4,261 matches
-
abdicat în același an. În timpul domniei sale au fost decernate 526 de medalii: 440 de argint, 85 de aur și o cruce a comandantului. În 1806, generalul locotenent Józef Poniatowski a fost promovat în funcția de comandant suprem al tuturor forțelor Ducatului Varșoviei, statul efemer polonez aliat cu Napoleon Bonaparte. Poniatowski era decorat cu Vîrtuți Militari și a insistat foarte mult pentru reintroducerea decorației. În cele din urmă, pe 26 decembrie 1806, regele Saxoniei și duce al Varșoviei, Fryderyk August Wettin, a
Virtuti Militari () [Corola-website/Science/312501_a_313830]
-
a acceptat propunerea de reintroducere a ordinului Vîrtuți Militari că cea mai înaltă distincție militară pentru toți militarii polonezi care luptau alături de armată franceză în războaiele napoleoniene. Numele oficial al decorație a fost schimbat în cel de "Medalia militară a ducatului Varșoviei". În rândurile soldaților polonezi însă, medalia a fost în continuare cunoscută că Vîrtuți Militari. Decretul regelui Saxoniei a introdus de asemenea nou sistem de clase, care nu a mai fost abolita de atunci: La început, fiecare comandant de armată
Virtuti Militari () [Corola-website/Science/312501_a_313830]
-
Poloneză. Noul Seim a reintrodus Vîrtuți Militari pe 1 august 1919 cu numele oficial de „Ordinul Militar Vîrtuți Militari” ("Order Wojskowy Vîrtuți Militari"). A fost votat un nou statut al decorației și a fost readoptat sistemul de clase de pe vremea Ducatului Varșoviei. În conformitate cu noul statut, crucile fiecărei clase puteau fi acordate diferitelor clase de soldați și pentru diferite merite: Fiecare militar decorat, indiferent de grad sau funcție, primea un salariu anual în valoare de 300 zloți. De asemenea, militarii decorați aveau
Virtuti Militari () [Corola-website/Science/312501_a_313830]
-
Constituția reprezintă legea supremă în Marele Ducat de Luxemburg. Actuala Constituție a fost adoptată la data de 17 octombrie 1868. Constituția din anul 1868 este de fapt un plan de amendamente adus precedentelor constituții, după cum ar fi: Articolul 3 din Constituție - Coroana Marelui Ducat este ereditară în
Constituția Luxemburgului () [Corola-website/Science/312588_a_313917]
-
supremă în Marele Ducat de Luxemburg. Actuala Constituție a fost adoptată la data de 17 octombrie 1868. Constituția din anul 1868 este de fapt un plan de amendamente adus precedentelor constituții, după cum ar fi: Articolul 3 din Constituție - Coroana Marelui Ducat este ereditară în familia de Nassau, în conformitate cu pactul de la 30 iunie 1783 și al articolului 71 din Tratatul de la Viena din data de 9 iunie 1815. În alineatul 2, al Articolului 8 din Constituție, cetățenii statului au următorul jurămînt “Jur
Constituția Luxemburgului () [Corola-website/Science/312588_a_313917]
-
de la Viena din data de 9 iunie 1815. În alineatul 2, al Articolului 8 din Constituție, cetățenii statului au următorul jurămînt “Jur fidelitate față de Marele Duce. Jur să mă conformez Constituției și legilor țării” Constituția reprezintă legea supremă în Marele Ducat de Luxemburg.
Constituția Luxemburgului () [Corola-website/Science/312588_a_313917]
-
ajuta la câștigarea împărăției pierdute. Când Eduard s-a întors în Anglia cu forțe relativ mici, el a evitat o capturare. Orașul York și-a deschis porțile numai pentru el, după ce a promis că el a venit pentru a revendica ducatul său, la fel cum făcuse și Henric Bolingbroke cu 70 de ani în urmă. În timp ce a mărșăluit spre sud, el a început să adune sprijin iar George care își dăduse seama că soarta lui ar fi fost mai bună ca
Eduard al IV-lea al Angliei () [Corola-website/Science/312608_a_313937]
-
de Chester la 8 decembrie 1841. A fost numit Conte de Dublin la 17 ianuarie 1850, Cavaler Garter la 9 noiembrie 1858 și Cavaler Thistle la 24 mai 1867. În 1863, el a renunțat la drepturile sale de succesiune la Ducatul de Saxa-Coburg-Gotha în favoarea fratelui său mai mic, Prințul Alfred. În 1861 și-a început studiile la Trinity College, Cambridge. Eduard a sperat să urmeze o carieră în cadrul Armatei Britanice, dar acest lucru îi era interzis deoarece era moștenitor al tronului
Eduard al VII-lea al Regatului Unit () [Corola-website/Science/312662_a_313991]
-
în Burgundia în octombrie 1470, după ce Warwick s-a alăturat de partea Margaretei de Anjou. Pentru a doua oară, Richard a fost nevoit să se refugieze în Țările de Jos, care au devenit apoi o parte din domeniul său a Ducatului de Burgundia. În 1468, sora lui Richard, Margareta, a devenit soția lui Carol, Duce de Burgundia, iar frații se așteptau la un ajutor de acolo. Deși avea doar 18 ani, Richard a jucat un rol crucial în luptele din Barnet
Richard al III-lea al Angliei () [Corola-website/Science/312654_a_313983]
-
fiica vitregă a surorii sale Margareta, chiar dacă Margareta a fost deacord cu această alianță. Nu există dovezi că Richard ar fi fost implicat în convingerea și executarea lui George care fusese acuzat de trădare. Lui Richard i s-a acordat ducatul de Gloucester pe 1 noiembrie 1461 și la 12 august în anul următor i s-au acordat moșii mari din nordul Angliei, inclusiv domeniile Richmond, în Yorkshire și Pembroke din Țara Galilor. El a câștigat terenurile pierdute ale ducelui de Oxford
Richard al III-lea al Angliei () [Corola-website/Science/312654_a_313983]
-
cinci fii ai lor, care au trăit până la maturitate. El a fost fondatorul Casei de York, prin căsătoria fiului său mai mic, Richard cu Ana de Mortimer. Edmund a avut doi fii, Eduard și Richard de Coinsburgh. Eduard a moștenit ducatul în 1402 însă a fost ucis în Bătălia de la Azincourt în 1415, fără să aibă moștenitori. Richard s-a căsătorit cu Ana de Mortimer, o stră-strănepoata a lui Lionel de Antwerp, al doilea fiu al lui Eduard al III-lea
Casa de York () [Corola-website/Science/312675_a_314004]
-
Regiment de Cai ușori ("7. Pułk Lekkokonny"). A constat aproape în întregime din polonezi - doar o parte mică a ofițerilor au fost francezi. Conform decretului Împăratului, recrutarea persoanelor de altă naționalitate a fost mai degrabă limitată, iar suplimente veneau din Ducatul Varșoviei. Regimentul a luptat în Italia, Germania, Silezia, Spania și Franța. Succesele lor majoare au fost în bătălii ca: Hohenlinden și Albuhera. În timpul campaniei spaniole, spanioli i-au numit pe ei „"los infernos picadores"” () pentru că această unitate a fost învinsă
Lăncierii polonezi (Războaiele Napoleoniene) () [Corola-website/Science/312736_a_314065]
-
de „Al 2-lea Regiment al Ulanilor de pe Vistula”, denumire schimbată la 15 iulie, în același an. Conducătorul lui a fost Tomasz Łubieński. Soldații din acestă unitate luptaseră anterior doar pe teritoriul polonez și apoi au făcut parte din Armata Ducatului Varșoviei. Făcând parte din Garda Imperială, această unitate militară a luptat în cele mai importante bătălii ale Războaielor Napoleoniene, incluzând bătălia de la Wagram, bătălia de la Berezina, bătălia de la Hanau, bătălia de la Somosierra și campania de aparare a Franței din 1814
Lăncierii polonezi (Războaiele Napoleoniene) () [Corola-website/Science/312736_a_314065]
-
() a fost un ducat care a aparținut câteva secole de Austria. Carintia a aparținut în vechime de regatul celtic Noricum, ulterior a fost integrat ca provincie romană sub numele de „Regnum Noricum” prin anii 600 romanii au izgonit populația slavă și creează statul Carintia
Ducatul Carintia () [Corola-website/Science/312073_a_313402]
-
ulterior a fost integrat ca provincie romană sub numele de „Regnum Noricum” prin anii 600 romanii au izgonit populația slavă și creează statul Carintia. Regiunea ajunge tot mai mult sub influența francilor și Bavariei, în anul 976 fiind integrat în Ducatul Bavariei (976-1335) în acest timp fiind clădite o serie de cetăți și castele fortificate. Urmează o perioadă în care provincia ajunge împreună cu Steiermark și Craina să ajungă mai multe secole până în anul 1797 (Napoleon) sub dominația habsburgilor. In anul 1809
Ducatul Carintia () [Corola-website/Science/312073_a_313402]
-
stat cvasi-independent, suzeranitatea turcească fiind acceptată de dietele de la Târgu Mureș (26 ianuarie 1542), Turda (29 martie 1542 și la 1 august 1544), plătind totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („"munus honorarium"”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească
Principatul Transilvaniei () [Corola-website/Science/312104_a_313433]
-
Comitatul liber al Burgundiei după decesul tatălui ei în Bătălia de la Nancy din 5 ianuarie 1477. Înainte de încoronarea sa ca rege al romanilor în 1486, Maximilian a decis să asigure moștenirea burgundă, familiei sale, Casa de Habsburg, cu orice preț. Ducatul de Burgundia era de asemenea revendicat de coroana franceză sub pretextul Legii Salice, regele Ludovic al XI-lea al Franței contestând viguros pretenția Habsburgilor la moștenirea burgundă. Maximilian s-a angajat în apărarea teritoriilor soției sale de un atac al
Maximilian I al Sfântului Imperiu Roman () [Corola-website/Science/312146_a_313475]
-
să recucerească Viena. Cum Tratatul de la Senlis a rezolvat diferențele franceze cu Sfântul Imperiu Roman, regele Ludovic al XII-lea al Franței având frontiere garantate în partea de nord și-a îndreptat atenția spre Italia, unde a făcut cereri pentru Ducatul Milano. În 1499/1500 el a cucerit Milano iar Ludovic Sforza a plecat în exil. Acest lucru l-a adus în conflict cu Maximilian, care la 16 martie 1494 s-a căsătorit cu Maria Bianca Sforza, fiica lui Galeazzo Maria
Maximilian I al Sfântului Imperiu Roman () [Corola-website/Science/312146_a_313475]
-
crescută la curtea dinsatiei de Valois. Delfinul, acum regele Carol al VIII-lea, era încă minor, și regentă era sora lui, Anne. La scurt timp după semnarea Tratatului de la Le Verger, Francisc al II-lea, Duce de Bretania moare lăsîndu-și ducatul fiicei lui, Anne. În căutarea de alianțe pentru a-și proteja teritoriile, ea s-a logodit cu Maximilian în 1490. Aproximativ un an mai tarziu, s-au căsătorit prin procură. Suveranul Franței însă se opune ferm uniunii matrimoniale dintre Austria
Maximilian I al Sfântului Imperiu Roman () [Corola-website/Science/312146_a_313475]
-
de alianțe pentru a-și proteja teritoriile, ea s-a logodit cu Maximilian în 1490. Aproximativ un an mai tarziu, s-au căsătorit prin procură. Suveranul Franței însă se opune ferm uniunii matrimoniale dintre Austria și Bretania, care rămăsese singurul ducat limitrof Franței care nu fusese încă absorbit de un regat în plină expansiune. Anul următor, căsătoria neconsumată este anulată iar Anne se căsătorește cu regele Franței. Margareta rămâne ostatecă în Franța până în 1493, când se întoarce la tatăl ei după
Maximilian I al Sfântului Imperiu Roman () [Corola-website/Science/312146_a_313475]
-
tatăl ei după semnarea Tratatului de la Senlis. În același an, Maximilian a contractat o altă căsătorie pentru el, de data aceasta cu Bianca Maria Sforza, fiica lui Galeazzo Maria Sforza, Duce de Milano, cu mijlocirea fratelui ei, Ludovico Sforza, regentul ducatului după moartea lui Galeazzo. Ani mai târziu, Maximilian face planuri matromoniale pentru Isabella, nepoata lui născută în 1501. În aprilie 1514, deși fata are doar 13 ani, bunicul îi alege drept soț pe Christian al II-lea de Oldenburg, care
Maximilian I al Sfântului Imperiu Roman () [Corola-website/Science/312146_a_313475]
-
integrantă a istoriei cnezatelor Halici (Galiția) și Volodimir-Volânski. Aceste două state succesoare ale Rusiei kievene au format cnezatul Halici-Volînia în secolele al XII-lea și al XIV-lea. După dezintegrarea marelui cnezat Halici-Volânia, în jurul anului 1340, regatul Polonia și Marele Ducat al Lituaniei au împărțit regiunea între ele, polonezii luând vestul, iar lituanienii estul Volâniei. După 1569, Volânia a fost reunită într-o provincie a statului polono-lituanian. În această perioadă, în Volânia s-au strămutat numeroși polonezi și evrei. Bisericile romano
Volânia () [Corola-website/Science/312203_a_313532]
-
prima apariție publică la Londra la 12 martie. Mariajul nu a fost unul fericit. Alfred și Maria Alexandrovna au avut cinci copii: La moartea unchiului lui Alfred, Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha la 22 august 1893 Ducatul a revenit Ducelui de Edinburgh, deoarece fratele său mai mare, viitorul rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit renunțase la drepturile asupra succesiunii Ducatului. La început ducele era privit ca un "străin" însă treptat și-a câștigat popularitatea. Ducele
Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha () [Corola-website/Science/312237_a_313566]
-
lui Alfred, Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha la 22 august 1893 Ducatul a revenit Ducelui de Edinburgh, deoarece fratele său mai mare, viitorul rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit renunțase la drepturile asupra succesiunii Ducatului. La început ducele era privit ca un "străin" însă treptat și-a câștigat popularitatea. Ducele căruia îi plăcea muzica și era un excelent violonist a fondat Colegiul Regal de Muzică. De asemenea ducele era colecționar de obiecte din sticlă și
Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha () [Corola-website/Science/312237_a_313566]
-
comună este între partea de sus ("haute") și de jos ("basse'). Mult timp, cele mai importante diviziuni teritoriale erau "guvernămintele" conduse de un "guvernator" . Acestea își au originile în fiefurile feudale, inițial fiind în număr de 12: 6 fiefuri nobile: ducatele Aquitania, Gasconia, Normandia, comitatele Toulouse, Flandra, Champagne, 6 fiefuri ecleziastice: Arhiepiscopatele Reims, Sens, Langres și episcopatele Beauvais, Noyon și Châlons. Cu timpul, aceste teritorii sunt divizate astfel că numărul lor crește, iar cu timpul ele sunt integrate domeniului regal. La
Vechiul Regim (din Franța) () [Corola-website/Science/312238_a_313567]