3,254 matches
-
venit la bordul navei noastre, Olrik. Vă așteptam de ceva vreme. Sunt bucuros în fine să vă cunosc. Eu sunt colonelul Sponsz, ambasadorul Borduriei în Azania. În fine, după atâtea epistole schimbate, Olrik desco perea identitatea misteriosului S. Fără a clipi, se așeză pe scaunul ce îi fusese arătat de Sponsz. Rațiunile evadării sale urmau a fi revelate. Zâmbind la fel de rece, Sponsz continuă cu același ton egal. „Până când vom ajunge în Azania, vă promit că veți afla tot ceea ce este necesar
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
Doar și pentru această bucurie de a fi decorat, drumul către Azania meritase a fi făcut. Entuziast era și Milou, cel care ținea în gură, ca un trofeu, osul uriaș ce acompaniase decorația sa miniaturală. Amețit de atâta agitație, Tournesol clipea uimit, în vreme ce îmbrăca mantia de academician de onoare. Neobosit, președintele-mareșal le oferea oaspeților săi, spre bucuria proprilor săi miniștri, câte un exemplar din ultima sa carte publicată (prolific ca scriitor, mareșalul tocmai se pregătea să tipărească volumul al XXV-lea
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
mă impune în azil. Trebuia, prin urmare, să arăt că am nervi de oțel sau de bivol, ca să nu se discute despre mine în vârful buzelor, ci cu teamă și admirație: "Îl vezi pe ăsta? Am auzit că nici nu clipește când omoară cerbii în mlaștină și că gemetele lor nu-l tulbură mai mult decât purecii". M-am uitat din nou la Dinu. Părea plictisit. "E mai tare decât mi-am imaginat", m-am gândit cu oarecare invidie, ferindu-mă
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
o infecție. Poate, în sfârșit, să calce în picioare vechile lui precauții și să-și umple plămânii cu aerul tare al tuturor pericolelor. Nu mai trebuie să asculte de sănătatea lui despotică, poate să acționeze și împotriva lui fără să clipească, să se distrugă fără să șovăie. Pe măsură ce se distruge are mai puține limite. Numai așa poți înțelege că totdeauna o mare creație sau un eșec răsunător au cerut o sămânță de boală; fiindcă numai așa poți săvârși cele mai mărețe
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
mulțimea care se scurgea, acest ceas pe care Rieux îl cunoștea bine și care îi plăcea altă dată, i se părea astăzi apăsător din cauza a tot ce știa. ― Putem aprinde ? îi spune lui Cottard. Lumina o dată reapărută, omulețul îl privește clipind: ― Spuneți-mi, domnule doctor, dacă m-aș îmbolnăvi, oare m-ați primi în secția dumneavoastră la spital ? ― De ce nu ? Cottard l-a întrebat atunci dacă se întâmplase să fie arestat cineva care se afla într-o clinică sau într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
ÎN FIECARE ZI, PE LA ORELE UNSPREZECE, PE ARTERELE PRINCIPALE, EXISTĂ UN ÎNTREG ALAI DE BĂRBAȚI ȘI FEMEI TINERE LA CARE POȚI SIMȚI ACEASTĂ PASIUNE DE A TRĂI CARE CREȘTE ÎN SÂNUL MARILOR NENOROCIRI. La amiază, restaurantele se umplu cât ai clipi din ochi. La uși se formează foarte repede mici grupuri care n-au găsit loc. Cerul începe să-și piardă lumina datorită excesului de căldură. La umbra storurilor mari, candidații la hrană își așteaptă rândul pe marginea străzii care trosnește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
dezvăluiri păguboase pentru presa română, la Emisiunea „Nașul” aflu despre unele afaceri frauduloase și oneroase săvârșite de P.S.D. Hoție la vedere, mai ceva ca hoții la drumul mare! Săracă țară, pe mâinile cui ai ajuns? Și ei afirmă, fără să clipească din ochi că vor binele și fericirea țării, dar e vădit că urmăresc propria fericire a lor și a urmașilor lor... ce vor huzuri în bogăție vinovată! Joi, 2 septembrie 2010. Pentru astăzi de dimineață, Mariana însoțită de Vroni Darabană
Călător... prin vâltoarea vremii : (călătoria continuă) , Vol. 4. : Din aproape, în tot mai aproape by Alexandru Mânăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/563_a_1317]
-
Hamas, Ahmed a fost de acord cu acest lucru. Ce altceva ar fi putut să facă? Din câte știu eu, colaboratorii nu poartă tricouri cu deviza „colaborator“ pe piept. Al-Shafi se aplecă înainte și se uită la Maggie fără să clipească. —Ascultați-mă, domnișoară Costello. Îmi cunosc poporul și știu cine e trădător și cine nu. Colaboraționiștii sunt fie tineri, fie săraci, fie disperați. Sau îi apasă un secret rușinos. Sau israelienii dețin ceva de care au nevoie. Nici una din situațiile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
doarmă nici măcar o oră în plus în camera ei. Managerul de noapte îi opuse ceva rezistență, dar cedă repede. Luă cheia veche, înlocuind-o cu cea de la camera 302 și trimise un portar să-i mute lucrurile. Se întoarse și clipi către Uri: Nu sunt microfoane în camera 302. Insistă să o conducă în camera ei. Imediat ce ajunseră la ușă, îl întrebă unde avea de gând să doarmă. Părea să nu se fi gândit la asta până în acel moment. — Păi, apartamentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
bazin și să se târască în schimb prin singura ieșire. În secunda aceea fu cuprinsă de ușurare. Căci acum putea vedea lumina zilei. Trebuia să străbată un culoar, să treacă prin bariera turnantă și era afară. Înghițind cu lăcomie aerul, clipind la brusca lumină a soarelui, descoperi că ieșise într-o străduță îngustă, plină de oameni. Chiar în fața ei se afla un indicator: Sanctuarele Flagelului și ale Condamnării. Iar din sanctuar se ivi un călugăr într-un cassok maro, cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
vadă: era Bruce Miller. Ce-ar fi să facem asta în liniște și cu calm?! Stai frumușel acolo, iar unul din băieții mei o să vină să ia tăblița. Nu încerca să faci vreo prostie, că-ți zburăm creierii cât ai clipi. Maggie abia dacă putea gândi din cauza pulsului care îi răsuna ca un bubuit în vene. Era într-adevăr încolțită; ce altă opțiune mai avea în afara celei de-a se preda lui Miller? După tot ce înduraseră ea și Uri, Maggie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
St. Charles Avenue. Împrumutase de la secție una mare și zgomotoasă, toată numai crom și albastru deschis și dacă atingeai un buton parcă se transforma într-un joc electronic, peste tot numai luminițe roșii și albe care se aprindeau, fulgerau și clipeau. Sirena, o cacofonie formată din doisprezece lincși turbați, era destul ca să-i facă pe toți indivizii suspecți pe o rază de jumătate de milă să se scape în pantaloni de frică și s-o ia la goană spre vreun adăpost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
bâlbâi Ignatius. Tâmpitul de negru îl păcălise! Ar fi dorit să iasă ca din pușcă din local, dar își dădu seama că era mai înțelept să aștepte până când femeia termina ce avea de spus și ieșea din scenă. Cât ai clipi, se ghemui jos, lipindu-se de scenă. Deasupra capului său, patroana nazistă spunea: — Bine ați venit, doamnelor și domnilor. Introducerea era atât de oribilă, încât Ignatius fu cât pe ce să dea masa jos. — Plătește chiar acu’, ceru femeia, băgându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
găsi pe Jones, căci oamenii ca el nu au, de obicei, telefoane. Încearcă și la poliție. Ei ar putea să știe. Dă-mi mie numărul. Îl voi chema personal. Doamna Levy stătea uitându-se lung spre soțul ei, fără să clipească din genele-i colorate. Dacă tot mergi la prăvălie, ia-mi și șunca aia promisă de Paști, se răsti domnișoara Trixie. Vreau să văd șunca aia aici, în casa mea. Nu vreau să mă mai duceți cu vorba, de data
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
Vasco nu-l mai văzu deloc pe Tolman. Dar numai pentru o clipă ... acum, Tolman se îndrepta spre ieșirea centrală. Vasco se întoarse pe loc și ieși pe ușa laterală în foaier, chiar în clipa în care apărea și Tolman, clipind în lumina strălucitoare a holului. Puștiul se uită la ceas și porni pe coridorul îndepărtat, pe lângă geamurile mari de sticlă ce dădeau spre turnul din cărămidă roșie al Campanilei din San Marco, recreate de hotelul Venetian și luminată puternic în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
În cele din urmă, fusese obligat să îl accepte pe zâmbitorul și bronzatul Jack Watson. Dar Diehl știa că Watson își dorea, nici mai mult nici mai puțin, să preia BioGen și să se descotorosească de Rick Diehl fără să clipească. — Jack! Fantastic discurs! zise Rick, întinzând mâna, când Watson se întoarse, în sfârșit, în spatele scenei. — Mda. Mă bucur că ți-a plăcut. Watson nu îi strânse mâna. În schimb, își desfăcu transmițătorul fără fir și îl lăsă să cadă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
una dintre insigne, într-un portofel cu aspect oficial. — Arestare civilă, spuse el. Tolman se strecură pe lângă două camere frigorifice, spre o ușă îngustă, cu un geam vertical îngust. Intră pe ușa îngustă și o închise în spatele lui. O lumină clipi lângă ușă. Era un lift de serviciu. Dar-ar dracii! — Unde duce? — La etajul doi. — În altă parte? — Nu, doar la etajul doi. Vasco apăsă cu mâna pe cască. — Dolly? Am auzit, spuse ea. Vasco o auzi gâfâind, în timp ce urca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
nu pot vorbi, zise Hagar. — Ăsta poate. Se holbară cu toții la urangutan, care se legăna încă, într-un singur braț. Cu brațul liber se scărpina. Era liniște. Bărbatul solid spuse, tare: — Geen lichten. Maimuța se uită fix la el și clipi rar. — Geen lichten! Urangutanul nu dădu nici un semn de înțelegere. După o clipă, se ridică pe o creangă din apropiere și începu să urce, încet, braț după braț. — Geen lichten! Maimuța continuă să urce. Femeia cu pălărie mare de paie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
simplu vreau să spun că veți pierde acest caz, indiferent de decizia curții. — Cum așa? întrebă Alex. — UCLA este o universitate de stat. Conducerea universității este pregătită, în numele Statului California, să preia celulele tatălui dumneavoastră prin dreptul domeniului eminent. Alex clipi des. — Cum? — Dacă Curtea Supremă va decide că celulele tatălui dumneavoastră sunt proprietatea lui, ceea ce mi se pare puțin probabil, statul va prelua dreptul de proprietate asupra acestora prin clauza domeniului eminent. Clauza domeniului eminent se referea la dreptul statului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
ea, îi sparseră rapid mașina și plecară cu ea. — Vă așteptau, spuse Brad. Sau v-au urmărit. — Așa se pare, zise Rick. Sunați la poliție, raportați și spuneți-i Lisei că vreau să mă ducă ea cu mașina acasă. Brad clipi des, auzind asta. Problema era că Brad Gordon era un idiot, dar nu-l putea concedia, reflectă Rick, în timp ce Lisa îl ducea acasă. Brad Gordon, un împătimit al surfului, al schiului, al călătoriilor, alcoolic în recuperare și nici măcar absolvent de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
câteva luni în urmă, în care am discutat despre posibilele mecanisme de metilație, iar eu ți-am sugerat ... — Da, îmi amintesc. — Exact mecanismele pe care le-ai explicat aici. După părerea mea, eu ar trebui să fiu autorul principal. Tânărul clipi des. — Îmmm ... Înghiți în sec. — Asta va asigura o citare mai deasă a articolului, zise Bellarmino, ceea ce este important pentru o contribuție de o asemenea amploare. În plus, listarea exactă este doar o formalitate. Ca al doilea autor, se va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
spuse că o va face. Mai târziu, când Henry veni acasă, ea se duse în bucătărie, unde el pregătea fursecuri și lapte pentru fiul lor de opt ani, Jamie. — Cunoști pe cineva la Long Beach Memorial Hospital? întrebă Lynn. Henry clipi. — A sunat? — Azi după-amiază. Cine este? — Un prieten din școală. Patolog. Ce a spus? — Nimic. A vrut să-l suni tu. Lynn se abținu cu greu să nu-l întrebe pe soțul ei despre ce era vorba. — OK, zise el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
Henry o bătea pe braț. Aveți copaci? spuse Dave. Îmi place să mă cațăr în copaci. În clipa aceea, Jamie intră în casă. — Hei, mami, am nevoie de un prosop ... Se întrerupse, holbându-se la cimpanzeu. — Bună, zise Dave. Jamie clipi, dar își reveni repede. — Hei, marfă! spuse el. Eu sunt Jamie. — Numele meu e Dave. Aveți copaci în care să mă cațăr? — Sigur! Unul mare! Vino! Jamie porni spre ușă. Dave se uită întrebător la Lynn și la Henry. — Du
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
sunt Jenny. Iar el e Gerard. E un cenușiu african. Hai să-l vedem, spuse Stan. Vrei să-l vinzi? — Sau să-l dau. — De ce? Care e problema? — Proprietarului nu-i place de el. Jenny îndepărtă pânza de pe colivie. Gerard clipi și își întinse aripile. — Am fost răpit, zise el. — Hei, vorbește destul de bine, spuse Stan. — Oh, e tare vorbăreț, zise Jenny. — Oh, e tare vorbăreț, repetă Gerard, imitându-i vocea. Nu mă mai lua de sus. Stan se încruntă. — Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
meu. Zâmbi. — E un cântec. — E foarte ciudat, zise ea. — Tatăl meu obișnuia să-l cânte. — Înțeleg. — A murit. — Înțeleg. — S-a sinucis. — Îmi pare rău să aud asta. Cu o pușcă. — Îmi pare rău. — Vreți să o vedeți? Ea clipi des. — Poate altă dată. — O țin chiar aici, zise el, arătând cu capul sub tejghea. Neîncărcată, bineînțeles. Bătea în continuare ritmul și cântă: — Numai probleme am avut. — Dați-mi să semnez, acum, spuse Alex. Tânărul îi înapoie cardul și Alex
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]