KorAP: Find »[drukola/base=rosti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...82 83 84 ...709 >

17,708 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217

Honor Klein mă privi și trăsăturile i se crispară pentru o clipă. Apoi spuse: — Sunteți beat, domnule Lynch-Gibbon, dezgustător de beat și, chiar și când sunteți treaz, sunteți cam prostănac. Noapte bună! și se întoarse să plece. Stați așa! am rostit. Ceea ce a urmat după aceea ar putea părea imposibil, dar cititorul trebuie să mă creadă. S-a oprit și s-a întors cu fața spre mine. Am pus piciorul pe treapta cea mai de jos și i-am prins brațul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
văzusem până atunci. Puse paharul deasupra căminului și făcu un pas spre mine. Își puse ambele mâini pe brațele mele și le strânse ușor câteva clipe. Apoi își lăsă brațele în jos pe lângă corp. Era un gest de implorare. Apoi rosti: — Situația este de o gravitate dramatică, Martin. Avem de lămurit câteva lucruri. Privind în urmă n-am putut să nu-l admir pe Palmer pentru faptul că a înțeles imediat că se petrecuse ceva irevocabil de proporții catastrofale. N-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
am început să simt, străbătând prin amețeala mea bolnăvicioasă amestecată cu milă dureroasă, că balanța puterii începe să se încline în favoarea mea. Trecusem cu adevărat pe versantul celălalt al muntelui. Mânat de un sentiment brusc de milă pentru el, am rostit: — Îmi pare rău, Palmer. — Să nu-ți pară rău, răspunse Palmer, ai acționat inteligent, hotărât și foarte prompt. Nu-ți cunoșteam această latură. Hai să nu ne pierdem vremea cu prostii! Problema e că ceea ce s-a petrecut s-ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
demn, ținându-și drept capul tuns scurt iar prin halatul desfăcut i se vedea pieptul alb umbrit de păr cărunt. Arăta emoționant de îmbătrânit, ca un războinic bătrân. Sosirea mea a pecetluit cu siguranță sfârșitul prieteniei noastre, am spus. Am rostit aceste cuvinte cu intenția de a-l provoca și din dorința de a-mi oferi o alinare. Palmer - și din nou l-am admirat când am revăzut scena - primi lovitura în plin. — La asta va trebui să mai cugetăm, Martin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Apoi a dispărut în puterea nopții și nu s-a întors mult timp. Și Honor Klein s-a instalat din nou în casă, parcă e prezentă peste tot în permanență, ca un nor negru. Sunt de-a dreptul speriată, Martin. Rosti ultimele cuvinte cu un fel de scâncet, se așeză pe patul de campanie și-și scoase batista. Hai, adună-te, cred că totul este doar în imaginația ta, am spus. Văzând în inconștiența și inocența ei reflectarea propriilor mele spaime

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
venea din spate căzu pe fața lui Palmer dând la iveală linia dreaptă a buzelor lui strânse și ochii abia întredeschiși. Era chipul unui om aflat în primejdie și această imagine m-a umplut de fericire. Cu glas limpede, Antonia rosti: — Intră, te rog. Muncitorii urcau scările aducând scaunele chinezești Chippendale. Îi auzeam lovind balustrada. M-am întors în cameră cu Palmer urmându-mă. Am închis ușa și ne-am privit toți trei. Palmer i se adresă Antoniei: — Te rog, vino

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
se uita când la unul, când la altul cu ochi mari și speriați, clătinându-se pe picioare, cu umerii străbătuți de un fior. Chipul ei era însăși imaginea groazei. — Martin, și tu și Antonia veți face ce vă spun eu, rosti Palmer. S-a terminat cu chestia asta, am spus. Mi-e milă de tine, Palmer. Și acum, ieși afară. În aceeași clipă fiecare dintre noi își dădu seama că sunt pe punctul să-l pocnesc pe Palmer. Antonia simți nevoia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
întrebat. M-am așezat pe patul de campanie și mi-am mai pus niște whisky în pahar. Acum eu tremuram. — M-ai recâștigat, zise Antonia. — Oare? am întrebat. Grozav spectacol. Am sorbit din pahar. — Ah, Martin, dragul, iubitul meu Martin! rosti Antonia cu glas tremurat. Se apropie și căzu în genunchi în fața mea, îmi cuprinse picioarele și începu să plângă cu lacrimi cristaline. Am mângâiat-o absent pe cap. Îmi doream să fiu singur și să mă gândesc la ce am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
și râzând. Se auzi din nou soneria. N-aveam nici un chef să mai primesc oaspeți, dar m-am dus totuși să deschid. Mi-a trecut prin minte gândul nebunesc că s-ar putea să fie Honor. Era Rosemary. — Dragă Martin, rosti Rosemary în stilul ei precis și concret în clipa în care ușa se deschisese numai câțiva centimetri, am venit pentru perdele. Avem o problemă cu forma draperiilor, nu știu dacă le vrei drepte sau cu falduri și m-am gândit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
fost amândoi, că ea uitase cu adevărat de ea, dar mintea ei obosită și derutată nu părea capabilă să cuprindă decât un număr limitat de probleme, iar Georgie nu era una dintre ele. Nici numele lui Palmer n-a fost rostit. Știam amândoi că el se va ivi în discuțiile dintre noi. Dar acum ne odihneam. În Pelham Crescent nu se simțea nici un semn de viață. Cei doi dispăruseră ca și cum nici n-ar fi existat. Antonia propuse din proprie inițiativă să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
ce-mi aruncă o primă privire scurtă, evită să se mai uite la mine. Alexander ne studia pe amândoi încordat, vinovat; dar avea, în același timp, fără a încerca să-l ascundă, aerul unui învingător. — Ce zici, Martin, ne ierți? rosti Alexander. Sigur că vă iert, nebunilor, nici n-am ce ierta, am răspuns. M-am apropiat și am sărutat-o pe Georgie pe obrazul îmbujorat. Nu a fost ușor. Am simțit că tremură. I-am strâns mâna lui Alexander. — Ești

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
canapea fără a-și vorbi, se ridicară. Peste umărul Antoniei am prins pentru o secundă expresia lui Alexander. Fața i se crispase ca și cum toate trăsăturile se concentrau spre un punct. Impresia se șterse imediat. Ia te uită, ce surpriză minunată! rosti Antonia cu vocea ceva mai pițigăiată decât de obicei. Dintre noi patru, ea părea a fi cel mai puțin capabilă să se stăpânească. Sperăm să ne dai binecuvântarea, rosti Alexander pe un ton scăzut și supus și se înclină în fața

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
punct. Impresia se șterse imediat. Ia te uită, ce surpriză minunată! rosti Antonia cu vocea ceva mai pițigăiată decât de obicei. Dintre noi patru, ea părea a fi cel mai puțin capabilă să se stăpânească. Sperăm să ne dai binecuvântarea, rosti Alexander pe un ton scăzut și supus și se înclină în fața ei. — Din toată inima! răspunse Antonia. Se poate da o binecuvântare din toată inima? Oricum, aveți binecuvântarea mea. Aș vrea să o sărut pe copila asta. O sărută pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Antonia și o prinse de braț când aceasta depuse un sărut pe obrazul ei. Am turnat șampania în pahare. Alexander și Georgie au schimbat o privire. Am ridicat paharele și am spus: — Dați-mi voie să fiu eu cel care rostește urarea: un final fericit la o poveste stranie! De la Antonia și Martin, pentru Georgie și Alexander, numai dragoste, urări de bine și felicitări! Am ciocnit paharele, cam stingheri, și am băut. Am turnat din nou în pahare. Toți simțeam nevoia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
uită la Georgie. M-am uitat și eu la ea. Georgie își plecă privirea, uitându-se în pahar. Am tăcuți toți din nou. Fusese o încercare neinspirată, fața lui Georgie deveni din nou rigidă și se îmbujoră. Ce frumos, am rostit grăbit. Și unde o să locuiți? Mai mult la Rembers? Sau în oraș? — Și colo, și colo, așa cred, răspunse Alexander. Dar cu siguranță avem de gând să stăm la Rembers cea mai mare parte a timpului, nu doar în weekenduri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
cădea peste frunte încadrându-i ochii. Cum ea stătea în spatele lui Palmer ca un învingător, trupul lui relaxat voluptuos parcă purta eticheta „victimă”. Am simțit că trebuie să-mi feresc privirea. — L-am invitat pe Martin să vină cu noi, rosti Palmer. Mă privea atent, cu un zâmbet abia schițat, așa cum ai privi o muscă sau un pește care se zbate să scape din plasă. — Îți bați joc de mine, Palmer? am întrebat. La Honor nici nu puteam să mă uit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
o părăsesc. Da, cred că da. Oricum nu avea importanță. Și atunci m-am întrebat ce gândește ea despre mine. Ne-am studiat unul pe altul cu ostilitate și curiozitate. — Tu încă mă iubești, Martin, nu-i așa? întrebă Antonia. Rosti întrebarea nu cu duioșie ci cuprinsă parcă de o bruscă neliniște. — Bine-nțeles că da, cum să nu, am spus. Răspunsul meu a sunat destul de superficial și am continuat să ne privim cu ochi întunecați, triști, fiecare apăsat de propria

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
dat prea multe ocazii de a mă exprima. Nu mi-ar fi de mare folos dacă m-aș repezi acum și aș sfâșia hainele de pe tine. Dar dacă m-ai chema la tine, aș trece prin foc și apă. Am rostit aceste cuvinte pe un ton scăzut, rezonabil și, în timp ce vorbeam mă gândeam că Palmer s-ar putea întoarce în orice clipă, ceea ce îmi dădea un timp periculos de scurt pentru a acționa. Părea că mă ascultă cu atenție, ochii ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
efortului de a-mi concentra asupra ei toată forța privirii și a voinței mă simțeam complet înțepenit. Ea stătea acolo în costumul ei vechi, verde închis, cu picioarele depărtate, cu mâinile la spate, privindu-mă intens. — Dragostea ta pentru mine, rosti ea, nu ține de lumea reală. E dragoste, desigur, nu neg. Dar nu toate iubirile au un făgaș pe care să înainteze, o cale - fie ea ușoară sau grea - și această iubire nu are nici un fel de făgaș. Din cauza a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
unei teribile fascinații pentru tine. Eu sunt un cap retezat din categoria celor pe care le foloseau triburile primitive și vechii alchimiști după ce le ungeau cu uleiuri și le puneau pe limbă o bucată de aur ca să le facă să rostească profeții. Și cine știe dacă nu cumva, stând prea mult în compania unui cap retezat, aceștia nu ajungeau să capete o stranie putere de cunoaștere. Pentru o asemenea cunoaștere se plătea scump. Dar toate astea se găsesc undeva foarte departe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
două-trei zile o să fie numai bune de mâncat, dacă stau la cald. M-am întors spre Rosemary. — Am să-ți dau o veste grozavă, surioară. Soția mea se mărită cu fratele meu, am spus. Nu găsești că-i minunat? — Iubitule! rosti Antonia. — Nu mai rămâne decât un singur lucru de făcut: ca eu să mă îndrăgostesc de Rosemary și-apoi să mergem să trăim toți fericiți la Rembers! Am început să râd. — Martin! spuse Rosemary și îmi întinse ceva. Plicul ăsta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
buzele de un roșu natural ce contrastau cu nuanța gălbuie a pielii, înțepenise într-un zâmbet în timp ce mâna i se mișca neîncetat. Părea foarte obosită. „PASAGERII PENTRU CURSA D187 CU DESTINAȚIA NEW YORK SUNT RUGAȚI SĂ SE PREZINTE PENTRU ÎMBARCARE”, rosti o voce supraomeneasă. „VĂ RUGĂM SĂ PREGĂTIȚI PAȘAPOARTELE ȘI BILETELE”. Toți trei s-au ridicat imediat și, sub imperiul șocului, m-am ridicat și eu. Totul era prea crud. În agitația momentului Georgie își scăpă geanta și Honor i-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
mea. Am intrat în salon și m-am oprit lângă fereastră, astfel încât patul de campanie era între noi. Când m-am întors, ea a închis ușa în urma ei. Am continuat să ne privim în tăcere. În cele din urmă ea rosti cu un zâmbet mai pronunțat care-i îngusta ochii: — Ai plecat atât de repede de la aeroport că n-am mai reușit să te prind. Nu eram sigur că am să fiu în stare să vorbesc dar, când am încercat, cuvintele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
ochii: — Ai plecat atât de repede de la aeroport că n-am mai reușit să te prind. Nu eram sigur că am să fiu în stare să vorbesc dar, când am încercat, cuvintele au sunat destul de bine. Credeam că pleci, am rostit. — După cum vezi... — Ceilalți doi au plecat? — Da. Și tu când pleci? — Nu plec. M-am așezat pe un scaun de lângă fereastră și am spus: — Am înțeles, am zis, deși nu înțelegeam nimic. Ea se așeză în fața mea, pe celălalt scaun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183

scaunele de lângă geam, picior peste picior, astfel Încât soarele care apunea să i se prelingă pe fluierul piciorului și pe pantoful din piele neagră și lucioasă, ca uleiul de motor. Apoi va stinge vârful țigării pe marginea scrumierei și Îmi va rosti Încet numele. Țineam oare aceeași cămașă de noapte violetă cu care am Îmbrăcat-o cândva, trăgându-i cămașa peste mâinile ridicate atât de mult, că puteam să-i zăresc mai Întâi coatele Îndoite și apoi curba abruptă a nasului, iar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]