2,125 matches
-
Desperado au un lucru în comun: unitatea cu care operează romanul nu mai e destinul (trecut-prezent-viitor), ci ziua. Procesul a început cu romanul unei zile (Ulysses, Mrs Dalloway), în Modernism. Tânjind, fără să-și dea seama, după tiparul premodernist (după cronologia premodernistă) în spiritul căruia au fost educați, autorii moderniști au o legătură subterană cu sursa revoltei lor. Lectura intuiește că modelul lor e tradițional. Legătura autorilor Desperado cu tradiția, însă, s-a rupt. Ei se nasc în convenția revoltei împotriva
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Fie că e vorba de Kazuo Ishiguro ori de Graham Swift, eroul Desperado trăiește suspendat într-un "azi" atemporal. E atât de lipsită de timp existența lui, încât până și viitorul nu mai e o așteptare, ci o amintire. Dispariția cronologiei duce inevitabil la schimbarea așteptărilor, pentru cititor. Până la moderniști, textul avea o încheiere, dincolo de care lectorul nu mai putea fabula. Eroul avea un destin de împlinit. Ce așteaptă oare de la soarta lor eroi Desperado cum sunt Winston Smith (George Orwell
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
vorbește, de obicei, direct cu lectorul. Fluxul conștiinței interpunea între personaj și lectură un edificiu de simboluri, coduri, subînțelesuri. Lectorul are liber acces la interioritatea eroului Desperado. E o interioritate ce se hrănește cu nimicuri prezente, nu una structurată pe cronologie. Eroul condamnat la prezent nu e tiranul intrigii (nu încheie trecutul cu un viitor de niciun fel); el e, pur și simplu, substanța, realitatea ei. Romanul Desperado comunică o isterie a realului. Fluxul conștiinței avea cultul inteligenței, al explorării lucide
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
mai mult o încleștare cu tradiția decât o anulare a ei. Fără excepție, moderniștii fac loc în subtextul lor convențiilor pe care le contestă. Cei care lasă dezordinea memoriei să tiranizeze textul cu adevărat, indiferenți la "intrigă", love interest ori cronologie, sunt autorii Desperado. Fie că e metodă de narare (Rămășițele zilei, Kazuo Ishiguro; Waterland, Graham Swift) ori obsesie a prezentului (Lessing, Fowles), memoria e substanța eroului. În aparență, Lessing, Lodge, Bradbury, Amis, Barnes scriu doar în și despre momentul prezent
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
pe altă parte, avem tehnica străfulgerărilor din trecut, care prind prezentul din urmă. Lecția modernistă îl învață pe autor să se refugieze în Fluxul conștiinței, (dezordinea ființei). Autorul Desperado născocește o ordine ulterioară: el încearcă să explice trecutul împotriva logicii cronologiei, după tiparul, posterior lui, al prezentului. Romane ca Un artist al lumii plutitoare (Kazuo Ishiguro) modifică trecutul, în vreme ce prezentul e imobil. Lectura, concentrată cum e și firesc asupra prezentului, care nu duce nicăieri, e insuficientă. Relectura nu e o repetiție
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
încă!" Viitorul nu e așteptat, el este chiar terifiant, iar eroul nu-și dorește decât să-l țină departe. Până la Fluxul conștiinței, viitorul era o creație a prezentului. Prezentul era activ, energic, hotărât să înainteze. Intriga se rezema clar pe cronologie (logica de milenii că din trecut se trage prezentul, iar din prezent viitorul adică o ordonare comfortabilă a ideii de timp, în care suspansul era pur și simplu întrebarea "și? și?"). Fluxul conștiinței pune în discuție necesitatea viitorului pentru intrigă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
întrebarea "și? și?"). Fluxul conștiinței pune în discuție necesitatea viitorului pentru intrigă; el descoperă că nu e nevoie de love interest, de încheierea ne/fericită a prezentului în viitor. Cu toate acestea, textul modernist e plin de istorisire, iubire și cronologie. Cei care se tem de viitor și îl mută, în fond, în trecut, sunt autorii Desperado. Viitorul Desperado nu mai este o extensie a prezentului, o promisiune că prezentul duce undeva precis. El devine o amenințare. Tradiția basmului (axată pe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
insensibil la lectura pașnică, agreabilă, romanciera a decis să-l contrarieze: găsind o opoziție simetrică, a inventat nevoia imperioasă de neprevăzut. Romanul Fluxului conștiinței e ceea ce nu ne așteptăm să vedem tipărit, fie că e vorba de structură (intrigă, personaje, cronologie, care sunt toate spulberate, răsucite, la polul opus tradiției de douăzeci de secole de literatură), ori, și mai derutant, de stil. Dacă intriga, personajele și cronologia reușeau să se regrupeze în mintea cititorului după vechile tipare de îndată se încheia
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
nu ne așteptăm să vedem tipărit, fie că e vorba de structură (intrigă, personaje, cronologie, care sunt toate spulberate, răsucite, la polul opus tradiției de douăzeci de secole de literatură), ori, și mai derutant, de stil. Dacă intriga, personajele și cronologia reușeau să se regrupeze în mintea cititorului după vechile tipare de îndată se încheia lectura, stilul a alunecat primejdios în lirism, îngreunând înțelegerea, și putem afirma că romanul a suferit de boala cuvântului. Trăsăturile unui roman cum ar fi Ulysses
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
iar lectorul n-are decât să-și răspundă singur sau să-și înghită nemulțumirea. Realismul secolului XX (ideal reprezentat de Galsworthy) încă mai nădăjduiește să-i fie pe plac cititorului. Forsyte Saga e o arhitectură perfectă de procedee convenționale, de la cronologia impecabilă la intrigă și personaje. Legea de căpătâi e logica. Călăuza lectorului e înțelegerea, care călătorește pasiv prin întâmplări, toate legate între ele și ridicate cu tâlc într-o piramidă încununată de un viitor la îndemână. Orizontul de așteptare al
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
pagină cuvinte care n-au mai văzut lumina tiparului, folosește-le cu nonșalanță, nu pentru a șoca, ci pentru a da un aer de conversație banală capcanelor lingvistice, de care nu te poți lipsi. Inovează structura textului, nu respinge intriga, cronologia și personajele, dar folosește-le în așa fel încât să uluiești pe oricine le recunoaște. * Servește-te după pofta inimii cu hălci de trecut, fiindcă intertextualitatea e un bun câștigat și nu ești singurul care se agață de ea. * Nu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
nevoie de structurare a istoriei pe axa unui cuplu: povestirea se învârtea în jurul găsirii perechii potrivite, intriga amoroasă era principala sursă de suspans. Începând cu Fluxul conștiinței, mai ales după eseul Virginiei Woolf, Modern Fiction (care pune clar problema refuzului), cronologia (înșiruirea lineară trecut-prezent-viitor) și iubirea ca mijloc de captare a interesului pierd teren. Ele nu dispar, dar se supun unui curent dominant, acela al evadării din convenția narativă pe baza căreia funcționau operele de la Homer până la James. Joyce și Eliot
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
refuzului, deși Woolf e teoreticiana acestui refuz; romanele ei nu scapă tiraniei convenției anterioare. Odată ce terminăm de citit unul dintre ele, episoadele lui sofisticat amalgamate se rearanjează în mintea lectorului tocmai după cele două principii pe care Woolf le detestă: cronologie și intrigă amoroasă. Cei care evadează din convenție și realmente dau un sens nou literaturii și lecturii sunt Joyce și Eliot. Ei privesc literatura într-o dispoziție care nu e nouă, dar care devine predominantă de la ei încolo: ironia. Ironia
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
să verbalizăm odată cu eroul decât să trăim în umbra lui. Ceea ce nu înseamnă că nu trăim alături de el. Bagajul de trăire e mai bogat ca niciodată, nu mai are opreliști, toate ungherele sunt luminate cu reflectoare puternice. Nu dispar nici cronologia, nici afectul, nici eroii, cum se spune adesea. Nu dispare nimic, totul se intensifică și unghiul de acces la literar se mută, aș zice de la verbal la pre-verbal. Eroii sunt mai vii și mai atașanți ca niciodată. Narațiunea se fărâmă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
dar e vorba neîndoielnic de un proiect al scriitorului, pe care cititorul trebuie să-l afle în final. Fără descifrare, textele Fluxului conștiinței nu trăiesc. Inovațiile moștenite de romanul britanic contemporan sunt așadar inovațiile Fluxului conștiinței: hibridizarea, livrescul, interiorizarea, răsturnarea cronologiei, refuzul intrigii și al unui deznodământ eliberator, refuzul sentimentalismelor (îndrăgostiții fericiți până la adânci bătrânețe), personajul mozaicat și, nu în ultimul rând, revoluționarea/reorientarea lecturii. Am discutat până acum hibridizarea, livrescul, interiorizarea. Răsturnarea cronologiei înseamnă de fapt contrazicerea cronologiei. Tecutul nu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
inovațiile Fluxului conștiinței: hibridizarea, livrescul, interiorizarea, răsturnarea cronologiei, refuzul intrigii și al unui deznodământ eliberator, refuzul sentimentalismelor (îndrăgostiții fericiți până la adânci bătrânețe), personajul mozaicat și, nu în ultimul rând, revoluționarea/reorientarea lecturii. Am discutat până acum hibridizarea, livrescul, interiorizarea. Răsturnarea cronologiei înseamnă de fapt contrazicerea cronologiei. Tecutul nu mai e cauza prezentului și nici prezentul cauza viitorului. Prezentul se hrănește din trecut și viitor și le risipește. Știm viitorul de la prima pagină (cine vrea să sară peste mijloc pentru a citi
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
interiorizarea, răsturnarea cronologiei, refuzul intrigii și al unui deznodământ eliberator, refuzul sentimentalismelor (îndrăgostiții fericiți până la adânci bătrânețe), personajul mozaicat și, nu în ultimul rând, revoluționarea/reorientarea lecturii. Am discutat până acum hibridizarea, livrescul, interiorizarea. Răsturnarea cronologiei înseamnă de fapt contrazicerea cronologiei. Tecutul nu mai e cauza prezentului și nici prezentul cauza viitorului. Prezentul se hrănește din trecut și viitor și le risipește. Știm viitorul de la prima pagină (cine vrea să sară peste mijloc pentru a citi ultima pagină ca să aibă un
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
sensuri și era cât pe ce să ucidă plăcerea textului. E meritul autorilor Desperado de a fi readus literatura în sufletul cititorului nedoritor de comentatori. Refuzul deznodământului clar, refuzul de a încheia opera în fond, decurge din celelalte refuzuri, al cronologiei, al realului exterior prezentat direct (nemediat de interioritate). Virginia Woolf se lamenta privind la romanele lui Galsworthy, Bennett, Wells și alți conformiști de geniu: "Chiar trebuie romanul să arate așa?" Joyce, încă înainte de Ulysses, inventa epifania (care era, în mod
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și trecutul eroilor pe care îi creează. Navigăm printre amintirile pictorului din An Artist of the Floating World (Ishiguro) fără să înțelegem clar ce urmărește autorul. Abia la o relectură înțelegem că prezentul încâlcește trecutul cu un scop, că sfărâmarea cronologiei are o intenție, alta decât cea modernistă. Woolf refuză ordinea cronologică pentru a elibera sensibilitatea, Joyce pentru a ajunge la rădăcinile cuvântului; Ishiguro distruge curgerea reală a timpului de dragul demonstrației (aflăm din episoade amestecate că Masuji Ono e unul dintre
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
gustul fiecărei părticele din coborâre? Odată starea de spirit instalată, propozițiile, incidentele, străluminările revin mereu. Victima se simte iar copil. Biserica așteaptă sânge proaspăt. Un tată, ca o stafie, are presentimentul că fiul îi va muri. Iată cum e subminată cronologia într-un mod nou și subtil. Viitorul pare deja trecut, toate momentele sunt simultane, trăim toate vremurile deodată. Capitolul al cincilea îngroașă mult "umbra" cu care începe (repetând finalul capitolului 4). Dyer îl întovărășește pe Sir Chris pentru a examina
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
pildă), banii (mai demult plătiți) revin celui care cere ca serviciul să-i fie făcut, vehicolele refac drumul înapoi la punctul de plecare, pacienții (eroul e medic) sunt readuși la viață din propriile cadavre. Logica e contrazisă cu încântare iar cronologia (pe care eul interior o păstrează pe când contemplă întoarcerea la începuturi) devine sursa multor efecte comice. Toate cele făcute se desfac lent sub ochii noștri, iar acea parte a eroului care e prinsă înăuntru (de obicei "Eu") judecă tot ce
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
noastră știe de cruzimile naziste. Eroul principal percepe doar bunătate fiindcă el vine dinspre viitor spre trecut și vede filmul invers, dar voi care știți adevărata istorie trebuie să comparați cele două realități, cea cronologică și cea mimată de roman (cronologia inversă). Cititorul știe precis că evreii au trecut de la viață la moarte și n-a mai urmat nimic: învierea e un șiretlic narativ, o ironie amară. Naratorul vrea să vorbească într-un fel numai al lui despre cruzimea Holocaustului și
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
pierderii fetiței, impotența lui, viața lui în umbra cuptoarelor de exterminare. Eul interior vede purtarea ei prezentă (care e de fapt trecutul ei) ca pe o consecință a trecutului ei (de fapt viitorul, dacă o privim prin prismă cronologică normală). Cronologia implicită a romanului, așa răsturnat cum e el, face să avem două percepții simultane ale realului. Una este oroarea adevăratei înșiruiri trecut-prezent-viitor. Cealaltă e răsturnarea caraghioasă care aduce confuzie: nimic nu mai are înțeles. Această distrugere deliberată a înțelegerii e
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și suspansul din Săgeata timpului sunt inexistente. Romanul defamiliarizează și creează confuzie. Pornind de la așteptările noastre de zi cu zi, construiește o distopie. Dacă vrem s-o înțelegem, trebuie să traducem permanent din limba noastră în cea a romanului, de la cronologie la derulare inversă, de la slow forward la fast rewind. Urmărim simulacrul de povestire (la început) cu prea puțin interes și cu sentimentul că importantă e atmosfera (în care totul contrazice senzația de familiar, de la mâncarea care e vomată în loc să fie
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
roman despre aproape nimic, cel mult despre prima tresărire a unei iubiri pe care o părăsim total neconturată în final, este aparent alb. Așa cum scria Virginia Woolf la început de secol XX, romanul modern nu mai are nevoie să ofere cronologie, personaje unitare, acțiune antrenantă sau intrigă amoroasă. Romanul s-a schimbat demult la față, iar ceea ce scrie Alan Brownjohn e de fapt o revoltă împortiva revoltaților care aduceau pe scenă Fluxul conștiinței. Tony Finley și Christine Wait sunt adolescenți, elevi
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]