. Manteus a scos mulți bani din buzunar ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o placă de bronz cu două fante pentru ochi. În jurul piciorului stâng al începătorului înfășurară un bandaj gros, iar deasupra așezară o placă concavă de bronz, ce-i ajungea imediat sub genunchi. În mâna stângă îi puseră scutul dreptunghiular din paie și nuiele. Atunci își făcu apariția un rețiar. Nu avea plasa, nici manșonul cu galerus protector pe brațul stâng; nu avea nici măcar pumnalul. Ținea în mână doar tridentul, ale cărui vârfuri erau niște sfere învelite în piele, pentru a evita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
rețiar. Nu reuși, cu arma pe care o ținea în mâna dreaptă, să facă o pată roșie pe trupul aproape gol al adversarului. În cele din urmă, leșină. 28 — Îmi ajunge. Valerius sări jos și se întinse pe salteaua de paie. Nu mai putea suporta urletele instructorilor care dădeau comenzi și nici strigătele de durere ale luptătorilor. Marcus îl urmă. — Și tu ești începător, zise Marcus, privindu-l cu atenție. Ești secutor și ți-e teamă. Și mie mi-a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
un prieten al tău... Când lupți, nimic nu mai contează, nici măcar prietenia. Gladiatura are reguli stricte; e jocul vieții și al morții. Dacă înving, sunt plătit; dacă pierd, mor. Nu mi-am pus niciodată alte întrebări. Marcus se întinse pe paie. Nu-l întrebă pe Valerius cum ajunsese la Ludi. Poate că știa deja. Își puse mâinile sub ceafă și începu să povestească despre începuturile luptelor de gladiatori, despre semnificația rituală a luptelor, care se transformaseră, la Roma și în întregul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe Proculus cu o privire inexpresivă. El te va conduce. Antrenează-l cum crezi de cuviință. Aceste Ludi și toate mijloacele mele îți stau la dispoziție. E bine? Da, surâse Proculus. E bine. — Mediculus... Mai trăiești? Valerius era întins pe paie. Îl durea spatele și toți mușchii îi erau contractați de durere în urma antrenamentului. Se simțea atât de rău, încât nu putea nici măcar să deschidă ochii. — Mediculus... Așa îl alinta maestrul lui de filosofie și medicină. — Am rugat să-l mute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dădu ascultare. Continua să se uite la el, parcă nevenindu-i să creadă. Maestrul îl examină din cap până în picioare cu ochii săi negri, pătrunzători, și dădu din cap. — Bine. Ai să vezi că vom reuși. Valerius se așeză pe paie, alături de Proculus, și își sprijini capul pe umărul lui puternic, osos. — Am nevoie de tine... Se îndepărtă puțin, privindu-l grav pe maestru. Proculus ridică sacul, pe care îl lăsase jos când intrase, și îl puse pe genunchii lui Valerius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ca și cum ar fi terminat de spus o rugăciune. — Mâine începem antrenamentele. Se lumina de ziuă când Proculus îl duse pe Valerius în arena pentru antrenamente. Se opri în dreptul unui par înfipt în pământ, pe care erau agățate câteva ținte de paie și alte obiecte de lemn și de fier. — Ăsta e parul antirețiar, care servește pentru antrenamentul de bază al secutor-ilor. Se aplecă și trasă pe pământ un cerc. Ăsta e punctul de plecare al exercițiului. Între punctul ăsta și țintele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în jos, înclina scutul, iar marginea de jos a acestuia lovea T-ul. Capătul bățului aluneca pe scut și Valerius reușea să-l împingă la pământ și să-și continue fuga prin galerie, ajungând să lovescă cu sabia ținta de paie. De fiecare dată când atingea ținta se simțea cuprins de o furie asemănătoare cu cea care îl determinase să dea buzna în pulvinar ca să-l ucidă pe Vitellius. Da, zise Proculus. Cam asta e... În adâncul sufletului, trebuie să simți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
zâmbind. Valerius înțelese atunci că salturile în lături și mișcările continue ale tracului aveau un scop precis. Se ridică și reluă antrenamentul care, dincolo de aparența jocului, presupunea un efort enorm. Soarele apunea când Valerius se întinse pe salteaua lui de paie. Nu-i era foame și-și simțea mușchii arzând din cauza efortului. Mestecă încet felia de pâine care constituia cina și rămase nemișcat, cu capul pe sacul în care păstra panglica albă a Velundei. Proculus stătea lângă el. — Povestește-mi despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în jurul lui într-un dans mortal nu-l mai speriau. Când primi o lovitură de trident în umăr, nu ținu seama de durere și continuă să-și urmărească adversarii. — Și totuși... zise într-o seară Valerius. Stătea pe salteaua de paie și-și privea mâinile, uimit. — Par diferite. Înainte să încep antrenamentul nu erau așa. Parcă ar fi niște clești. Cu mâinile astea, chiar dacă m-ar fi ținut o sută de oameni, aș fi reușit să-l sugrum pe Vitellius. Proculus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]