4,343 matches
-
van Esbroeck a propus să-i fie atribuită lui Antipater o scriere Despre credință transmisă în georgiană sub numele lui Ipolit. Bibliografie. Ediții: Omilii și fragmente în PG 85, pp. 1764-1796; 86/2, pp. 2045-2053; 96, 468. 501-505. Predica despre înălțarea la cer în R. Grégoire, „L’homélie d’Antipater de Bostra pour l’assomption de la Mère de Dieu”, în Parole de l’Orient 1 (1970), pp. 95-122. De asemenea, C. Vona, L’orazione di Antipatro sulla nascita del Battista e
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
florilegiile și catenariile exegetice. Două omilii s-au păstrat și în versiune coptă. Separat de această culegere, ne-au rămas în siriacă alocuțiunea pronunțată de Sever după numirea sa ca patriarh de Antiohia și un fragment dintr-o omilie consacrată înălțării la Cer a lui Cristos, citat de Sever însuși în a treia epistolă către Iulian; apoi, în coptă, o predică despre Fecioară. Omiliile sînt importante pentru istoria liturghiei, deoarece întreaga culegere e dispusă în ordine cronologică, fapt ce permite reconstituirea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și inserînd traduceri literale ale originalului. Cum imnurile sînt dispuse în funcție de cele opt tonuri utilizate, culegerea a fost numită Octoechos. Imnurile sînt dedicate unor evenimente și personaje din istoria evanghelică, în special celor legate de marile sărbători (Naștere, Paști, Cincizecime, înălțarea la Cer...), însă și unor figuri de martiri sau Părinți ai Bisericii (Grigorie Taumaturgul, Atanasie, Vasile cel Mare...), unor patriarhi, episcopi și împărați, precum și unor evenimente din actualitate (invazia hunilor, războiul cu perșii, cutremure) sau conțin învățături (împotriva mîniei, împotriva
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de messalianism - și îl separă de un adversar necruțător al acestei orientări, cum este Marcu Sihastrul, cf. p. 000 - și convingerea sa că, deși botezul ne curăță de păcate, nu purifică și duplicitatea voinței, consecință a păcatului (78). Omilia pentru înălțarea la Cer a lui Cristos e interesantă întrucît apără doctrina calcedoniană a celor două naturi inseparabile într-un singur ipostas în Cristos întrupat. Viziunea Sfîntului Diadoh este un schimb de întrebări și răspunsuri; cel întrebat e Ioan Botezătorul, care vorbește
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Și-n imnice cântări să-I mulțumim Mariei Că ni-L aduce,-n slavă, pe Dumnezeu-Iisus * Să prelungim această grație Divină, Să nu grăbim întoarcerea-n uitare. Și până iar la noi Crăciunul o să vină, Sfioși să facem pași spre Înălțare. Referință Bibliografică: CRĂCIUNUL / Gheorghe Pârlea : Confluențe Literare, ISSN 2359-7593, Ediția nr. 1819, Anul V, 24 decembrie 2015. Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate. Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului
CRĂCIUNUL de GHEORGHE PÂRLEA în ediţia nr. 1819 din 24 decembrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/381288_a_382617]
-
tînăr. Postura e cea a unei bătrîne care-și bea ceaiul în singurătate: "Mereu mă gîndesc la tine, prietene,/ și ceașca de ceai japoneză începe să tremure ușor,/ apoi se înalță și te caută prin pădurile Germaniei." Și în această înălțare, în acest abur lipsit de trup, rezistă încă o senzualitate terifiantă: "Obsesia trupului tău plutitor,/ o fîșie de cămașă albă îmbrăcată în carne". Citită, cum spuneam, de la sfîrșit spre început, cartea își dezvăluie celălalt punct de greutate care pare să
Integrala poeziei Marianei Marin by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/14997_a_16322]
-
dominată de „cele două simboluri, de ruptură și bucurie”. Disperarea și speranța, damnațiunea și mântuirea, carnea (vocabulă obsesivă) și spiritul, violența și tandrețea, întunericul și lumina, viața și moartea, moartea și învierea, maculatul și imaculatul, transcendentul și imanentul, căderea și înălțarea, fărâmițarea și realcătuirea, dorința și asceza (dorința de asceză) ș.a. se strâng cu furie în brațe în această poezie care vorbește de „disperarea fericirii”, de „amiaza întunericului”, de „noaptea toată zori”, de „șuvoaie de împietrire”. „Sufletul” poeziei lui K. este
KIROPOL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287716_a_289045]
-
evocă lecturi și scriitori, se dezlănțuie împotriva artei decadente, dar mai ales se zbuciumă întru credință, o credință dobândită, certă și totuși deloc lină, dimpotrivă, furtunoasă, dramatică, înregistrând momente de oboseală, de dezolare, dar și de speranță, de cădere și înălțare, de răzvrătire și supunere. K. e un fericit chinuit sau un chinuit fericit. Nu o dată textul său se transformă în rugă: „Cât timp voi rămâne fără să plâng pe săturate? Părăsesc viața puțin câte puțin ca toată lumea, dar nu mor
KIROPOL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287716_a_289045]
-
fizică nu are sens, e trecător sau amăgitor”. Documentație argumentată, la care însuși C. Hușanu adaugă și explică: „Am avut șansa vieții de a mă naște și a viețui în tumultul marilor zbateri ce a cuprins lumea în secolul XX: înălțarea fascismului și bolșevismului cu cruzimile lor - strivirea personalității umane și înzăgăzuirea ei în tiparele ideologice ale aspiratorilor, cât și prăbușirea totalitarismului și revenirea la „drepturile omului”. Luat de curentul care nu iartă pe nimeni, am fost în mijlocul „viiturii” și fără
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93023]
-
împlinit prin voința unor personalități luminate despre care autorul amintește în prefață: Pălădeștii, Epurenii, Sturzeștii, Cantemirești, Rosettiștii, Cantacuzinii, apoi Al.Ioan Cuza, Gheorghe Codreanu, Stroe Beloescu, George Tutoveanu și mulți alți latifundiari și oameni de carte. Toată această emulație pentru înălțarea unei urbe pe culmile civilizației și progresului, o dată cu perioada istorică de care se ocupă Ion N. Oprea, cade în duritatea unei ideologii dizolvante de trecut. Ultimii mohicani supraviețuitori (George Tutoveanu, George Nedelea, G.G.Ursu) încearcă să mai salveze ce se
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93044]
-
fragmentul pare a nu avea nimic extraordinar. Ce spune acest text? Actul I (nașterea): Femeia „a născut un copil de parte bărbătească”. Actul II (caracterul mesianic): „Care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier”. Actul III (Învierea și Înălțarea): „Și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu și la tronul său”. Distingem, așadar, trei momente cruciale ale existenței lui Isus: întruparea; anunțarea caracterului său mesianic; înălțarea la Tatăl. Nicăieri, în versetul citat, nu se face precizarea că pruncul va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier”. Actul III (Învierea și Înălțarea): „Și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu și la tronul său”. Distingem, așadar, trei momente cruciale ale existenței lui Isus: întruparea; anunțarea caracterului său mesianic; înălțarea la Tatăl. Nicăieri, în versetul citat, nu se face precizarea că pruncul va fi ridicat la Tatăl, imediat după naștere. Isus poate fi numit la fel de bine „fiul/copilul Mariei” sau, în cazul nostru, „fiul/copilul poporului Israel” și la vârsta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din Semele, deși devorat de Titani, s‑a ridicat din nou la ceruri, așa cum se întâmplă mai târziu cu Isus. În realitate, prorocia lui Moise nu are nici o legătură cu mitul lui Dionysos, ea referindu‑se în mod strict la înălțarea lui Isus la cer, după înviere. Demonii - precursori, prin viclenia lor, ai viitorului Anticrist - se află la originea acestei mistificări (1 Apol. 54). Creând un antimit, ei au reușit, mai întâi să devieze atenția oamenilor către un fals zeu și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Demonii - precursori, prin viclenia lor, ai viitorului Anticrist - se află la originea acestei mistificări (1 Apol. 54). Creând un antimit, ei au reușit, mai întâi să devieze atenția oamenilor către un fals zeu și apoi să treacă în umbră adevărata Înălțare la ceruri a adevăratului Dumnezeu. În acest fel, demonii au falsificat aproape toate etapele importante sau caracteristicile revelației creștine: nașterea din Fecioară (crearea mitului lui Perseu), vindecările miraculoase (crearea figurii lui Asclepios) etc. Singurul episod care nu a putut fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Epistola către Tit (2,11‑13) despre ambele parusii. Toate aceste citate, cu excepția ultimului, fac aluzie la tema Judecății, fapt explicabil din perspectiva raportului de interdependență existent între articolul din Crez referitor la a doua venire și articolele referitoare la Înălțare, la șederea de‑a dreapta Tatălui, la întoarcerea lui Cristos pe pământ în vederea Judecății de Apoi și a instaurării Împărăției celei veșnice. Cealaltă temă importantă a „Introducerii” este sfârșitul acestei lumi. Venirea lui Cristos este justificată, o dată în plus, de necesitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Vremea s‑a apropiat!»... Nu mergeți după ei! Iar când veți auzi de războaie și de răzmerițe, să nu vă‑nspăimântați; că trebuie să fie mai întâi acestea, dar sfârșitul nu va fi curând” (Lc. 21,8‑9). [...] Căci după înălțarea sa la Tatăl, unii s‑au ridicat să spună: „Eu sunt Cristos!”, asemenea lui Simon Magul și altora ale căror nume nu mai este nevoie să fie spuse aici. Într‑adevăr, în ziua cea din urmă trebuie să se ridice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
avuții pe cei pe care nu îi va putea supune prin teamă” (11, 39). Un episod cu totul inedit, care apare pentru prima dată în scenariul anticristologic la Ieronim, este cel al morții tiranului pe Muntele Măslinilor, în contrapunct cu Înălțarea lui Cristos. Ieronim explică Dan. 11,45 (et figet tabernaculum suum Apedno inter maria super montem inclytum et sanctum; et ueniet usque ad summitatem eius; et nemo auxiliabitur ei) în felul următor: Iată cum tâlcuiesc ai noștri ultimul fragment al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
invocă mărturia „alor noștri” -, dar nici un text până la el nu vorbește de aceasta în mod clar (este vorba, desigur, de textele care ne‑au parvenit). El este, așadar, cel care, pentru prima dată, din punctul nostru de vedere, corelează episodul înălțării lui Cristos cu cel al morții Anticristului pe baza unei foarte semnificative coincidențe a locului: vârful Muntelui Măslinilor. Și pentru a conferi încă și mai multă credibilitate acestui episod, el invocă o profeție a lui Isaia (25,6): Praecipitabit Dominus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pentru data exactă a parusiei. Iar aceasta, din simplul motiv că adevăratul creștin se comportă - sau ar trebui să se comporte - ca și cum a doua parusie ar avea loc hic et nunc (cap. 15). De aici afirmația că întreaga istorie de după Înălțare poate fi considerată ca reprezentând eshatonul, sfârșitul lumii (cap. 17). Apostolul Ioan confirmă aceasta în prima epistolă, atunci când scrie: nouissima hora est (1In. 2,18). Afirmația se dovedește perfect valabilă pentru epoca în care trăiesc Augustin și Hesychius și este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
9,24‑27) celei de‑a doua veniri. Pentru Augustin, ca și pentru Hesychius, termenul hora, invocat de Ioan în Epistola întâi (nouissima hora est) reprezintă pur și simplu o sinecdocă pentru „timp” în general (pars pro toto). Învierea și Înălțarea lui Isus sunt două evenimente fundamentale, care inaugurează perioada eshatologică, „sfârșitul lumii”, în sensul voit „dilatat” al cuvântului. În concepția lui Augustin, opinia potrivit căreia această hora ar reprezenta „o zi de șase sute de ani” se lovește de obiecții serioase
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nouissimorum nouissimi. Acelea erau deja zilele din urmă; cu atât mai mult zilele noastre sunt cele din urmă, deși mai este încă, de aici și până la sfârșitul lumii, tot atâta vreme sau chiar mai multă decât s‑a scurs de la Înălțarea Domnului! Sfârșitul nu‑l cunoaștem, căci nu ne este dat nouă să cunoaștem vremurile sau ceasurile care stau în puterea Tatălui; dar știm că trăim ca și apostolii, în vremurile din urmă, în cele din urmă zile, în cel din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
argument solid care să permită calcularea datei exacte a parusiei. Profeția celor „șapte săptămâni” din Cartea lui Daniel trebuie aplicată exclusiv primei veniri. Aceasta nu contrazice întru nimic faptul că Biserica se află în plină perioadă eshatologică, perioadă cuprinsă între Înălțare și a doua parusie. Pornind de la aceste date stabilite, Augustin va expune, în partea finală a scrisorii, propria ipoteză despre nouissimae res. b) Capitolele 25‑51 dezvoltă ceea ce vom numi în mod deliberat „teoria celor trei referenți posibili”. Despre ce
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de ani, ci unul din următoarele lucruri (identice, în cele din urmă): fie „ultima parte a zilei de o mie de ani rămase până la sfârșitul veacului”, fie „totalitatea anilor acestui veac” (20, 7, 2), altfel spus întreaga perioadă cuprinsă între înălțarea lui Isus și sfârșitul lumii. În acest interval, a cărui întindere este nedeterminată, vor avea loc două evenimente: instaurarea împărăției sfinților pe pământ și înlănțuirea diavolului în adânc. În această privință, Augustin se întreabă mai întâi cine sunt acești sfinți
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este aceea că posteritatea a ales acest tip de interpretare cu consecințele politice care decurg de aici, pentru a justifica izbânzile Bisericii pe pământ. Se impune, așadar, să încercăm o reîncadrare a gândirii lui Augustin în contextul său originar. De vreme ce înălțarea lui Isus, spune el, inaugurează vremea eshatologică, este limpede că acesta nu poate fi altul decât acel millenium anunțat de Ioan în Apocalipsă. De aici ideea că Biserica, loc al parusiei prezente a lui Cristos, este încarnarea acestei împărății a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Isus per Ecclesiam. Această parusie eclezială, permanentă, modifică radical datele moștenite din tradiția anterioară. Potrivit terminologiei propuse de Thomas Kuhn, „noua paradigmă” eshatologică nu mai distinge între „deja realizat” și „nu încă”. Cei doi termeni se includ reciproc. După înălțarea lui Isus, Biserica nu ar putea exista decât ca realitate profund eshatologică; în același timp, eshatologia nu are sens decât în varianta instituționalizată a Bisericii. Nu poate fi avansată nici o dată exactă pentru sfârșitul lumii. Augustin respinge interpretarea tradițională și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]