21,931 matches
-
Scorțanu . Cercetările au scos la iveală o temelie a unei biserici ce avea în interior o necropola și o curte feudala între satele Orțești (com. Drăgănești,Neamț) și Giulești (com.Boroaia ,Suceava ) , ce au fost datate ca fiind de la sfârșitul veacului al XIII - lea și începutul celui de-al XIV -lea. Trebuie subliniat faptul că biserică că și curtea au fost incendiate în timpul campaniei lui Matei Corvin în Moldava (1467) , apoi au fost refăcute și din nou incendiate în timpul invaziei tătare
Orțăști, Neamț () [Corola-website/Science/301657_a_302986]
-
salcâm și stejar încă se mai găseau resturi de vită sălbatică, de unde și denumirea. Biserica din sat datează oficial de la 1520, dar este construită pe locul uneia mult mai vechi. În cadrul bisericii și-a dormit o parte din somnul de veci capul lui Miron Costin ce a fost strămutat apoi la Iași. Acest sat se află pe pârul Brănișteni (de la Brănișteanu), afluent al pârâului Valea Neagră. Satul Brănișteni este contopit și cu un alt sat (Bărboși), iar astăzi poartă numele de
Miron Costin, Neamț () [Corola-website/Science/301651_a_302980]
-
Iubănești. Satul Brănișteni a fost stăpânit, în partea a doua a secolului al XV-lea, de către Ieremia vistiernic, care în 1499 zidește o biserică. În secolul al XVI-lea, satul a fost dat lui Ilie și la alții, iar în veacul al XVII-lea exista satul Berbești, care s-a unificat apoi cu Brănișteni. Un alt sat inclus a fost Românești, al cărui nume îl poartă și pârâul pe care s-a aflat satul, iar Românești vine de la domnitorul Roman, tatăl
Miron Costin, Neamț () [Corola-website/Science/301651_a_302980]
-
a Carpaților Orientali, din care face parte și zona Pipirigului, condițiile geografice au fost prielnice practicării lucrului la pădure. Lucrul pământului sau agricultura a fost relativ slab dezvoltată în satele cuprinse în zona Pipirigului. Ea a constituit de-a lungul veacurilor o ocupație secundară a populației de aici. Fără a avea o pondere principală, ca ocupație de bază, agricultura a fost o ocupație permanentă practicată de populația zonei. Vânătoarea în zonă se practica, pe de o parte pentru valoarea economică a
Comuna Pipirig, Neamț () [Corola-website/Science/301662_a_302991]
-
mai vede, în zilele prea înaltului domn Alexandru Dumitru Ghica, vel voievod leat 1835"." Diaconul Radu Costea Băcanu ot Breaza a fost înmormântat în pronaosul bisericii și apare în tabloul votiv de pe peretele ei. Ctitorii n-au prevăzut că peste veacuri bisericuța lor va deveni obiectiv turistic și loc de popas, ademenind prin bucuria de odihnitoare priveliște pe care o oferă. Ea a luat naștere din pioșenia unor enoriași ai locului-, dornici de a lăsa urmașilor încă un semn al existenței
Comuna Cornu, Prahova () [Corola-website/Science/301663_a_302992]
-
lor de baza : agricultura, viticultura, apicultura, pomicultura și creșterea animalelor. Desi DGJPh sustinea că la sfârșitul secolului al XIX-lea nu era școală în Iordacheanu, documentele atestă că în 1838 funcționau ca învățători : Așa se explică faptul că la sfârșitul veacului XIX, în comună existau 64 știutori de carte. În comuna Iordăcheanu se află , monument istoric de arhitectură de interes național, datând din 1535, refăcută în secolele al XVII-lea și al XIX-lea, aflată în satul Vărbila. Ansamblul constă din
Comuna Iordăcheanu, Prahova () [Corola-website/Science/301683_a_303012]
-
că iconostasul datează din secolul al XVIII-lea, fiind probabil executat în 1774, odată cu biserica. Pomelnicul Triptic al acestui așezământ și unele documente aflate la Mănăstirea Secu, relevă că în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și la începutul veacului trecut, Schitul Țibucani a constituit un puternic centru cultural-teologic, afirmându-se prin școala care a funcționat aici "în spirit Paisian" și prin unii dascăli de recunoscut prestigiu ca Teodosie și Ilarion. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna nu exista
Comuna Țibucani, Neamț () [Corola-website/Science/301692_a_303021]
-
Sângeru era: Fundeni (vezi DIR, XVII, vol. 1, l. 380-381 și 510, vol. 2, p. 436-450). Denumirea aceasta, se pare, este mai veche și explică situarea comunei în cadrul județului. În acest caz, ea apărea în documentele Țării Românești de pe la începutul veacului al XV-lea. Faptul că acesta era vechiul său nume e confirmat și de o însemnare din 5 mai 1749 de pe vremea lui Grigore Ghica. Se știe însă că în satul component Tisa (înspre Mârlogea - Apostolache) se presupune să fi
Comuna Sângeru, Prahova () [Corola-website/Science/301724_a_303053]
-
Radu - domnitor al Țării Românești 1601, numit Scurtu, și căruia domnul i-a dăruit locuri aici după venirea sa în țară din Ardeal și luptele de pe Teleajen. O prima știre despre Ștefești avem însă doar în partea a doua a veacului al XVII-lea, când clucerul Hagi Stoian, împreună cu soția sa, Ilinca, ctitorind mănăstirea „Adormirea” din Vălenii de Munte (1680) o înzestrează cu mai multe „moșii întinse printre care și Ștefești” (IPD, I, 43). Dar asta nu înseamnă că Ștefeștii nu
Comuna Ștefești, Prahova () [Corola-website/Science/301738_a_303067]
-
atestă localitatea datează de vreo jumătate de secol mai târziu. Este vorba de zapisul unui anume Radu Brânzea prin care vindea o funie de loc din satul Ștefești "vătafului Iane oz Izvora za plaiu" la 5 mai 1734 . Din același veac este și documentul încheiat la 18 febr. 1756, care marchează ieșirea din indiviziune "a lui Marin sin Ilinchii ot Ștefești" hotărâtă de "megieșii orânduiți din poruncă domnească prin porunca dumnealui Petre vel Stolnic, ispravnic ot sud Saac" . În acest secol
Comuna Ștefești, Prahova () [Corola-website/Science/301738_a_303067]
-
lui Ene vătaful” în vederea căsătoriei sale cu Panca ot Valeni (strămoșul colonelului Panca, de la care N. Iorga și-a cumpărat casa, astăzi muzeu) și care cuprindea, în afara a nenumărate bunuri și terenuri și „22 stânjeni moșie, în hotarul Ștefeștilor” . În veacul următor, Ștefeștii sunt menționați și de Dionisie Fotino în „Istoria generală a Daciei...” (1815), dar apar și în Analele parlamentare din 1831, când se precizează că localitatea nu are decât 42 familii și făcea parte din Plaiul Teleajen al județului
Comuna Ștefești, Prahova () [Corola-website/Science/301738_a_303067]
-
Birtin este un sat în comuna Vata de Jos din județul Hunedoara, Transilvania, România. Acte de hotărnicie,din prima jumătate a secolului al XV-lea,îl amintesc printre voievozii români pe Ștefan de Birtin. De la semnalările acelui veac,abia în anii 1760-1762, este menționat satul Birtin, cu patruzeci și două de familii și un lăcaș de cult, ce se identifică cu cel ce dăinuiește. Este așezat pe unul din dealurile molcome ale satului, multă vreme tovarăși unor stejari
Birtin, Hunedoara () [Corola-website/Science/300539_a_301868]
-
Munților Zarandului și Munților Bihor, dealurile depresiunii sunt mult mai aproape de sat, parcă ar străjui hotarul de nord al acestuia, fiind cunoscute pe plan local sub denumirea de " Dealurile Brotunei " . Undele Crisului Alb, domoale sau năvalnice, în funcție de precipitații, străbat de veacuri hotarul de sub al satului, lăsând în urmă lunca Crisului, cu teren prielnic pentru agricultură. De-a lungul timpului, având drept ocupație de bază agricultură, locuitorii satului au atribuit diferite denumiri unor locuri situate în hotarul satului. Așa au apărut denumirile
Brotuna, Hunedoara () [Corola-website/Science/300540_a_301869]
-
austriac. Reformele tereziene și iosefine aduc cu sine zorii emancipării din iobăgie. După 1762, cea mai mare parte a satului se înscrie în contingentul grăniceresc, la Compania limitanensă de la Răcăștia, dobândind în schimb eliberarea din servituțile feudale. Semnele modernizatoare ale veacului al XIX-lea își vor fi pus amprenta și asupra Mânerăului. După Revoluția de la 1848-1849, ultimii iobagi de aici își dobândesc libertatea. Grănicerul Ilie Toma organiza, după 1860, întâia școală a satului cu o didactică în maniera învățământului nemțesc de la
Mănerău, Hunedoara () [Corola-website/Science/300553_a_301882]
-
asupra locului precis al acesteia există teorii contradictorii. După unii, actuala Cetățuie de pe dealul Sârbă ar fi ruinele cetății Crăciuna. Odobeștiul a început printr-o așezare de răzeși în secolul al XIII-lea, care a ținut vreme de circa două veacuri de Principatul Munteniei și apare pomenit în cronică lui Grigore Ureche care relatează despre un canal construit de Ștefan cel Mare în jurul localității. În 1482 se știe că și cetatea Crăciuna a trecut în stăpânirea lui Ștefan, având un rol
Odobești () [Corola-website/Science/300531_a_301860]
-
-lea apar în localitate negustori greci, armeni și cazaci (cazaclii), iar la sfârșitul secolului al XVIII-lea sunt așezați aici și numeroși evrei. După cum apreciază Constantin C. Giurescu, care a scris o istorie a pogoriei Odobești, în primele decenii ale veacului al XIX lea, în vremea Eteriei și a răscoalei lui Tudor Vladimirescu (1821) localitatea va începe să primească caracterul unui târg. În veacul al XVII-lea ia avânt în regiune cultură vitei de vie, existentă aici încă din vremea domnitorului
Odobești () [Corola-website/Science/300531_a_301860]
-
După cum apreciază Constantin C. Giurescu, care a scris o istorie a pogoriei Odobești, în primele decenii ale veacului al XIX lea, în vremea Eteriei și a răscoalei lui Tudor Vladimirescu (1821) localitatea va începe să primească caracterul unui târg. În veacul al XVII-lea ia avânt în regiune cultură vitei de vie, existentă aici încă din vremea domnitorului Petru Rareș și care va face faima orașului. Podgoria Odobești apare în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, fiind cotata de autor că
Odobești () [Corola-website/Science/300531_a_301860]
-
ale episcopiilor din apropiere și de mai departe, ca Mitropolia Iașiului și Episcopia Românului. Se construiesc numeroase biserici ortodoxe, schituri și mănăstiri, multe din ele suferind împreună cu întreaga localitate pagube foarte mari în cursul războaielor și ocupațiilor militare dese din veacul al XVIII-lea și al XIX-lea: în 1717 e ocupată temporar de austrieci, apoi în 1758 e incendiată de tătari, în anii 1787-1788 este teatrul unor lupte între ruși, austrieci și turci (Războiul ruso-turc din 1787-1792). Intemperii suplimentare provocatoare
Odobești () [Corola-website/Science/300531_a_301860]
-
pe stil vechi - imediat dupa “număratul oilor”, după cum spune tradiția. Pe scurt, în urma eforturilor unor localnici ai urbei Odobesti, pe atunci o comună cu 5.000 de suflete, s-a înființat o școală viticola, școala ce avea să dăinuie peste veacuri. Funcționarea școlii a început într-adevăr în localul casei Potop, alcătuit din două încăperi. Până la data de 15 martie 1902 a funcționat numai un atelier de dogărie condus de un maistru și sub conducerea lui Vasile Popa - directorul în exercițiu
Odobești () [Corola-website/Science/300531_a_301860]
-
ia calea Moldovei. Datorită aceluiași tratament din partea baronului, alți locuitori ai satului au ales calea haiduciei. Cel mai cunoscut dintre aceștia a fost Pavel Handrea. Acesta, precum Pintea Viteazul, și-a format o ceață de 12 flăcăi, împreuna făcându-și veacul haiducind în împrejurimile Topliței, având ca si cartier general stăncile de la Ciobotani. După o îndelunga haiducie, în care au jefuit trăsurile bogaților care se îndreptau spre Borsec, în cele din urmă și aceștia au fost obligați să se refugieze în
Maiorești, Mureș () [Corola-website/Science/300587_a_301916]
-
în deplină proprietate individuală luând denumirea de composesorate urbariale, sau composesorate ale foștilor coloni. Composesorii pot dispune liberi asupra drepturilor de proprietate putându-l înstrăina sau greva. Aceasta a fost nenorocirea celei mai mari părți din pădurile românești câștigate după veacuri de robie, pe valea Mureșului și în alte părți. Timpul când situația acestor proprietăți au fost definitiv reglementate - începutul deceniului al XVIII-lea din veacul al XIX-lea - coincide cu avântul tot mai mare al exploatărilor forestiere de pe valea Mureșului
Lunca Bradului, Mureș () [Corola-website/Science/300586_a_301915]
-
sau greva. Aceasta a fost nenorocirea celei mai mari părți din pădurile românești câștigate după veacuri de robie, pe valea Mureșului și în alte părți. Timpul când situația acestor proprietăți au fost definitiv reglementate - începutul deceniului al XVIII-lea din veacul al XIX-lea - coincide cu avântul tot mai mare al exploatărilor forestiere de pe valea Mureșului. În acest timp, se cumpăra pe capete cu fel de fel de mijloace, înșelătorii și presiuni, pe prețuri derizorii multe asemenea „ drepturi de proprietate” de la
Lunca Bradului, Mureș () [Corola-website/Science/300586_a_301915]
-
modernizat în anul 2011 de către Cosmin Curelea, printr-un proiect din mandatul său ca primar. Grădinița din sat nu mai funcționează, asemeni școlii. Micii copii sunt și ei transportați la grădinița din Cașin. Cimitirul Eroilor este locașul unde locuiesc în vecii vecilor trupurile neînsuflețite ale acelora care și-au sacrificat sângele și viața pentru independența și întregirea neamului. După terminarea primului război mondial, s-au întreprins cercetări pe văile, coastele și crestele munților, pe dealuri și toate meleagurile unde au fost
Curița, Bacău () [Corola-website/Science/300667_a_301996]
-
stăpânindu-l și în anul 1816„. A fost reședință comunală între anii 1864-1876; 1887-1927 și 1931-1950, înglobând satele învecinate ; pe la 1927 avea peste 500de locuitori , iar în 2002 satul Băhnășeni (din comuna Pârjol ), avea 894 de locuitori. Pe parcursul celor trei veacuri de existență , localitatea a cunoscut mai multe denumiri , variante ale unei grafii diferite a toponimicului Băhnășeni, după cum urmează: Băhnicenii , Bahnașenii, Bahmașemii, Băhnășenii și Cehnășenii. În ce privește izvoarele cartografice , localitatea apare pentru prima dată în anul 1790 în harta lui Otzellowitz. Din
Băhnășeni, Bacău () [Corola-website/Science/300655_a_301984]
-
a lui Barbu Craiovescu, stăpânirea asupra satului Stroești. Stroeștenii au pierdut procesul, dar, spre a-i domoli, Neagoslava „"a dăruit Stroeștii toți și trei sălașe de ațigani sfintei mânăstiri de la Bistrița, ca să-i fie de cinste și de pomenire în veci. Însă cât va fi în viață mai sus-zisa jupaniță, singură să stăpânească satul și ațiganii mai sus-ziși, iar după moartea ei să fie sfintei mânăstiri de ocină și de ohabă..."” (Leonăchescu, 2001). La 16 aprilie 1533 sunt menționate hotarele moșiei
Stroești, Argeș () [Corola-website/Science/300645_a_301974]