2,312 matches
-
fără a semna, și Gh. Panu în ziarul Lupta în decembrie 1884, cu ocazia reprezentării piesei la Naționalul ieșean. Pe cei prezenți la reprezentațiile din 1884, Scrisoarea pierdută i-a impresionat prin acțiunea ei vie și prin forța extraordinară a satirei politice. Chiar detractorii lui Caragiale nu i-au putut refuza cunoașterea meritelor indiscutabile și în acest sens a fost nevoit să scrie în 1903, în "Causeris littèraires", Pompiliu Eliade, pentru care Scrisoarea pierdută era „cea mai bună bucată literară care
O scrisoare pierdută () [Corola-website/Science/298995_a_300324]
-
1950, Londra) a fost un scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist și reporter. El a luptat ca voluntar în Războiul Civil din Spania de partea comuniștilor. A scris romane, eseuri și critică literară. este autorul a două faimoase romane satiră în care atacă totalitarismul: Eric Arthur Blair s-a născut la data de 25 iunie 1903, în orașul Motihari, capitala statului Bihar din India de astăzi (fosta provincie Bengal în timpurile colonialismului britanic din India), fiind al doilea copil al
George Orwell () [Corola-website/Science/299003_a_300332]
-
Cum îmi place" (As I Please). Stilul său lucid și clar l-a transformat într-un jurnalist de campanie imbatabil, iar polemicile din această epocă conțin pagini de mare talent jurnalistic. Cartea următoare a lui Orwell, " Ferma animalelor", era o satiră sub forma unei fabule a revoluției comuniste din Rusia. Cartea, puternic influențată de experiențele sale din timpul Războiului Civil Spaniol, e o satiră a stalinismului și a revoluției roșii. Pentru că Rusia era aliata Marii Britanii, lui Orwell i-a fost destul de
George Orwell () [Corola-website/Science/299003_a_300332]
-
această epocă conțin pagini de mare talent jurnalistic. Cartea următoare a lui Orwell, " Ferma animalelor", era o satiră sub forma unei fabule a revoluției comuniste din Rusia. Cartea, puternic influențată de experiențele sale din timpul Războiului Civil Spaniol, e o satiră a stalinismului și a revoluției roșii. Pentru că Rusia era aliata Marii Britanii, lui Orwell i-a fost destul de greu să publice o asemenea carte. Cartea i-a supărat pe foarte mulți prieteni cu convingeri de stânga, inclusiv pe fostul său editor
George Orwell () [Corola-website/Science/299003_a_300332]
-
și au fost, parcă, scrise din totdeauna, a se vedea de exemplu povestea Graalului sau basmele din ciclul "O mie și una de nopți". Printre precursorii literaturii fantastice s-ar putea număra și Voltaire sau Jonathan Swift care își camuflează satira în aceste lumi iraționale, sau romanele negre ale unor William Beckford (Vathek), Matthew Gregory Lewis (Călugărul). Autorii din secolul al XIX lea au compus texte în care miraculosul își joaca rolul său. Ar trebui amintiți în aces context Honore de
Fantastic () [Corola-website/Science/299033_a_300362]
-
gravor-aurar, pe nume Ellis Gamble. Aici învață arta decorativă și și capătă îndemânare în tehnica gravurii. În 1720 își deschide propriul său atelier. Încă de atunci se opune curentului neoclasicist reprezentat de arhitectul William Kent și execută gravuri originale cu satiră la adresa vieții artiștilor, politicienilor și bancherilor. În același timp realizează ilustrații de carte, pentru operele lui William King, Charles Gildon și Aubrey de la Motraye, dar nu renunță la ambiția de a picta. Pentru aceasta se înscrie la academia înființată de
William Hogarth () [Corola-website/Science/304570_a_305899]
-
19 ani, cu care se căsătorește în secret. Tânăra pereche se stabilește în South Lamberth. Abia după un an socrul îl va ierta și-l va accepta ca ginere. În primele tablouri ale lui Hogarth, create între anii 1725-1728, domină satira socială și o tematică legată de teatru. În 1729 este solicitat să decoreze noile "Spring Gardens", cunoscute mai târziu sub numele de Grădinile "Vauxhall". După terminarea lucrărilor (în anul 1732), artistul primește - în semn de recunoaștere - dreptul viager de a
William Hogarth () [Corola-website/Science/304570_a_305899]
-
de abilitate a artistului în chestiunile pecuniare, evidentă în cazul alocării de fonduri nepermis de mari pentru rechizite, decoruri și diverse lucrări de renovare. Ruinat, el și-a pus în 1858 mari speranțe în reprezentația operei "Orfeu în infern", o satiră la adresa vieții burgheze reprezentată de zeii olimpieni. Pregătirea reprezentației a fost plină de eșecuri: interpretul de flaut piccolo a căzut la pat în seara premierei, soprana din rolul Euridicei nu și-a interpretat rolul decât după ce a primit ca rechizită
Jacques Offenbach () [Corola-website/Science/304533_a_305862]
-
() a fost un scriitor, scenograf, dramaturg, pictor, actor și regizor italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1997. Este faimos atât pentru textele teatrale de satiră politică și socială, cât și pentru implicarea în viața politică. Fo, ca actor, regizor, scenograf, damaturg, costumist, impresar al propriei companii teatrale (dar și ca pictor) este cu siguranță un om de teatru complet. Într-un interviu acordat in 1962
Dario Fo () [Corola-website/Science/304654_a_305983]
-
pregătesc o serie de "momente" pentru spectacolul de varietăți (pentru RAI -Radioteleviziunea Italiană) "Canzonissima". Cenzura intervine atât de deseori, încât fu abandonată în favoarea teatrului. Comediile produse între 1959 și 1961 aveau structura unei farse dilatate și îmbogățite cu elemente de satiră. Cu o atitudine critică față de ceea ce el numea "teatru burghez", Fo începu să facă spectacole în locuri nn convenționale: în piațe, case ale poporului, fabrici, unde, desigur, întâlnește un public diferit, format mai ales din clase sociale umile. În 1968
Dario Fo () [Corola-website/Science/304654_a_305983]
-
elemente evidenti în comedia din 1989 "Papa și vrăjitoarea" și în 1991 "Johan Padan la descoverirea Americilor". Scânteia este abrogarea de către guvern, a unei noi legi în privința traficului și consumului de droguri; ca întotdeauna structura este a farsei iar victima satirei este miopia demonstrată de guvern în scrierea legii cu sprijinul Bisericii. În ultimii ani, activitatea lui Dario Fo a continuat să urmărească cele două direcții paralele: comedia farsă ("Diavolul cu țâțe", 1997) și monologul construit după modelul arhetipului "Mistero buffo
Dario Fo () [Corola-website/Science/304654_a_305983]
-
la Geneva), în care contrasta catolicismul cu protestantismul; lucrarea a fost bine primită. În iunie 1551, a adăugat câțiva psalmi Psaltirii franceze începute de Marot, lucru în care a avut iarăși succes. Cam în același timp, a publicat "Passavantius", o satiră directă împotriva lui rău-famatului Pierre Lizet, fost președinte al Parlamentului din Paris și principalul originator al "camerei de foc" ("chambre ardente"), care, fiind în acea vreme (1551) abate la St. Victor, lângă Paris, dorea să dobândească faimă ca învingător al
Theodorus Beza () [Corola-website/Science/303677_a_305006]
-
ale lui Beza (1593). În mod destul de ciudat, în 1596 iezuiții se pare că au răspândit vestea în Germania, Franța, Anglia și Italia cum că Beza și Biserica din Geneva se întorseseră în sânul catolicismului; Beza a replicat cu o satiră ce releva faptul că păstra încă înflăcărarea gândirii și vigoarea expresiei. A murit în Geneva. Nu a fost îngropat ca și Calvin în cimitirul general Plain-Palais, ci, la ordinul magistraților, în Mănăstirea St. Pierre, ca nu cumva savoiarzii să-i
Theodorus Beza () [Corola-website/Science/303677_a_305006]
-
din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira — asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat. Născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799, Pușkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viță veche. Tatăl lui Pușkin, Sergei Lvovici
Aleksandr Pușkin () [Corola-website/Science/304262_a_305591]
-
prin numeroasele sale filmele istorice care ilustrează toate perioadele istoriei poporului român (filme precum Dacii, Mircea, Mihai Viteazu, Carol I, Triunghiul morții, Noi,cei din linia întîi și Oglinda), prin seria de filme polițiste cu comisarul Moldovan, prin comediile și satirele sale (precum Nea Mărin miliardar și Poker), dar și prin excelentele sale ecranizări ( Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Osânda, Ciuleandra și Orient Express). Grid Modorcea, care cunoaste excelent cinematografia română și toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, a
Sergiu Nicolaescu () [Corola-website/Science/303894_a_305223]
-
director scenografic, alăturându-se grupului Jung Wien ("Viena tânără"), care-i număra pe Peter Altenberg, Leopold Andrian, Hermann Bahr, Richard Beer-Hofmann, Felix Dörmann, Hugo von Hofmannsthal și Felix Salten. În 1897 Kraus se rupe de acest grup printr-o usturătoare satiră, intitualtă "Die demolirte Litteratur" ("Literatura demolată"), și este la puțină vreme după aceea numit corespondent la Viena al ziarului "Breslauer Zeitung". Un an mai târziu, fiind un ardent avocat al asimilării evreilor, îl atacă pe bine cunoscutul sionist Theodor Herzl
Karl Kraus () [Corola-website/Science/312520_a_313849]
-
atât o inconsecvență intelectuală, cât și o inconsistență structurală care o fac să semene cu o falie geologică. Tot în 1919, Kraus mai publică și o antologie de texte despre război, sub titlul "Weltgericht" ("Tribunalul lumii"). În 1920, el publică satira "Literatur oder Man wird doch da sehn" ("Literatura sau n-ați văzut încă nimic"), o replică la atacul lui Franz Werfel împotriva lui Kraus, intitulat "Spiegelmensch" ("Omul-oglindă"). În ianuarie 1924, Kraus începe o polemică împotriva lui Imre Békessy, editorul tabloidului
Karl Kraus () [Corola-website/Science/312520_a_313849]
-
Cu exceptia "Los Angeles Herald" care l-a numit "decorous, bloodless entertainment which will find an appreciative audience among women," majoritatea recenziilor au fost excelente. Bosley Crowther, influentul critic de la "New York Times", a afirmat "deliciously pert, the most crisp and crackling satire în costume that this corner can remember ever having seen on the screen,". "The New Yorker" a observat "Jane Austen, în her day, was aș brittle aș Huxley, Noel Coward and a whole package of Saltines together." Până și criticul
Mândrie și prejudecată (film din 1940) () [Corola-website/Science/312007_a_313336]
-
Bednarik înfățișând într-o serie de desene expresive, executate în peniță sau creion, drame ale războiului imperialist. Ca și Tonitza care ne-a lăsat cele mai zguduitoare imagini ale suferințelor din timpul primului război mondial, folosind, alături de descrierea directă, procedeele satirei - Bednarik a creat atunci scene cu victime ale foametei și tifosului exantematic, cu invalizi ajunși în revoltătoarea situație de a vinde pe stăzile Iașilor mărgele (...) și prin contrast, aspecte din viața profitorilor războiului”.Petru Comarnescu Lucrări de Ignat Bednarik pot
Ignat Bednarik () [Corola-website/Science/312029_a_313358]
-
precum "Un paravan", "Mâhnirile lui Trică", "Din valurile vieții", "Prințesa", "Un democrat", considerând orașul un loc de pierzanie, aceste nuvele au intrigi puternice cu situații dramatice și cu încheieri nefericite. "Revoluția de la Pârlești" și "Crucile roșii" sunt nuvele mai vesele, satire bonome cu aspect burlesc. Prima tentativă de a scrie un roman, a vut loc tot în timpul studenției, în anul 1873, când a încercat să scrie "Osânda răului", dar recunoașterea sa ca romancier a avut loc abia după apariția romanului "Mara
Ioan Slavici () [Corola-website/Science/312204_a_313533]
-
Noului Val Cehoslovac. Filmul "Balul pompierilor" (1967), ce era la suprafață o reprezentare naturalistă a unui eveniment social nereușit dintr-un oraș de provincie, a fost văzut atât de criticii de film, cât și de autoritățile din Cehoslovacia ca o satiră la adresa comunismului est-european, determinând interzicerea lui timp de mai mulți ani în țara de origine a lui Forman. După ce Forman a părăsit Cehoslovacia, două dintre filmele sale, "Zbor deasupra unui cuib de cuci" și "Amadeus", i-au adus un renume
Miloš Forman () [Corola-website/Science/311523_a_312852]
-
noiembrie 1922 - d. 11 aprilie 2007) a fost un romancier american, cunoscut pentru operele sale "Abatorul cinci" ("Slaughterhouse-Five", 1969), "Leagănul pisicii" ("Cat's Cradle", 1963), sau "Mic dejunul campionilor" ("Breakfast of Champions", 1973), romane în care combină armonios și unic satira, umorul negru și științifico-fantasticul. s-a născut în a patra generație a unei familii de origine germano-americană, fiu și nepot al unor arhitecți (Vonnegut & Bohn) din Indianapolis . Ca student la Shortridge High School din Indianapolis, Vonnegut a lucrat la primul
Kurt Vonnegut () [Corola-website/Science/310035_a_311364]
-
remarcabili, din toate generațiile [...]. Lugojul - orașul în care se petrece acțiunea - este înfățișat în culori calde și calme, în măsură să potențeze, prin contrast, dimensiunile dramei”. Eugen Atanasiu a făcut filmului o recenzie elogioasă, afirmând: "„Film de acțiune, film de satiră care se îngemănează cu un copios umor (mizând inclusiv pe pitorescul vorbirii dialecticale), « Patima» este un film de actori. În fruntea distribuției, Draga Olteanu Matei joacă cu vădită «patimă» rolul Păunei, oferind un recital de zile mari. Actrița ne face
Patima (film din 1975) () [Corola-website/Science/310049_a_311378]
-
membri familiei Tolstoi și-au dedicat timpul liber literaturii. Contele Aleksei Konstatinovici (1817 — 1875) a fost curtean dar și unul dintre cei mai populari poeți ai Rusiei timpului său. A scris admirabile balade, un roman istoric, câteva versuri licențioase și satire publicate sub pseudonimul literar Kozma Prutkov. Contribuția sa de bază în literatura rusă rămâne o trilogie de drame istorice, modelată după „"Boris Godnuov"” a lui Pușkin. Dintre cei 13 copii ai lui Lev, cei mai mulți și-au petrecut viața promovând învățăturile
Familia Tolstoi () [Corola-website/Science/310062_a_311391]
-
și presă. Pe fundalul unei politici coloniale. Maupassant descrie cu minuțiozitate legăturile dintre capital, politică și presă, dar și influența femeilor, private de activitate politică prin Codul lui Napoleon, dar care, din umbră, lucrează pentru a impune ceea ce își doresc. Satira unei societăți minate de scandaluri politice de sfârșit de secol XIX, romanul se constitue și într-o mică monografie a presei pariziene, în măsura în care Maupassant prezintă experiența personală de reporter. Așa încât ascensiunea personajului central al romanului poate fi comparată cu propria
Guy de Maupassant () [Corola-website/Science/310249_a_311578]