KorAP: Find »[drukola/base=încet & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...828 829 830 ...837 >

20,925 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

aprinse, picăturile calde aduceau cu rășina de pin. Îi gâdilau nespus de plăcut trupul, pe care Charlotte îl freca cu un bulgăre de lut albastru. Săpunul nu mai era decât o vagă amintire. - Ai slăbit mult, a spus Albertine foarte încet și vocea i s-a frânt. Charlotte a râs încetișor. Și, ridicându-și capul cu părul ud, a văzut lacrimi de aceeași culoare a chihlimbarului strălucind în ochii stinși ai mamei sale. În zilele care au urmat, Charlotte a încercat

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
nu departe de locul în care amenințase șeful că o împușcă. I s-a întâmplat să descarce vagoane pentru o pâine mare și rotundă. Copila, scheletică la început, a șovăit câteva zile la hotarul incert dintre lumină și neant, apoi, încet, cu o mirare ezitantă, s-a strecurat din nou în curgerea aceea extraordinară a zilelor, a cuvintelor, a mirosurilor - pe care toată lumea o numea viață... În martie, într-o zi plină de soare, de scârțâit de zăpadă sub pașii trecătorilor

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
acestea eu nu am păstrat decât un crâmpei: Fiodor, cu rubașca bine călcată, cu cizmele lustruite, se îndrepta spre locul întâlnirii lor decisive. La câțiva pași în urma lui, grefierul său, un tânăr fiu de popă, conștient de gravitatea momentului, mergea încet ducând un enorm buchet de trandafiri. Un judecător al poporului, chiar și îndrăgostit, nu trebuia să semene cu un banal îndrăgostit de operetă. Charlotte îl vede de departe, înțelege imediat tâlcul punerii în scenă și, cu un zâmbet malițios, primește

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
navălea în stradă și, la ora unsprezece, aceeași mulțime, moleșită și mahmură, se revărsa pe trepte, lângă care un girofar al miliției aducea o notă de fantezie ritmului aceluia neschimbat... Cochiliile de argint din La Ratafia din Neuilly, repetam noi încet. Charlotte ne-a explicat compoziția acelei băuturi neobișnuite. Discuția a abordat foarte firesc universul vinurilor. Și atunci, subjugați de un val colorat de denumiri, de savori, de buchete, am făcut cunoștință cu ființele extraordinare care erau în stare să distingă

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
acea ultimă mare curtezană, tolănită pe canapeaua ei cu forme capricioase. Viața ei extravagantă era consacrată doar iubirii. Iar în jurul acelui tron se agitau niște bărbați - unii numărau cei câțiva poli amărâți rămași din averea lor tocată, alții își apropiau încet de tâmplă țeava revolverului. Și chiar și în acel ultim gest știau să dea dovadă de o eleganță demnă de ciorchinele de struguri al lui Proust: unul dintre nefericiții amanți se omorâse chiar în locul unde îi apăruse în cale pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
după întoarcerea lor în Siberia, petrecuse ceasuri interminabile în fața unei ferestre întunecate, suflând din când în când în stratul gros de gheață ca să păstreze un rotocol topit. Prin ochiul acela apos, vedea o stradă albă, nocturnă: uneori, o mașină aluneca încet, se apropia de casa lor și, după un moment de ezitare, pornea mai departe. Ceasul bătea ora trei dimineața și, câteva minute mai târziu, auzea scârțâitul strident al zăpezii de pe trepte. Închidea ochii o clipă, apoi mergea să deschidă. Soțul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Fără să aprindă lumina, Charlotte s-a dus lângă ei. În trecere, a zărit pe masă o vagă lucire metalică: portțigaretul lui Fiodor. Trebuia să se întoarcă de la Moscova în dimineața următoare. A văzut șirurile de puncte luminoase care lunecau încet pe cerul nocturn. - Avioane, a spus băiatul cu vocea lui calmă, care nu-și schimba niciodată intonația. Escadrile întregi... - Dar unde zboară toate așa? a suspinat fata, deschizându-și larg ochii grei de somn. Charlotte i-a luat pe amândoi

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
grei de somn. Charlotte i-a luat pe amândoi de după umăr. - Mergeți la culcare! Trebuie să fie manevrele armatei. Știți, frontiera e foarte aproape. Manevre sau, poate, un antrenament pentru o paradă aviatică... Băiatul a tușit ușor și a spus încet, ca pentru sine, tot cu tristețea sa liniștită, care surprindea atât de mult la adolescentul acela: - Sau, poate, un război... - Nu spune prostii, Serghei, l-a mustrat Charlotte. Haideți repede în pat. Mâine mergem să-l întâmpinăm pe tata la

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
urnit din loc și s-a auzit un suspin de bucurie temătoare salutând plecarea. Printre pereții glisanți apărea o învălmășeală compactă de oameni speriați. Charlotte, simțind încetineala deznădăjduitoare a gesturilor ei, și-a împins copiii spre deschizătura care se îndepărta încet. Fiul ei s-a cățărat, a apucat cufărul. Sora lui a trebuit deja să grăbească pasul ca să se agațe de mâna pe care i-o întindea băiatul. Charlotte a prins copila de după mijloc, a ridicat-o, a reușit să o

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ca de pe o altă planetă. Și fluturi negri stranii - smocuri mari de cenușă - zburătăceau în văzduh. Nimeni nu putea pricepe cum putuse orașul, doar în câteva ore de război, să se transforme în șirurile acelea de carcase înnegrite. Trenul înainta încet, parcă bâjbâind, în amurgul carbonizat, sub un soare care nu-ți mai rănea ochii. Se obișnuiseră deja cu mersul șovăitor și cu cerul plin de vuiete de avioane. Ba chiar și cu șuieratul strident de deasupra vagonului, urmat de șfichiuitul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ei erau pătrunse de limpezimea câmpului liniștit, de lumina fluidă a asfințitului. Degetele ei păstrau mirosul puternic de mărar și de ierburi uscate. Știa deja că viața aceasta, cu toată durerea ei, putea fi trăită, că trebuia să o străbați încet, trecând de la apusul acela de soare la mirosul pătrunzător al tulpinilor, de la tihna nemărginită a câmpiei la ciripitul unei păsări pierdute în văzduh, da, trecând de la cerul acela la reverberarea lui profundă, pe care o simțea în pieptul ei ca

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
seamă ocheadele disprețuitoare ale viitorilor adulți, traversa clasa și se strecura în banca lui, chiar în fund. Elevii îl adulmecau cu ostentație când trecea pe lângă ei, profesoara suspina dând ochii peste cap. Mirosul de zăpadă și de pământ reavăn umplea încet clasa. Statutul nostru de paria în societatea clasei a sfârșit prin ne uni. Fără să devenim chiar prieteni, ne-am dat seama de cele două singurătăți ale noastre, am văzut parcă îl ele un semn de recunoaștere. De atunci încolo

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
vânat foarte prețuit de gastronomi. O mâncare aleasă, savuroasă, rară, dar nimic mai mult. Degeaba repetam ca altădată: „Potârnichi și ortolani”, vraja care îmi umplea plămânii cu vântul sărat de la Cherbourg se risipise. Și, cu o disperare ezitantă, am murmurat încet de tot, numai pentru mine, deschizând larg ochii în întuneric: - Așadar, deja mi-am trăit o parte din viață! De atunci încolo, vorbeam fără să ne spunem nimic. Am văzut instalându-se între noi paravanul cuvintelor alunecoase, al reflexelor sonore

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
totul altfel, să fie șoptite, să fie țesute în zgomotele înserării, în razele asfințitului. Din nou simțeam în mine misterioasa gestație a acelei limbi atât de diferite de cuvintele tocite de întrebuințare, o limbă în care aș fi putut spune încet de tot, întâlnind privirea Charlottei: - De ce mi se strânge inima când aud chemarea îndepărtată a Cucușkăi? De ce o dimineață de toamnă la Cherbourg, de acum o sută de ani, clipa aceea pe care n-am trăit-o niciodată, într-un

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
care era pentru mine Franța. Am încercat să îi găsesc un nume: mândrie patriotică? Semeție? Sau faimoasa furia francese pe care italienii le-o recunoșteau ostașilor francezi? Evocând în minte etichetele acelea, am văzut cum fața bătrânului soldat se întuneca încet, ochii i se stingeau. A redevenit un personaj dintr-o reproducere veche, în tonuri cenușii și negricioase. Ca și cum și-ar fi întors privirea ca să-și ascundă taina pe care tocmai o întrezărisem. Un alt crâmpei din trecut a fost femeia

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
a părut că suprafața pozei a fremătat, asemenea celei în culori umede și vii a unei decalcomanii. Perspectiva ei plată a început brusc să se adâncească, să-mi fugă din fața ochilor. Astfel, în copilărie, contemplam două imagini identice care pluteau încet una spre cealaltă, înainte de a se contopi într-una singură, stereoscopică. Fotografia cu cele trei cochete se deschidea înaintea mea, mă învăluia puțin câte puțin, mă lăsa să ajung sub cerul ei. Crengile cu frunze late, galbene, atârnau deasupra mea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
o domine prin nemișcarea lui aparentă. Se gândea, nu, nu se gândea, dar simțea undeva, în întunericul acela umed, dincolo de fereastră, prezența din ce în ce mai intimă a celei care, în curând, avea să intre în încăpere. „Președintele Republicii, a spus el foarte încet, articulând clar silabele. Palatul Élysée...” Și, deodată, cuvintele acelea atât de obișnuite i s-au părut fără nici o legătură cu ceea ce era el. Intens, s-a simțit doar un bărbat care, peste o clipă, avea să fie din nou răscolit

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
întors la căderea nopții. Știam că, din când în când, își petrecea sfârșitul după-amiezelor la cimitir. Plivea stratul îngust de flori din fața mormântului lui Fiodor, stropea, curăța piatra de mormânt cu stea roșie. Când ziua începea să scadă, pleca. Mergea încet, traversând toată Saranza, așezându-se uneori pe o bancă. În serile acelea nu mai ieșeam pe balcon... A intrat. Am auzit cu emoție pașii ei pe coridor, apoi în bucătărie. Fără a-mi da timp să mă gândesc la gestul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Volga, ea mă încătușase în trecutul acela visat, din care aruncam priviri distrate spre viața reală. Și viața reală era stratul de apă pe care, tremurând, îl văzusem băltind în fundul gropii, în ziua înmormântării. Sub o ploaie măruntă de toamnă, încet, coborau sicriul într-un amestec de apă și de noroi... Viața reală s-a făcut simțită și o dată cu sosirea mătușii mele, sora mai mare a tatălui meu. Locuia într-un orășel muncitoresc, a cărui populație se scula la cinci dimineața

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ei - a răsunat în capul meu și m-a trântit la pământ. Când mi-am revenit, m-am simțit alt om. Mai calm, mai rezistent totodată. Ca un bolnav care, după o operație, se obișnuiește din nou să meargă, înaintam încet de la un cuvânt la celălalt. Aveam nevoie să pun din nou totul în ordine. Murmuram în întuneric fraze scurte, care constatau noua mea stare: - Așadar, există în mine cel care poate contempla aceste violuri. Îmi este imposibil să-i ordon

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
el. Aerul din jurul bacului nostru s-a umplut de o paloare ezitantă. Straniu mi-a fost să ne aflăm în mijlocul unui fluviu mare, în acea timidă ivire a zorilor, pe scândurile ude ale unei plute. Iar pe mal se precizau încet contururile portului. Ea nu m-a așteptat. Fără să mă privească, a început să sară dintr-o barcă într-alta. Fugea de acolo - cu grația sperioasă a unei balerine după o ieșire la rampă. Urmăream fuga aceea săltată, cu respirația

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
prospețime, asemănătoare cu sunetul delicat al unui clavecin. Am ascultat cuvintele și, câteva secunde, am avut senzația că aud o limbă străină, necunoscută - o limbă care nu îmi spunea nimic. După un minut, recunoșteam franceza... Charlotte îngâna un cântec foarte încet, suspinând din când în când, lăsând să se strecoare între două strofe din recitarea ei liniștea de nepătruns a stepei. Era cântecul căruia, încă de mic copil, îi descoperisem farmecul și care, acum, concentra asupra lui toată ranchiuna mea. Aux

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
aranjeze pe genunchi o bucată de pânză... A apărut, dar, în loc să se instaleze pe taburetul ei, a venit să se rezeme de balustradă, lângă mine. Așa stăteam altădată cu sora mea, ascultând poveștile bunicii, să privim cum se scufundă stepa încet în noapte. Da, s-a rezemat în coate pe lemnul crăpat, a contemplat întinderea fără hotar, colorată într-un violet străveziu. Și, deodată, fără să mă privească, a început să vorbească cu o voce îndepărtată și gânditoare, care, parcă, mi

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
justificare: „Și uneori îmi spun că înțeleg această țară mai bine decât o înteleg rușii înșiși. Căci port în mine chipul soldatului aceluia de atâția ani... Și i-am ghicit singurătatea de pe malul lacului...” S-a ridicat și a mers încet, sprijinindu-se de brațul meu. Simțeam cum dispare din trupul meu, din respirația mea, adolescentul acela agresiv și nervos care venise ieri la Saranza. Așa a început vara noastră, ultima mea vară petrecută în casa Charlottei. A doua zi dimineața

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
fundalul cerului. Se simte dintr-o dată ciudat de singur: el, deșertul în lumina serii, femeia muribundă. Scuipă de ciudă, lovește cu cizma lui ascuțită în trupul inert și, cu sprinteneala unui râs, sare în șa. Când zgomotul copitelor piere, femeia, încet, deschide ochii. Și începe să respire șovăitor, ca și cum ar fi pierdut acest obicei. Aerul are gust de piatră și de sânge. Vocea Charlottei s-a contopit cu foșnetul ușor al sălciilor. A tăcut. M-am gândit cu mânie la tânărul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]