3,286 matches
-
expresie legată de sexul care n-a fost sună cam așa: „Îmi pare rău că n-am făcut-o cu el.“ Prin aceasta, fata își exprimă regretul că nu și-a început viața sexuală cu un băiat pe care-l disprețuia la acea vreme, dar care s-a dovedit a fi un partener mult mai potrivit decât cei care au urmat în viața ei. Ce-ar trebui să facă ea: să se întoarcă la acel băiat din trecut? Poate că ar
Lecții particulare : cum sã iei în serios viața sexuală by dr. Cristian Andrei () [Corola-publishinghouse/Science/1331_a_2697]
-
lui Caragiale surprind un fenomen de tranziție, și anume formarea conștiinței politice în rândul micii burghezii. Ele lovesc mai sus de individ, în alcătuirea socială, și nu trădează nici o urmă de mizantropie, Caragiale nu își urăște semenii și nu îi disprețuiește. Prin firea sa sociabilă, are nenumărați prieteni. Îi place să stea de vorbă cu oameni simpli, cu necunoscuți, descoperind la aceștia mai mult bun-simț și o formulare mai sugestivă decât la atâția pretinși intelectuali. Mai mult, o altă latură a
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
mai simplă fără citirea „ierologhiei“ (slujba religioasă) și cu ignorarea „forme lor bisericești“. Simplitatea ar avea drept efect, după părerea lui, evitarea tevaturii judiciare și a cheltuielilor presupuse de desfacerea unei logodne și „legi le divine“ n-ar mai fi disprețuite. În țara Românească, logodna rămâne o etapă importantă înainte de căsătorie, iar răgazul apare ca foarte lax și lăsat la libera alegere a părților. Tinerii au vreme să se cunoască, părinții încep pregătirile și cheltuielile pentru fes ti nul nupțial. În fapt
În şalvari şi cu işlic: biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea by Constanţa Ghiţulescu () [Corola-publishinghouse/Science/1322_a_2878]
-
consistente documentar decât teroriștii din decembrie. Socotind, probabil, pe seama unei lungi tradiții paternaliste, că poporul e încă prea infantil, i se administrează știrile, explicațiile, "istoriile" fără prea multe precauții. De ce s-ar osteni? Românul rabdă orice, până la pierderea de sine. Disprețuit de dictatură, umilit și redus la condiția animalului de povară, el nu are încă puterea unei reacții convenabile. N-o avea nici cu un secol în urmă, când Eminescu încerca să explice lipsa de "reacțiune" a poporului, aparenta lui indiferență
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
altădată Pământ. De aici scepticismul lui Sábato, atitudinea să critică față de știință, "lumină Universului", cum ironic o numește, si pe care o consideră o minciună, un mit (și vom vedea ce importantă are mitul în gândirea să), o știință care disprețuiește gândirea magică, în care nu ar exista nici o formulă matematică și, în concluzie, ar fi greșită; o știință care, desi trebuia să-l ajute pe om să-și îmbogățească viață și să domine legile, a sfârșit prin a-l supune
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
de la nașterea lui Lautréamont, continuă să creadă că poporul asta se află la tropice și, "ceea ce este și mai grav, nu din cauza tradiționalei ignorante a francezului în ceea ce privește geografia, ci a frivolității sale, a tendinței spre folclor ieftin și pitoresc"35. Disprețuiau intelectualii europeni cultură continentului nou înainte de "explozie"? Nu fără amărăciune, remarcă Sábato, în capitolul Noi, barbarii 36, faptul că, în alt număr al revistei amintite, se spunea că cel care a făcut cunoscut în America de Sud Procesul lui Kafka a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
cum pentru toată lumea și în orice epoca ipotenuza la patrat este suma catetelor la patrat, cum valabil pentru fiecare părea a fi sinonim Adevărului, înseamnă că ceea ce era individual era fals prin excelență, "astfel încât s-a discreditat subiectivul, s-a disprețuit emoționalul, iar omul concret a fost ghilotinat, chiar la modul concret, în piață publică, în numele Obiectivității, al Universalității, al Adevărului și, ceea ce a fost și mai tragicomic, în numele Umanității"6. Nietzsche se întreba dacă viața trebuie să domine știință sau
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
lipsește în opera lui Cioran este efortul disperat al lui Nietzsche de a depăși nihilismul (doctrina eternei și, deci, a inutilei repetiții). Diferența cea mai vizibilă între cei doi gânditori rezidă în modul în care văd platonismul. În timp ce Nietzsche, care disprețuiește istoria, dar, în același timp, trăiește obsedat de timp și moarte, respinge retorica lui Platon, considerând-o "capcană cea mai mare și de cea mai rea-credință în transcendență intelectuală platonica", la Cioran apar toate dualitățile platoniene, uneori, abordate cu ușoară
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
cei care scriem sau construim poduri?"60. Adept al scrisului ca expresie a revelației de moment, Cioran alege formulă care i se pare cea mai potrivită, opusă sistemului cu caracter de definitivat al filosofiei pe care a ajuns să o disprețuiască atât, si anume, fragmentul, aforismul, asemeni lui Nietzsche și posterior lui Nietzsche, care a fost primul care a rupt coerentă cu sine însuși a sistemului. Nietzsche a găsit în aforism o nouă cale de exprimare a unei filosofii a lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
la exilarea acestora din rai. Ca si cum nu s-ar fi mulțumit cu această pedeapsă, Dumnezeu le da oamenilor una și mai grea, moartea, în care Cioran vede încă o probă de "batjocură" divină: Nu vedem noi că Dumnezeu urăște și disprețuiește în general pe păcătoși, până în așa grad că, chiar în clipa morții, moment în care starea lor este cea mai deplorabilă și cea mai tristă, înțelepciunea divină va uni batjocură și râsul cu răzbunarea și cu furia care-i va
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
pe care il inițiază cu Creatorul îi provoacă o permanentă tristețe, care se transformă însă în hrană lui. Cioran îl face responsabil pe Dumnezeu de toate nenorocirile, el suferă, insă pare că este chiar satisfăcut de această suferință, el îi disprețuiește pe credincioșii care așteaptă de veacuri semne de milă, pentru ca, lui, ceea ce ii inspiră divinitatea este furie dezlănțuita. Dezinteresul este păcatul de neiertat al lui Dumnezeu, iar Cioran vrea semne că Dumnezeu nu l-a uitat pe om. Pedeapsă divină
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
cât de cât respect, pentru ca, dacă până acum erai incapabil să iei vreo inițiativa, n-aveai nici un pic de stima pentru tine însuți, cu această decizie îți anihilezi, o dată cu propria persoană, și motivele, toate câte le aveai, de a te disprețui. Astfel, iti recapeți încrederea, devii "cineva" pe veci. Ideea morții îi este familiară lui Cioran încă din copilărie, pe când avea cinci ani, cănd groparul cimitirului din satul natal îi dădea cranii de morti să se joace: Am avut, în copilărie
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
printr-un taedium vitae subiectiv? Petrarca, citat de Pascal Quignard, scrie în Secrete că "dezgustul de viață este singura pasiune aspră, dureroasă și cumplită în stare pură"51. Tolstoi se temea de nebunie mai mult decât de moarte, dar își disprețuia în același timp starea de normalitate. Emoțiile lui Cioran sunt departe de echilibru și normalitate, el se află mereu la limita cu nebunia, dar o nebunie asumată, conștientă. Tot ce nu iese din "normal" nu îl interesează, pentru el "viața
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
an, culminând în ziua în care, "rezemat de un copac, citeam nu mai știu ce carte în parcul mare al orașului. Brusc, am auzit râsete. Întorcându-mă, pe cine văd. Pe ea, în compania unuia dintre colegii mei de clasă disprețuit de noi toti (...). După mai bine de cincizeci de ani, îmi aduc perfect aminte ce am simțit atunci (...). Oricum, am jurat pe data să închei cu sentimentele"3. Ecourile "dramei" de fapt, alta proiecție a imaginației lui trăite la șaptesprezece
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
de imigranți de unde lipseau femeile, ceea ce a putut să-i determine pe bărbați să danseze singuri, ca să se antreneze, să-și pregătească momentele următoare cu dansatoarele adevărate, care erau foarte puține și de aceea și deosebit de "căutate" și care îi disprețuiau pe începători. De aici și ideea că tangoul ar fi fost la început un dans între bărbați, "ceea ce nu este decât un mit, pentru că ceea ce caracterizează tangoul este cuplul mixt"119. Specialistul în folclor latino-american Carlos Vega vorbește despre existența
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
uităm că Cioran recunoaște a fi ajutat pe mulți oameni, i-a împiedicat pe mulți să se sinucidă: "am aparat ideea sinuciderii, dar le-am spus că nu e nici o grabă."63 Spre deosebire de Cioran, Sábato, nu numai că nu a disprețuit omul, cu trupul lui, acea "tristă presiune a cărnii", cu sufletul lui aflat mereu într-o închisoare materială din care numai fantezia îl poate elibera, ci a avut milă de el, de faptul că și-a pierdut, o dată cu dependența să
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
la Coloseni, în P. G., LXII, 361. footnote>, iar cu alt prilej, afirmă: cuvintele dumnezeiești sunt o comoară de diferite leacuri: dacă cineva are nevoie să stingă deznădejdea, să adoarmă o poftă, să calce în picioare dragostea de bani, să disprețuiască durerea, să-i revină veselia, să-și întărească răbdarea, va găsi un mare sprijin în ele<footnote Idem, Omilia 37, 1 la Ioan, în P. G., LIX, 207. footnote>. În cei 18 ani de predică, Sfântul Ioan a comentat mare
Sfântul Ioan Hrisostom ca predicator. In: Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
față de cei umili. Marele arhipăstor, organizator al faptelor de binefacere la Cezareea Capadociei, este acela care ne-a convins pe toți, prin exemplul viu și prin îndemnuri la milostenie, lansate în cele mai multe dintre predicile sale, că, fiind oameni, să nu disprețuim pe frații noștri când îi vedem în nenorociri străine, ci să ne silim a întrebuința bine avutul nostru, să le arătăm lor mila, pe care și noi o cerem mereu de la Dumnezeu. Exemplul al acestui mare predicator al milosteniei, a
Sfântul Vasile cel Mare – panegirist al milosteniei. In: Studia Basiliana III by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/173_a_142]
-
care, într-o bună zi, are curiozitatea de a vedea de unde se trage, să resimtă o asemenea rușine încât ajunge să-și renege originile) îi sunt complet străine omului din Paleoliticul superior. Rușinea e mai degrabă față de sine însuși: își "disprețuia propriul chip", după cum ne spune Bataille. În puținele dăți când se gândea să se reprezinte, își dădea corp de om, dar și mască de animal. Mascat, schițat sau simplificat până la extrem, ca în desenele copiilor ("omul mort" de la Lascaux omul
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
la Coloseni, în P. G., LXII, 361. footnote>, iar cu alt prilej, afirmă: cuvintele dumnezeiești sunt o comoară de diferite leacuri: dacă cineva are nevoie să stingă deznădejdea, să adoarmă o poftă, să calce în picioare dragostea de bani, să disprețuiască durerea, să-i revină veselia, să-și întărească răbdarea, va găsi un mare sprijin în ele<footnote Idem, Omilia 37, 1 la Ioan, în P. G., LIX, 207. footnote>. În cei 18 ani de predică, Sfântul Ioan a comentat mare
Sfântul Ioan Hrisostom ca predicator. In: Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_157]
-
principiu, decît un personaj istoric; gnosticismul manifestă o tendință evidentă spre antinomianism, spre o slabă considerație acordată legilor sau poruncilor. Aces-tea sunt importante pe primele trepte ale scării spirituale, pe cele mai elevate, importanța lor scade, se relativizează treptat; gnosticismul disprețuiește popularitatea facilă, cultivînd un anumit elitism spiritual. De aici, prețuirea simbolurilor, a tainelor și înțelesurilor ascunse; gnosticismul este monist din punct de vedere metafizic, ceea ce înseamnă că el tinde să depășească multiplicitatea evoluțiilor manifeste și să (re)dobîndească identitatea fundamentală
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
inestimabile și are atâta valoare pentru cultivarea spiritului”{\cîte 77}. Când s-a întors de la Atena, fratele său, Sfanțul Grigorie de Nyssa spune despre tânărul Vasile că „era extraordinar de umflat de orgoliul pe care-l inspiră această elocventa; el disprețuia toate demnitățile, se credea mai presus de cei puternici”{\cîte 78}. Însă, mai tarziu, Sfanțul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii și cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după
Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare. In: Editura Ortodoxia. Revistă a Patriarhiei Române by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/166_a_478]
-
luat, dintr-un singur pas locul său între armatele europene... Dar oamenii de felul acelora care au rupt cercul de foc în reduta Grivița deși pentru prima dată auzeau șuieratul gloanțelor sunt din aceea ale căror dorinți nu pot fi disprețuite, și o sută de mii de oameni 50 formează o poteră care întoarce victoria în favoarea unei sau a alteia din cele două mari puteri care sunt în poziția de a amenința independența.... Armata română devine un factor în chestiunea Orientului
MIHAIL KOGĂLNICEANU ŞI INDEPENDENȚA ROMÂNIEI ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ by Mihaela Strungaru-Voloc () [Corola-publishinghouse/Science/1609_a_3012]
-
pentru ea. Orgoliul și profunzimea trăirilor mențin personajul masculin în defensiva depărtării, decantând compătimitor tentativele celor care se apropie de femeia pe care o percepe ca pe o flacără ce ar mistui orice aflat în imediată apropiere: "Sincer compătimeam și disprețuiam pe bărbații care s-ar aventura inconștienți în intimitatea acestei femei, ca pe niște gafeuri care într-o casă mare nu și-ar da seama unde sunt și ar fi fost ca la ei acasă, cu libertăți comode sub privirile
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
retorica. Dar, în acest răstimp, se pare că a purtat multe discuții cu sora sa mai mare, Macrina. Aceasta l-a înduplecat să pășească spre ținta adevăratei filosofii și înțelepciuni, încât, lăsând la o parte mândria lumească și ajungând să disprețuiască slava învățăturilor deșarte, a trecut la viața cea cu adevărat activă și plină de nevoințe ... și a început să se pregătească, prin deplină lipsire de slavă și averi, pentru viața cea cu adevărat virtuoasă. Acesta este momentul despre care însuși
Viaţa Sfântului Vasile cel Mare. In: Adversus haereses. Filosofie creştină şi dialog cultural (III) by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/178_a_154]