2,332 matches
-
obligați să accepte o pace impusă de genovezi, care la rândul lor vor suferi, în 1353, înfrângeri în apele Sardiniei. Tratativele de pace cu Veneția eșuează, astfel încât amiralul Doria își reorganizează flota, ocupă Parento în Istria și îi înfrânge pe venețieni lângă Navarino, în 1354. Aceștia din urmă sunt obligați să plătească Genevei despăgubiri semnificative. Ultimul război veneto-genovez a fost declanșat în Cipru, unde, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Pierre al II-lea de Lusignan din 1373, se ajunge la
Republica Genova () [Corola-website/Science/323326_a_324655]
-
Într-o nouă constelație a conflictului Genova a înfruntat alături de Ungaria, Austria și Padova Veneția, care se aliase cu Bizanțul și Ciprul. În 1379 amiralul genovez Luciano Doria asediază chiar Veneția, ajungând până la Chioggia, în lagună. După o mobilizare generală venețienii reușesc să încercuiască flota genoveză de la Chioggia. La 24 iuie 1380 genovezii capitulează necondiționat și după alte confruntări în decursul anului 1381, semnează „Pacea de la Torino” cu Veneția. Aceasta își va continua și după încheierea păcii politica de expansiune în
Republica Genova () [Corola-website/Science/323326_a_324655]
-
patrulea tur votul a fost unanim, în dimineața zilei de 11 august, deși Borja avea doar 15 voturi înainte de accessus; conform altor relatări, Borja a primit toate voturile cu excepția votului său, pe care l-ar fi dat lui Carafa. Emisarul venețian la Milano și-a informat confratele de la Ferrara: „căci prin simonie și o mie de fărădelegi și fapte necinstite s-a vândut titlul de papă, faptă rușinoasă și detestabilă”, adăugând că se așteaptă ca Spania și Franța să nu-l
Conclavul papal din 1492 () [Corola-website/Science/323389_a_324718]
-
așa încât să îi permită să își proclame suveranitatea temporală asupra întregii regiuni Friuli. În două rânduri, în 1027 și 1044, patriarhul Poppo, care a restaurat vechea catedrală din Aquileia, a atacat și jefuit Grado, și, cu toate că ulterior, la intervenția statului venețian, Statul papal a reconfirmat demnitatea patriarhuluii de Grado, acest oraș nu și-a mai revenit, deși a continuat să fie sediu patriarhal până la transferarea patriarhiei la Veneția (Castello), în 1450. În secolul al XIV-lea, patriarhatul de Aquileia a atins
Patriarhatul de Aquileia () [Corola-website/Science/324257_a_325586]
-
Piave până la Alpii Iulieni și nordul Istriei. Pentru o vreme, sediul Patriarhatului a fost transferat la Udine de la 1238, pentru a reveni la Aquiliea în 1420, atunci când Republica Veneția a anexat teritoriul orașului Udine. În 1445, înfrânt din nou de către venețieni, patriarhul Ludovico Trevisan a consimțit să renunțe la domeniul său temporal în schimbul unei rente anuale de 5.000 de ducați primiți din "Zecca" venețiană. Din acel moment, venețienii au devenit singurii care să dețină titlul patriarhal, iar teritoriul a fost
Patriarhatul de Aquileia () [Corola-website/Science/324257_a_325586]
-
în 1420, atunci când Republica Veneția a anexat teritoriul orașului Udine. În 1445, înfrânt din nou de către venețieni, patriarhul Ludovico Trevisan a consimțit să renunțe la domeniul său temporal în schimbul unei rente anuale de 5.000 de ducați primiți din "Zecca" venețiană. Din acel moment, venețienii au devenit singurii care să dețină titlul patriarhal, iar teritoriul a fost încorporat în Republica Veneția sub numele de "Patria del Friuli", guvernată de către un "Proveditor General" sau un "Luogotenente" cu reședința la Udine. Titlul patriarhal
Patriarhatul de Aquileia () [Corola-website/Science/324257_a_325586]
-
Veneția a anexat teritoriul orașului Udine. În 1445, înfrânt din nou de către venețieni, patriarhul Ludovico Trevisan a consimțit să renunțe la domeniul său temporal în schimbul unei rente anuale de 5.000 de ducați primiți din "Zecca" venețiană. Din acel moment, venețienii au devenit singurii care să dețină titlul patriarhal, iar teritoriul a fost încorporat în Republica Veneția sub numele de "Patria del Friuli", guvernată de către un "Proveditor General" sau un "Luogotenente" cu reședința la Udine. Titlul patriarhal de Aquileia a fost
Patriarhatul de Aquileia () [Corola-website/Science/324257_a_325586]
-
în Occident, vizitând Roma, Franța și Flandra, căutând să găsească resurse financiare pentru a putea recruta o armată cu care să recupereze teritoriile pierdute. În 1237, Balduin al II-lea a amanetat Coroana cu spini a Mântuitorului către un negustor venețian. Eforturile sale au avut succes, iar în 1240 a revenit la Constantinopol, parcurgând Germania și Ungaria în fruntea unei armate considerabile. Evoluția evenimentelor l-a împiedicat pe Balduin să profite de pe urma acestui ajutor, așa încât în 1245 a trebuit să întreprindă
Balduin al II-lea de Constantinopol () [Corola-website/Science/324330_a_325659]
-
V-lea de Luxemburg în 1256, el își vinde drepturile asupra comitatului către vărul său, Guy, contele de Flandra. Strâmtorarea financiară extremă l-au adus pe Balduin în situația să îl predea pe propriul său fiu, Filip, în mâinile negustorilor venețieni, ca garanție pentru un împrumut (mai târziu, Filip va fi răscumpărat de către regele Alfonso al X-lea al Castiliei). Se estimează că, în vremea lui Balduin al II-lea, populația Constantinopolului a ajuns la cifra cea mai de jos din
Balduin al II-lea de Constantinopol () [Corola-website/Science/324330_a_325659]
-
disperate, în 1261 Constantinopolul a fost recucerit de către bizantini, prin Mihail al VIII-lea Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, astfel încât domnia efectivă a lui Balduin ajunge la sfârșit. El a reușit să scape din Constantinopol, îmbarcându-se într-o galeră venețiană și ajungând la Negroponte (Eubeea), posesiune venețiană, după care și-a căutat itinerariul prin Atena, Apulia, ajungând în cele din urmă în Franța. Ca împărat titular, a continuat aceeași politică, anume să solicite ajutor din partea puterilor occidentale. În 1267, a
Balduin al II-lea de Constantinopol () [Corola-website/Science/324330_a_325659]
-
de către bizantini, prin Mihail al VIII-lea Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, astfel încât domnia efectivă a lui Balduin ajunge la sfârșit. El a reușit să scape din Constantinopol, îmbarcându-se într-o galeră venețiană și ajungând la Negroponte (Eubeea), posesiune venețiană, după care și-a căutat itinerariul prin Atena, Apulia, ajungând în cele din urmă în Franța. Ca împărat titular, a continuat aceeași politică, anume să solicite ajutor din partea puterilor occidentale. În 1267, a trecut în Italia, de unde spera să obțină
Balduin al II-lea de Constantinopol () [Corola-website/Science/324330_a_325659]
-
al cruciadei, marchizul Bonifaciu de Montferrat. În vreme ce Bonifaciu era considerat ca fiind cel mai probabil ales, datorită conexiunilor sale cu curtea bizantină, Balduin avea atuul tinereții, al pioșeniei și al faptului că devenise cel mai popular lider cruciat. Cu sprijinul venețienilor, Balduin a fost ales în data de 9 mai 1204 și încoronat pe 16 mai în Sfânta Sofia, în cadrul unei ceremonii care urma îndeaproape obiceiurile bizantine. În timpul ceremoniei, Balduin purta o bijuterie foarte prețioasă care aparținuse împăratului Manuel I Comnen
Balduin I de Constantinopol () [Corola-website/Science/324339_a_325668]
-
sau Domini da Màr a reprezentat numele utilizat pentru a desemna teritoriile maritime și de peste mări ale Republicii venețiene, incluzând Istria, Dalmația, Negroponte, Morea, insulele din Marea Egee care au constituit cândva Ducatul Arhipelagului, precum și insulele Creta și Cipru. Aceste posesiuni, alături de "Dogado" ("Ducatul", Veneția propriu-zisă) și de "Stato da Tera" (posesiuinile din Italia de nord), constituia subdiviziuni ale statului
Stato da Màr () [Corola-website/Science/324366_a_325695]
-
incluzând Istria, Dalmația, Negroponte, Morea, insulele din Marea Egee care au constituit cândva Ducatul Arhipelagului, precum și insulele Creta și Cipru. Aceste posesiuni, alături de "Dogado" ("Ducatul", Veneția propriu-zisă) și de "Stato da Tera" (posesiuinile din Italia de nord), constituia subdiviziuni ale statului venețian. Constituirea "imperiului" venețian e peste mări își are începuturile în jurul anului 1000, atunci când, în urma unei reușite și fructuoase campanii a dogelui Pietro II Orseolo împotriva piraților slavi din Marea Adriatică, Dalmația a trecut în stăpânirea Republicii. Punctul de atingere a maximei
Stato da Màr () [Corola-website/Science/324366_a_325695]
-
Negroponte, Morea, insulele din Marea Egee care au constituit cândva Ducatul Arhipelagului, precum și insulele Creta și Cipru. Aceste posesiuni, alături de "Dogado" ("Ducatul", Veneția propriu-zisă) și de "Stato da Tera" (posesiuinile din Italia de nord), constituia subdiviziuni ale statului venețian. Constituirea "imperiului" venețian e peste mări își are începuturile în jurul anului 1000, atunci când, în urma unei reușite și fructuoase campanii a dogelui Pietro II Orseolo împotriva piraților slavi din Marea Adriatică, Dalmația a trecut în stăpânirea Republicii. Punctul de atingere a maximei extinderi s-a
Stato da Màr () [Corola-website/Science/324366_a_325695]
-
împotriva piraților slavi din Marea Adriatică, Dalmația a trecut în stăpânirea Republicii. Punctul de atingere a maximei extinderi s-a petrecut în contextul Cruciadei a patra, când, în urma încheierii acordului intitulat Partitio terrarum imperii Romaniae și al cuceririi Imperiului Bizantin, statul venețian a intrat în posesia a 3/8 din teritoriile bizantine, reprezentând în principal regiuni costiere. Mai târziu, în fața crescândei presiuni a Imperiului Otoman, o bună parte dintre aceste teritorii au fost pierdute, "" cunoscând reorganizări în funcție de realitățile imediate. Astfel, în 1797
Stato da Màr () [Corola-website/Science/324366_a_325695]
-
în posesia a 3/8 din teritoriile bizantine, reprezentând în principal regiuni costiere. Mai târziu, în fața crescândei presiuni a Imperiului Otoman, o bună parte dintre aceste teritorii au fost pierdute, "" cunoscând reorganizări în funcție de realitățile imediate. Astfel, în 1797, când Republica venețiană a încetat să mai existe în virtutea Tratatul de la Campo Formio, doar Istria, Dalmația, insula Corfu și insulele din Marea Ionică mai făceau parte din "Stato da Màr".
Stato da Màr () [Corola-website/Science/324366_a_325695]
-
sau Domini di Terraferma a reprezentat numele utilizat pentru a desemna teritoriile continentale ale Republicii venețiene, cucerite în special în actuala provincie Veneto. Aceste posesiuni ("domini"), alături de "Dogado" ("Ducatul", Veneția propriu-zisă) și de "Stato da Màr" (teritoriile maritime), constituiau subdiviziuni ale statului venețian. În perioada celei mai largi extinderi a statului venețian (a doua jumătate a
Stato da Tera () [Corola-website/Science/324365_a_325694]
-
di Terraferma a reprezentat numele utilizat pentru a desemna teritoriile continentale ale Republicii venețiene, cucerite în special în actuala provincie Veneto. Aceste posesiuni ("domini"), alături de "Dogado" ("Ducatul", Veneția propriu-zisă) și de "Stato da Màr" (teritoriile maritime), constituiau subdiviziuni ale statului venețian. În perioada celei mai largi extinderi a statului venețian (a doua jumătate a secolului al XV-lea și primii ani ai secolului următor), include Veneto, Friuli și părți din Lombardy, fiind mărginite de râurile Pad și Adda, de Munții Alpi
Stato da Tera () [Corola-website/Science/324365_a_325694]
-
teritoriile continentale ale Republicii venețiene, cucerite în special în actuala provincie Veneto. Aceste posesiuni ("domini"), alături de "Dogado" ("Ducatul", Veneția propriu-zisă) și de "Stato da Màr" (teritoriile maritime), constituiau subdiviziuni ale statului venețian. În perioada celei mai largi extinderi a statului venețian (a doua jumătate a secolului al XV-lea și primii ani ai secolului următor), include Veneto, Friuli și părți din Lombardy, fiind mărginite de râurile Pad și Adda, de Munții Alpi și Carso. În perioada Războaielor napoleoniene, prin Tratatul de la
Stato da Tera () [Corola-website/Science/324365_a_325694]
-
a inscripționat numele, știind că credincioșii nu-l vor putea vedea.” 18 scene din nartex prezintă viața sfântului Nicolae. Pictorul a extras unele aspecte din stilul de viață contemporan. În "Minunea de pe Mare", nava și costumația marinarilor amintește de flota venețiană. Portretele ctitorilor bisericii — sebastocratorul Caloian și al soției sale Desislava, precum și cele ale țarului bulgar Constantin Tih și Tsaritsa Irina, sunt considerate a fi printre cele mai impresionante și pline de viață fresce din biserică, aflându-se pe zidul său
Biserica Boiana () [Corola-website/Science/326744_a_328073]
-
mari armate, Boemund a devastat împrejurimile și a cucerit prin asalt orașul. Avansând fără vreo rezistență deosebită spre nord, în 1081 s-a alăturat asediului Dyrrachiumului, asediu care era condus de tatăl său, Robert Guiscard. În ajutorul bizantinilor sosind flota venețiană, Boemund a fost desemnat pentru a conduce negocierile. Excedat de glumele pe care membrii delegatiei venețiene le făceau pe seama bărbii sale, Boemond a dat ordinul de atac. După o luptă cumplită, armata normandă a fost înfrîntă, fiind nevoită să se
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
deosebită spre nord, în 1081 s-a alăturat asediului Dyrrachiumului, asediu care era condus de tatăl său, Robert Guiscard. În ajutorul bizantinilor sosind flota venețiană, Boemund a fost desemnat pentru a conduce negocierile. Excedat de glumele pe care membrii delegatiei venețiene le făceau pe seama bărbii sale, Boemond a dat ordinul de atac. După o luptă cumplită, armata normandă a fost înfrîntă, fiind nevoită să se retragă. Curând însă orașul a căzut în urma asediului realizat de armatele celor doi comandanți, Boemond și
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
luat hotărârea de a-și folosi noua sa armată de 34.000 de oameni nu pentru a apăra Antiohia contra bizantinilor, ci pentru a trece el la atac împotriva lui Alexios. Ceea ce a și făcut; însă basileul, având și sprijinul venețienilor, s-a dovedit prea puternic, iar Bohemond a trebuit să se supună printr-o pace umilitoare (Tratatul de la Devol din 1108), prin care devenea vasal față de Alexios, consimțea la obținerea titlului de "sebastos" și promitea să cedeze teritoriile aflate în
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
și profesor universitar, fruntaș al arhitecturii moderne. Născut în Veneția, pe data de 1 iunie 1906, își petrece copilăria în Vicenza, unde termină Institutul Tehnic, în anul 1919. Își continuă studiile la Academia de Arte din Veneția, devenind asistentul arhitectului venețian Vincenzo Rinaldo, iar apoi colaborator al artizanilor sticlei de Murano. În 1926 după obținerea diplomei în desen arhitectonic, devine profesor al Universității IUAV, fondată în același an. Concomitent, lucrează pentru firma de sticlărie artistică „Cappellin”, din Murano. Din 1936 până în
Carlo Scarpa () [Corola-website/Science/325645_a_326974]