2,564 matches
-
va fi semnalul înfrățirii omenești. Nimeni nu va mai mușca pământul, cu pântecul sfâșiat și măruntaiele scurse, ca brigadierul Steilă în ziua cea de pomină. Nimeni nu va mai duce mâna la capel, ca pentru salut, în picioare, cu pieptul rezemat de muchia de sus a chesonului, cu creerii scurși din tâmplă în mânecă, așa cum l-am văzut pe sergentul Pătulea pe malul fluviului, în fața monitoarelor austriece. Asta se va întâmpla mai târziu, când voi dispare din grămada oamenilor, ca să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
simplu „oameni” și educația unitară a celor care nu s-au născut încă, va stârpi din suflete buruiana răului, crescută în fiecare dintre noi din sămânța nedreptății. - Bravo! întrerupse încântat piticul dinlăuntrul meu și recăzu să adoarmă iar, cu căpățâna rezemată pe zăbrelele coastelor mele. Până atunci, cugetai întunecat, vom crăpa ca ploșnițele, înăbușiți de gaze, contaminați de ciumă. În orașele cu hecatombe de cadavre, moartea obosită, dominând din înălțimea stârvurilor împuțite, va rânji, trecând prin coasă caravanele de șobolani înspăimântați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
evadări cu pocăite reîntoarceri o văzui pe Amidé, în fundul unei curți. Era desculță, cu genunchii ușor îndoiți. Stătea în picioare, aplecată din șale, cu mâinile înfundate în apa din găleata puțului. Prea departe ca să-i pot desluși chipul, mă înclinai rezemându-mă cu coatele de zidul scund al curții. Ulița pietruită grosolan era pustie în calmul alb ca varul. Septembrică fu lumea în amiaza aceea. Amidé tresărise, la primul șuierat și rămase în ascultare, neclintită. La a doua chemare, dânsa întoarse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
vieți mizere el ne-a citit într-o liniște de pioasă reculegere, deși nici un om din sală nu putea să prindă vreun cuvânt. Se vedea doar mișcarea buzelor sale, mâna cu care întorcea paginile manuscrisului și brațul stâng cu cotul rezemat de catedră și cu pumnul în care își sprijinea capul, un cap aproape adormit, ascuns pe jumătate sub borul pălăriei negre. Se credea, pesemne, singur și citea numai pentru el. ...Azi e mort. Sufletul său a rămas însă într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
se află la Galeriile Municipale din Birmingham. — Nu mă duc decât rareori la Birmingham, spuse Henry, și atunci doar ca să schimb trenul, În drum spre câte un alt oraș. — Dar probabil ai văzut gravuri după el. E cu un tânăr, rezemat de un copac, Într-o pădure cu aspect de toamnă, și cu iubita lui, care Îl ține de mână și Încearcă să-l consoleze. Tânărul ar trebui să aibă În jur de treizeci de ani, dar e Îmbătrânit prematur. E
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
lui Keller lângă Vacanță de Eu a altui Keller. Iar Omulețule, acum încotro? a lui Hans Fallada era de găsit între Pastorul foamei de Raabe și Călărețul lui Storm. Probabil că de O luptă pentru Roma a lui Dahn se rezema acel volum ilustrat purtând titlul Rasputin și femeile, pe care mai târziu l-am atribuit pe nedrept, ca lectură constrastantă la Afinitățile elective de Goethe, cuiva care era înnebunit după cărți din motive cu totul altfel stratificate, pentru ca, pe baza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
catolic, că o să vrea neapărat să se facă preot, episcop, poate chiar cardinal... Dar asta este o altă istorie, al cărei început s-a rătăcit și care nu are ce căuta aici, în pădurea întunecată. Acum doarme, șezând cu spatele rezemat de un copac. Acum tresare, dar nu-i este frig, cu toate că ceva mai înainte simțea lipsa mantalei sale care s-a pierdut la Weißwasser. Acum, la lumina zilei, asemenea trunchiurilor de copaci, are și el umbră, dar nu reușește să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
să-l văd pe Manuel și el stătea pe terasă, cu mania taurilor. Să tot fi fost șase când am luat-o pe scara argaților. Io, ce mai, am rămas și-am spus Ah! Ce panaramă! Io, cu vintiagu saumon, rezemată În shorts Vionnet de ostreață și, la doi pași, Manuel, răstignit În fotol, că prin spătar Îi băgase cuțitașu lu Pampa În cârcă. Bine că candidu vâna mâțe și n-a trebuit să vadă ceva așa oribil. Seara, a venit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
nu riști canci: tipu distins Îl miroși dân depărtare. Da acilea, În străinătăți, te ia cu amețeli: nu alegi vorba mitocanului de-a Împăratului. Te Îmbrățișez, Indianu IV Dragă Avelino, Norii negri dă vijelie s-a destrămatără. Vineri m-am rezemat dă ușa de la intrare, parcă așa, fără voie, și, pă când portaru dormea somnu morților, am citit memorandumu: „9 a.m. Baronul G.L. Cafea cu lapte și cornuri cu unt“. Baron: du-te dă-l cântărește. Veștile dă la mine, poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
am dominat intact micu dejun. Și, să vezi și să nu crezi, s-au și auzitără pași dă mascul. M-am perdut cum am putut mai bine dân vedere pântre hainile dân cuier. Masculu cu pașii iera baronu. S-a rezemat pă furiș dă măsuță. Mandea aproape m-am dat dă gol din pricina la râs, fincă ghicisem că baronu dădea să hăpăie potolu dân tavă. Da canci. A scos clondirașu cu hârca și oasele și, sub farurile mele, care făcea portretu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
bună zi, am observat că ușile rămăseseră pe jumătate deschise. Întregul patio era plin cu deținuți eliberați, cu valijoare În mâini. Gardienii nu ne dădeau nici o atenție. M-am Întors să-mi strâng ceaiul mate și ibricul și m-am rezemat de ușa de intrare. Am ieșit În strada Las Heras și uite-mă aici. — Și dacă vin să te prindă În jbilț? am zis cu glas perit, fincă mă gândeam la siguranța mea. — Cine să vină? Totul e numai vorbe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
cabina sa strâmtă și cenușie, asemenea unei celule de Închisoare. Valiza i se odihnea pe cușetă. Într-un colț, un calculator, cu tastatură aferentă. Lângă el, un manual gros, cu coperte albastre. Se așeză pe patul tare și neprimitor. Se rezemă cu spatele de o țeavă de pe perete. — Bună, Norman, se auzi o voce caldă. Mă bucur să văd că te-au băgat și pe tine În chestia asta. E opera ta, nu-i așa? O femeie se oprise În cadrul ușii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
Este omul Pentagonului, care sfătuiește guvernul În privința dotărilor cu armament. Întrebarea este cum a ajuns să conducă un asemenea proiect? Mă depășește, spuse Norman. Se așeză pe pat și-și scoase pantofii din picioare. Brusc Îl cuprinse oboseala. Beth se rezemă de tocul ușii. — Pari a fi În formă, remarcă Norman, gândindu-se că până și mâinile ei inspirau forță. — Așa s-ar zice. Am o mare Încredere În ce va veni. Dar tu ce crezi? Ai să te descurci? Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
ceva flasc. Crezuse că era o broască, dar, de fapt, era mâna unui copil, separată de trup. Altădată, văzuse cadavrul carbonizat al unui bărbat Încă prins În curelele scaunului; scaunul fusese azvârlit În curtea unei case de la suburbii și stătea rezemat de o cădiță de baie din plastic. Iar la Dallas putuse vedea cum anchetatorii, cățărați pe acoperișurile caselor, adunau părți din trupuri omenești, punându-le În saci... Activitatea Într-o echipă de acest gen presupunea o extraordinară vigilență psihologică, pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
se auzi vocea lui Beth: Hai, băieți, ați lămurit-o? — Da, Beth, cred că da, spuse Norman. — Bun, zise Beth. Pentru că eu am făcut o descoperire aici În navă. — Ce anume? — Am găsit echipajul! — Ați venit amândoi, remarcă Beth. Ședea rezemată de o consolă din confortabila cabină de pilotaj a astronavei. Da, spuse Norman, uitându-se la ea. Arăta bine. Ba chiar arăta mai bine ca oricând. Mai puternică și mai senină. De fapt, era chiar frumoasă. — Harry a fost de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
plânsă și noaptea din urmă mi-e veșnică și tristă Alinarea. Această tăcere ce-mi îmbracă HAINA DE VREMI, prin anii de patimi în seceta neștiutelor glasuri din PĂMÂNTUL TĂCERII DIN SERI. AMEȚITOAREA DRAMĂ A DELIRULUI Timpul îmi ucide visul rezemat de streașina cerului, în El, au locuit toate iubirile mele imposibile. Și a venit toamna găsindu-mă în răstignirea de nopți suferinde, cutremurată de amețitoarea dramă a delirului. În răcnetul taciturn de întrebări, am văzut pentru prima dată cum ABURII
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
foamea de ger, lupii au licărul lunii, te cuprind și te macină-n cer. Ah, câte cuvinte aș dori în noaptea asta să le arunc pe fereastră, dar e atât de târziu... numai o adiere mă sărută și pleacă, mă rezem în zidul odăii și privesc pisica ce se lungește pe o nucă de vis, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, n-au fost ele singurătățile cu mine, nu ele m-au rănit, nu, doar el norul întunecat ce vroia să
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
Ploaie mocănească Elena Marin Alexe Storc umezeala în pumni până la ultimul strop, apoi cu fruntea rezemată de răcoarea cețurilor dinspre Măgura, fac autostopul pe calea vieții.. Până se crapă de ziuă, rătăcesc dusă de gânduri, scormonind în iluzia primăvăratecă, acompaniată doar de șoaptele sacadate, monotone, fatale clipelor melancolice, picături șovăitoare, reci, străine sufletului. Ropotul nu mai
Ploaie moc?neasc? by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83336_a_84661]
-
Erai îngrozită. Și eu care credeam că-i place de mine! a exclamat Helen și-a început din nou să râdă. Totul era așa de amuzant, că nici nu mai era în stare să se îndrepte de spate. S-a rezemat de zid, după care s-a cocoșat din nou de râs. Eu am rămas pe loc și am privit-o cu răceală în timp ce Kate urla ca scoasă din minți. Adam părea un pic năuc. Dacă era ceva de râs, atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
Înșfăcă o pușcă și porni la vînătoare de mexicani. Pentru asta putea să bage mîna-n foc: Îl văzuse pe Dick mergînd spre parcare cu o pușcă de asalt Ithaca. Zgomotul Începea să fie agresiv. Bud ieși În parcare și se rezemă de o mașină de patrulare. Afară Începu să burnițeze. La ușa arestului era zarvă: Dick Stens Îmbrîncea doi indivizi dinăuntru. Un urlet. Bud calculă În gînd șansele ca Stens să-și termine cu bine cei douăzeci de ani de serviciu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
care le-ar putea afla, bucurându-se, și îi mai spune că, în timp ce ea stă aici și zace, afară toate continuă. Iar orice efort să nu se mai gândească e inutil. Mâinile îi sunt umede de o transpirație rece, stă rezemată de tăblia patului, privind spre fereastră, întocmai cum stătea rezemată acasă, nu cu mult timp în urmă, când îi povestea lui Andrei Vlădescu întâmplări pe care nici nu credea că le mai ține minte ori că ar avea curajul să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
durere, nici măcar de teamă, ci de ceva semănând cu panica, o stare pe care n-o putea mărturisi nimănui, înainte de toate pentru că nici ea n-o înțelegea. Apoi fiorul se risipea și lăsa în loc un gol insuportabil. O vreme rămânea rezemată de pernele sprijinite de tăblia patului, privind lucrurile din jur, pe îndelete și îndelung, de parcă le-ar fi văzut prima oară sau trebuia să-și reamintească rostul lor. Neapărat cobora după aceea din pat, își vâra picioarele în papucii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
i-a spus. Dar abia după un timp a înțeles că îi vorbise numai în gând și că nu rostise nici un cuvânt, doar râdea privindu-l și era cât pe ce să-l întrebe „Cum arăt?“ și atunci s-a rezemat între pernele patului, iar el s-a dus la ușa-fereastră, cum făcea în fiecare zi, privind afară peste acoperișuri și coroanele arborilor, apoi s-a întors spre ea, zicându-i: „Țuguiul e la locul lui, deci totul e bine“. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ați înțeles cu toții greșit, eu n-am vrut să vă cer decât un sfat și...“ „Exact asta și facem, n-am înțeles greșit. Ascultă-mă pe mine, cel mai bine ar fi să...“ Dar Andrei nu-l mai asculta, stătea rezemat de tocul ușii, cu mâinile la spate, legănându-se ușor. Se uita în jos la cămașa decolorată, dunga ștearsă a pantalonilor, pantofii pudrați cu fire de praf, lemnul cenușiu al parchetului îmbucându-se cu zig-zaguri murdare. Gândind: nu asta le-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
clipele de chin. „Asta nu înseamnă nimic pe lângă altfel de chinuri“, îi spunea Rodica Dumitrescu dintre pături. „Cel puțin știi că trăiește undeva, indiferent ce ar face, dar trăiește.“ În convalescență după o boală scurtă, Rodica Dumitrescu stătea între perne, rezemată de tăblia patului, slăbită, cu părul negru înfoiat, cu brațele pufoase ieșind din cămașa albăstriu vaporoasă întinse în fața sa pe pături. Lumina crepusculară inunda încăperea prin ferestrele înalte larg deschise și pictura abstractă atârnată deasupra patului strălucea. Andrei Vlădescu ședea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]