4,267 matches
-
nu-i atingeți!” Cine oare dacă nu mustrările conștiinței ne-a învățat să înăbușim prin sofisticate tehnici exegetice magma fierbinte a unei atât de vulcanice disperări? Suntem chiar atât de pricepuți în a contextualiza istoric și cultural aceste texte-dinamită ale Scripturii? Mai suntem oare fideli, într-un asemenea acces de scepticism, acelui Dumnezeu care i-a inspirat pe proroci? Avem un popor care încă geme de sărăcie, neputință și ignoranță. Pe meleagurile noastre, colonizatorii romani - contemporani cu martirii Zoticos, Attalos, Kamasis
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
umorul sfinților nebuni întru Hristos. De aici succesul unor „lideri” ai tineretului ortodox care propovăduiesc fuga de realitate, explicația paranoică a eșecului (mereu alții ne vor răul), supunerea oarbă (Mohamed vs Hristos) și aplicarea integristă a poruncilor rupte aleatoriu din Scripturi. Vrei să fii un tânăr ortodox după vajnicul model utecist de odinioară? Atunci sfatul este: „Taci, conformează-te, stai în banca ta și mai ales nu citi prea mult, ca să nu te trufești!”. Este bine să nu pui întrebări incomode
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
să acopere tematica esențială pentru formarea intelectuală a unui student creștin-ortodox. Ne-am întrebat de ce nu s-au organizat nici seminarii informale în cadrul Universității, prin care să se urmărească dezbaterea (de ce nu interconfesională?) a textelor întemeietoare pentru Biserica universală. „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică” (Ioan 5, 39). Dat fiind contextul eclezial al României de astăzi, deficiențele aici semnalate nu sunt însă cu totul surprinzătoare. Nu știm ca ierarhia Bisericii să fi încurajat ASCOR-ul (verbal și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sârbească, traducerea celei mai importante slujbe religioase în idiomul rromani reprezintă un act de respect și iubire față de aproapele. Pentru a cuceri o inimă se cuvine să-i deprinzi mai întâi graiul. Îndeobște, o limbă ascunde o întreagă lume. Între scripturile creștine, Faptele Apostolilor ne sugerează că, dacă ar fi fost prezenți la Ierusalim, Duhul le-ar fi vorbit și țiganilor pe limba lor. În afara acestui model de învecinare, Biserica Ortodoxă română ar putea arăta - prin misionarii săi - cum anume o
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
dovedit pregătită să-și modifice schemele de predare ori să-și înnoiască sursele de inspirație. Metoda actuală de introducere a studentului ortodox în tainele teologiei este tocmai cea mai contraindicată de Părinții Bisericii. În loc să se înceapă cu instrucția ascetică (lectura Scripturii, mai cu seamă a Cărților Sapiențiale și a Psalmilor), pentru ca, abia apoi, trecând prin contemplația naturală (filozofia etică a gânditorilor păgâni și a Părinților Bisericii), să se ajungă la dogmatică, la noi se face exact pe dos1. Îl introducem mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
verticala dumnezeirii și orizontala lumii. Un curs de propedeutică pentru studenții din anul I s-ar impune tocmai în sensul reabilitării acestei vocații dialogice a teologiei. Teologia este un act neîntrerupt de mărturisire a revelației lui Dumnezeu prin conversația cu Scripturile, cu tradiția Bisericii și cu toate culturile religioase ori atee care refuză - tacit sau explicit - Vestea cea Bună. Școlile de preoți trebuie să restituie acest caracter receptiv și totodată profetic al teologiei, chemată să mărturisească zilnic despre universalitatea adevărului. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și greaca, dacă nu și ebraica, s-ar cere predate în primii doi ani într-un regim intensiv (patru zile pe săptămână, cu două ore alocate pentru curs și seminar). Ceea ce trebuie vizat în aceste ore este lucrul cu textul Scripturii, îmbogățirea vocabularului (plecând de la greaca atică, ajungând la greaca koiny și apoi elina bizantinilor), respectiv studiul etimologic al terminologiei teologice și liturgice. Chiar dacă studenții de la Teologie nu vor deveni traducători profesioniști, ei trebuie să poată studia un text grecesc sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un Privatdozent consacrat. Este demn de remarcat, de asemenea, că, înainte de triumful constantinian, învățătorul creștin risca nu doar marginalizarea socială, ci chiar martiriul. Fără să fie neapărat preoți sau episcopi, cateheții creștini erau implicați în activitățile liturgice ale Bisericii, tâlcuind Scripturile sau recitând din Psalmi la adunările festive ale credincioșilor. Învățătorii creștini păstrau însă relația și cu „fiii îndoielii”, situați în afara Bisericii. A fost cazul eminențelor cenușii ale Alexandriei, între care Panten, Origen sau Clement, care au activat într-un context
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
fost cazul eminențelor cenușii ale Alexandriei, între care Panten, Origen sau Clement, care au activat într-un context cultural sincretic, apropiat oarecum decorului potpuriu al postmodernității. Peisajul eclectic mediteranean a obligat cateheza creștină să depășească exercițiul explicativ mărginit în perimetrul Scripturilor. Era necesar ca dascălii ecleziastici să asume o abordare fie reconciliantă, fie polemică a temelor centrale din filozofiile și religiile eline. Recunoașterea noutății Evangheliei nu putea demara abrupt, dintr-un abis al ignoranței. Chiar și pentru cei mai însuflețiți creștini
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
viața nu merită „risipită” într-o luptă cu un sistem sortit unei veșnicii istorice. Alta a fost, desigur, convingerea monahului Nicolae Steinhardt sau a cardinalului Karol Wojtyla. Mărturisirea publicătc "Mărturisirea publică" Prin urmare: nu societatea civilă, ci în primul rând Scriptura și exigența vieții creștine cer o mărturisire a răului produs de instituția Securității. Incapacitatea de a sesiza această perversiune de maximă adâncime a comunismului ține, în bună măsură, de eșecul conștiinței profetice a Bisericii în modernitate 1. Alianțele bizantine dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
definițiilor juridice exhaustive. Sinoadele ecumenice, bunăoară, nu descoperă adevăruri fundamentale, ci doar le exprimă, cu mereu adâncite nuanțe. Pe scurt, pentru Biserica Ortodoxă, tradiția a rămas membrana pneumatică ce poate ține comunitățile locale înăuntrul matricei gestante a „Trupului mistic”. Exegeza Scripturilor, celebrarea liturghiei și toate celelalte gesturi cotidiene ale creștinilor aflați în spațiul public nu reprezentau decât momente de vârf proiectate precum niște stele strălucitoare pe un firmament cuprinzător. Tradiția era mediul propice inițiativelor care individualizau virtuțile distincte ale creștinismului. Fără
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de tradiția apostolică a Bisericii, validate de universalismul politic al centrului ecleziastic roman. Teologii au devenit istorici ai dogmei și, mult mai puțin, pneumatofori. Încercând să se întoarcă la Biserica primilor creștini, Reforma a rămas fixată pe imaginea unui schelet (Scripturile), pe care, în absența cărnii (tradiția Duhului), n-a avut cum să-l învie. Modernitatea a sesizat rapid această slăbiciune, decizând să conteste toate ideile și practicile religioase după principiile revizioniste îmbrățișate mai întâi de Luther, Calvin sau Zwingli. Efectele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mod de a sublinia importanța ideii de comunitate, rămasă intactă la neoplatonici, la autorii patristici și chiar până la scolastici. Totuși, în creștinismul primului mileniu - pe vremea când lectura era încă un eveniment eclezial, precedând banchetul euharistic -, doar uzul liturgic al Scripturii legitima pasiunea bibliofilă. Inspirat de teologii alexandrini, Henri de Lubac prefera să descrie creștinismul nu ca pe o religie a Cărții, ci ca pe o religie a Cuvântului. Scolasticii au început să vorbească despre arhitectonica gândirii. Improvizația dialectică de tip
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
că totul se reduce la „starea lăuntrică”? Deși Marcu Ascetul din Filocalie arată pericolul încrederii în simțirile inimii încă necurățite... Este ca și cum „simțirea mea” este organul central al credinței. Este ca și cum între mine și Hristos nu există intermediari (tradiția, Biserica, Scripturile). Tezaurul teologiei, dogmele, canoanele, scrierile Părinților, disputele doctrinare, cultul sfinților sau poate chiar lungile slujbe bizantine sunt oare simple excrescențe, când nu deviații de la „credința pură și simplă”? De ce să intelectualizăm arid misterul credinței vorbind, împreună cu Grigorie Teologul, despre înțelegerea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de altă parte, istoria deraierilor politice ale conservatorilor de dreapta - de la Carl Schmitt (1888-1985) și Nae Ionescu (1890-1940) la neo-ortodoxia contemporană din estul european - nu poate fi nici ea ocultată. Rațiunea pentru acest dificil echilibru se află în ambiguitatea înțelepciunii Scripturilor, care nu livrează niciodată soluții politice imediate. În acest sens este Biserica neutră: ea cultivă mai degrabă un etos și o sensibilitate. Totuși, nu toți interbelicii români și nici gruparea francezilor de la Esprit nu s-au putut înșela în toate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
fascinația pentru ideea imaterialității trecerii Duhului (¬155), chemat să reziste chiar și în fața dispariției formelor clasice de existență ale creștinismului istoric („dogme + instituția tradițională - istoric tradițională a Bisericii”)1. Caducitatea ideii de temei ultim face ca și referirea normativă la „Scriptură” sau „Revelație” să își piardă din vechiul conținut normativ 2. Ce ne rămâne în acest caz? Un creștinism poetic - literalmente in-consistent - în care „va trebui să învățăm să ne sprijinim pe aer, miresme, pe treceri, petreceri și sufluri” 1. Doar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
plac, în afara oricărui cadru instituțional imaginabil”. Reperele tradiționale ale creștinismului istoric (i.e., Scriptură, dogme, tradiția eclezială) nu pot furniza, deci, o terra ferma. În acest caz, divorțul de stilul de viață al creștinilor tradiționali nu este oare irecuperabil? Despre centralitatea Scripturilor în experiența primilor creștini aflăm din istoria evanghelistului Luca: „Și erau devotați învățăturii apostolilor, comuniunii (koin:nia), în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Că Evanghelia lui Hristos s-a scris în Biserică prin tradiția apostolică, iar că
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
evanghelistului Luca: „Și erau devotați învățăturii apostolilor, comuniunii (koin:nia), în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Că Evanghelia lui Hristos s-a scris în Biserică prin tradiția apostolică, iar că Hristosul Bisericii este Cel profețit de vechile Scripturi - iar nu Hristosul eonic imaginat de gnostici - aceasta reprezintă „stâlpul și temelia” credinței creștine 1. Orice creștinism, tradițional sau nu, trebuie să aibă în centrul Evangheliei sale un Hristos. Dacă nu pe Cel murit și înviat „după Scripturi”, atunci pe
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de vechile Scripturi - iar nu Hristosul eonic imaginat de gnostici - aceasta reprezintă „stâlpul și temelia” credinței creștine 1. Orice creștinism, tradițional sau nu, trebuie să aibă în centrul Evangheliei sale un Hristos. Dacă nu pe Cel murit și înviat „după Scripturi”, atunci pe care altul? Același lucru poate fi spus și despre „mișcarea Duhului”; în textele canonice ale Noului Testament întâlnim acest îndemn (I Ioan 4, 1): „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
4, 1): „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți proroci mincinoși au ieșit în lume”. După care criterii epistemologice ar putea fi recunoscută mișcarea invizibilă a Duhului? Pe scurt, fără referința la Scripturi și la tradiție, noul tip de întemeiere propus de H.-R. Patapievici nu poate rezista criticii bazate pe perspectiva teologică antisubiectivistă a tradiției, dar și pe antimetafizica narativistă contemporană. Un asemenea creștinism va mai avea oare de istorisit vreo poveste
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lucrător, comunitar și universal - nu cumva credința subiectivă riscă să repete, în cel mai bun caz, tragedia solitară a lui Søren Kierkegaard (1813-1855) - acest epitom neegalat al lucidității, ardorii și disperării protestante? Credința Bisericii nu ne descoperă mai degrabă Hristosul Scripturilor? Fiind fideli tradiției apostolice, pe El ne este dat să-L cunoaștem ca Fiu și Cuvânt și Icoană a Tatălui (Ioan 1, 1; Coloseni 1, 15), ca Învățător și Profet (Coloseni 2, 3), ca mâncare și băutură nouă și Paște
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mereu de un corectiv apofatic, diferit de orice agnosticism. Vederea lor deschide o perspectivă infinit generoasă asupra creației, fiindcă pleacă de la credința că nici un Dumnezeu adevărat nu poate arunca blestemul singurătății asupra creației Sale. Dumnezeu ne-a lăsat niște urme - Scripturile -, invitându-ne la un pelerinaj de întoarcere acasă. Pentru că nu putem vedea decât „în ghicitură”, ni s-a dat și un însoțitor. Dacă pe drumul spre Emaus, cei doi neștiutori s-au luminat de la însuși Învățătorul, în drumul spre Ierusalimul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mereu bogat al umanității merită consemnat. Prin cultura memoriei greco-romane, devenirea istorică încetează să mai fie irelevantă pentru condiția europeanului. Spirala istoriei sacretc "Spirala istoriei sacre" Rădăcinile iudaice ale creștinismului au oferit teologilor Bisericii un cu totul alt cadru conceptual. Scripturile iudaice fac din prezența lui Dumnezeu în biografia poporului Israel un element constitutiv. Tradiția abrahamică oferă o perspectivă lineară asupra istoriei, sub legea universală a teleologiei divine. De la cântările lui Moise până la Psalmii lui David, găsim în Scripturile vechi rugăciuni
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cadru conceptual. Scripturile iudaice fac din prezența lui Dumnezeu în biografia poporului Israel un element constitutiv. Tradiția abrahamică oferă o perspectivă lineară asupra istoriei, sub legea universală a teleologiei divine. De la cântările lui Moise până la Psalmii lui David, găsim în Scripturile vechi rugăciuni construite ca memorial itinerant al recunoștinței. La rândul său, Ecleziastul ne prezintă regimul sacru al oportunității (kairos) în viața de zi cu zi a muritorilor. Spiralat, iar nu ciclic, timpul își dezvăluie structura ritmată în două faze: zilele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
post”. Noul Testament pornește de la afirmarea unui moment de întrerupere eshatologică a cursului „obișnuit” al istoriei: Învierea lui Iisus. Acest eveniment unic reprezintă nu doar revelația „posibilului” în termenii generici ai filozofiei, ci o confirmare a adevărului profețiilor rostite în vechile Scripturi. Plecând de la acest datum ireductibil, primii creștini au simțit nevoia de a rescrie istoria lumii. Neutralitatea fatidică și izotropia ciclică a temporalității grecești vor fi substanțial revocate. Și cele mai mici detalii contează: a fost nevoie ca împăratul să ordone
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]