2,444 matches
-
epoca autoreferențialității și a morții autorului. Autorul a reînviat Între timp, fără ca autoreferențialitatea să fi dispărut și, În consecință, nu mai vorbim de autoreferențialitate textuală ci mai degrabă de autobiografism, autoficțiune, etc. În romanul Sphinx, confruntarea dintre imanența textului și transcendența eului locutor rămîne nedecisă. Sensul este alimentat atît de la sursa formală - jocul semnificanților - cît și de la sursa „substanțială”: naratorul/ea. „șpilul” formal este următorul: nici personajul principal nici naratorul nu au marcă de gen. Cititorul nu va ști niciodată dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
a răspuns impasibilității sociale, erei vidului descrisă de Gilles Lipovetsky În 1983. Acum, Însă, o astfel de scriitură nu mai distona cu ethosul cititorilor, de aceea ea s-a instituționalizat ușor. Cu alte cuvinte, Barthes greșea cerînd literaturii să accepte transcendența socială, ceea ce echivala cu păstrarea principiului mimetic care se aflase mereu la baza prozei literare. Istoria literaturii franceze din anii 1950 pînă În anii 2000 este și una a amenajării unui spațiu al transcendenței care să fie cît mai departe
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Barthes greșea cerînd literaturii să accepte transcendența socială, ceea ce echivala cu păstrarea principiului mimetic care se aflase mereu la baza prozei literare. Istoria literaturii franceze din anii 1950 pînă În anii 2000 este și una a amenajării unui spațiu al transcendenței care să fie cît mai departe situat de acela unde transcendența În raport cu textul literar a fost denunțată ca iluzorie și nocivă și, ca urmare, anihilată. Are loc, altfel spus, o demisie de durată a literaturii care Încetează să mai propună
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
păstrarea principiului mimetic care se aflase mereu la baza prozei literare. Istoria literaturii franceze din anii 1950 pînă În anii 2000 este și una a amenajării unui spațiu al transcendenței care să fie cît mai departe situat de acela unde transcendența În raport cu textul literar a fost denunțată ca iluzorie și nocivă și, ca urmare, anihilată. Are loc, altfel spus, o demisie de durată a literaturii care Încetează să mai propună modele sociale, să transmită mesaje politice, care refuză carisma. Nu trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
care refuza așadar să se adreseze simțurilor. Proiectul era desigur radical, tocmai de aceea a eșuat. Într-o oarecare măsură, acest proiect este și cel al postmodernismului anglo-saxon. Mai puțin radical, el acceptă canonul estetic, dar Îl pervertește. Deși refuză transcendența, nu respinge tradiția și, practic, recuperează o transcendență relicvară, ca obiect. Francezii n-au cutezat să ia calea recuperării decît tîrziu, la sfîrșitul anilor 1970. Nu orice resemnificare a unui mit literar poate fi considerat un gest recuperator În sens
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
era desigur radical, tocmai de aceea a eșuat. Într-o oarecare măsură, acest proiect este și cel al postmodernismului anglo-saxon. Mai puțin radical, el acceptă canonul estetic, dar Îl pervertește. Deși refuză transcendența, nu respinge tradiția și, practic, recuperează o transcendență relicvară, ca obiect. Francezii n-au cutezat să ia calea recuperării decît tîrziu, la sfîrșitul anilor 1970. Nu orice resemnificare a unui mit literar poate fi considerat un gest recuperator În sens postmodern, adică o simulare. Romanul lui Tournier, Vineri
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
capăt. Apelează la celălalt pentru că el nu poate să Încheie, să termine, rămîne condamnat, ca Vladimir și Estragon, să continue În chiar lumina orbitoare a lipsei de sens, Într-un efort cu adevărat sisific de a deplasa locul sensului din transcendență, negată, În el Însuși. Blanchot a fost contemporan cu Noii Romancieri, congener cu Beckett (doar cu nu an mai tînăr). O Întreagă gîndire a sfîrșitului Îl continuă astăzi, mai ales În fenomenologie. Fără să-l uite, Însă, literatura contemporană l-
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
lovituri de teatru aducătoare de fericire sau nenorocire sînt condensate pentru a nu depăși lungimea unui scurtmetraj. Narațiunea nu este evacuată, doar verosimilitatea ei zădărnicită. În primul rînd prin onomastica derizorie. Apoi prin repetiții de fraze care anulează astfel orice transcendență, orice submersibilitate a frazei care, În literatura clasică, nu există decît pentru a orienta privirea pe obiectele și ființele semnificate. Textul Mariei Redonnet simulează o inocență pe care nici Balzac n-o avea, dar repetițiile sînt presărate pentru a opri
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
preistoria, natura, puteau semnifica unui copil, pentru tot ceea ce dă strălucire imaginii unei lumi de jucărie (animale exotice, insecte, piramide), vor contribui la Îmbogățirea butaforiilor sale romanești cu recuzite ce țin de zoologie, de fantastic, de SF, dar și de transcendențe zădărnicite de nimicuri cotidiene. Umorul debordant (“singura adevărată forță ofensivă și defensivă a omului” care “destabilizează pentru o clipă realitatea”), fantezia adesea cinică și seriozitatea de adâncime sunt principalele caracteristici ale romnelor sale. Debutează devreme, la 23 de ani, cu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
de viață ca pretext al unei expoziții discursive. Contrar aparențelor, dar cît se poate de logic, numai ceea ce este expus poate ascunde ceva. Literatura enunțiativă semnalează neîntrerupt pulsiunea de dincoace de cuvinte, invers față de romantism care făcea mereu recurs la transcendență. În ambele cazuri, Însă, accesul, dincoace sau dincolo, e arătat, dar amînat. Rămîne să descoperiți dumneavoastră tensiunea acestei eterne amăgiri. Jean Rouaud Firav, timid, mic de statură (așa cum mi-l amintesc dintr-o ediție a decedatei emisiuni Bouillon de culture
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
savura fără să trebuiască să citești volumul de la Început. Lipsește construcția, tocmai pentru ca piesele să poată fi detașate și Întrebuințate de citittor În numărul și pe perioada dorită. Autoficțiunile lui sînt În același timp autoiroince, orizontale, nu apelează la nici o transcendență, iar satira socială care le traversează e autoimună: naratorul se scuză că este un privilegiat al Sistemului pe care-l disprețuiește, dar declară că nu vrea să iasă din el. Literatura franceză de astăzi este moștenitoarea unui stil la care
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
cel În care naratorul se propune ca erou și realizează adecvarea dintre graphein și bios, dintre scriere și reprezentare, adică ceea ce se numește stil. Stilul Înseamnă autenticitate, iar autenticitatea se sprijină pe reprezentarea și, În cazurile fericite, expresia unicității. Revendicarea transcendenței a fost Înlocuită de cea a unicității, după care secolul al XIX-lea Îi găsește sediul În inconștient. Inconștientul, termen compus care apare pentru prima oară În limba franceză la 1820, desemnează entitatea construită pentru a Înlocui sufletul. Dar, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
și alți numeroși artiști drept imagini devoționale destinate unor case particulare. Ca un argument în plus în favoarea caracterului portabil al obiectelor de artă, delimitările circulare au subliniat detașarea subiectului de ceea ce-l înconjoară. Când imaginile religioase au ca scop accentuarea transcendenței lor, ele pot face acest lucru eficient, alegându-și un format care să le înstrăineze din punct de vedere spațial de decorul laic. Pe de altă parte, detașarea de gravitația pământească predispune spațiile rotunde și la decorarea ludică, și la
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
tot echilibrat. Complexitatea formală a pătratului în care rețeaua grilei lineare este în competiție cu centricitatea influențează subiectul pentru care este cel mai potrivit. Am descoperit cum centricitatea dominantă a tondoului tinde să ridice subiectul deasupra servituților condiției umane, evocând transcendența religioasă, sau să o coboare sub propria-i condiție de dragul unui joc superficial. Pătratul, cu servituțile față de grila gravitațională, utilizează resursele formatelor rectangulare de a se raporta ferm la existența pe această lume. Nu este vorba de o excludere a
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
organizând socialul? Nevoia de religie nu a fost cumva în același timp și o nevoie de normare a societății, vizând deschiderea posibilității existenței sale? Poate că în mod greșit am atribuit geneza oricărei religii, în mod univoc, unei raportări la transcendență. Cred că împlinirea oricărei credințe a ținut mai curând de succesul ei social, de modul în care a reușit să facă funcțională orice societate; adică, orice religie își datorează apariția nevoii de ordine. Să gândim un moment succesul orientării către
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
Cred că împlinirea oricărei credințe a ținut mai curând de succesul ei social, de modul în care a reușit să facă funcțională orice societate; adică, orice religie își datorează apariția nevoii de ordine. Să gândim un moment succesul orientării către transcendență ca derivat din ordinea imanentă pe care o poartă cu sine. * Nu pot scăpa de perspectiva lui G. Liiceanu: jurnalul ca formă de igienă personală. Am exclus însă datarea fragmentelor pentru a rupe legătura cu cotidianul, spre a-i indica
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
să ducem realitatea îndeajuns de aproape de idealurile noastre, realizându-le în acest fel. Cum distanța dintre idealitate și realitate este un dat al umanului, fiind condamnați la a ne împinge continuu limitele mai departe (acesta ar fi sensul tare al transcendenței continua depășire de sine înspre proiectele proprii), tragicul va fi întotdeauna o trăire ce ține de registrul afectiv uman. La limită, cred că putem vorbi de o foame a noastră de idealuri, fiind întotdeauna orientați către așteptarea proiectelor ce ni
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
a gândurilor suicidare). Suntem continuu pândiți de teama de a nu intra în niciun tipar. Dacă nimic nu ni se potrivește (sau dacă nu ne potrivim la nimic forțându-ne o formă) cădem în zona invizibilă a socialului. Or, în lipsa transcendenței ținta tuturor eforturilor noastre o constituie scena pe care societatea își așează eroii sau valorile pentru a-i face vizibili, servindu-se astfel de ei. Fobia contemporană: a muri necunoscut. Pentru a salva de la acest risc soldații morți neștiuți am
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
de identitate) în același timp. Opusul său este relativismul, adică un fundamentalism al neîncrederii. * Închiderea în propria-i lumea este una din caracteristicile omului contemporan. * Criticând forma de existență ce caracterizează societatea contemporană îmi dau seama că și orientarea către transcendență, marea lipsă a acestei societăți, își are pericolele ei, cel al absenței autenticității fiind cel mai important. Sensul tare al unei opere de artă derivă din caracterul excepțional al unei existențe. * Miza ontologică a postmodernității: aducerea la ființă a nerostitului
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
în acest sens la experimentul lui Wilder Penfield, acesta demonstrând că stimularea unei anumite zone din creier contribuie la apariția unor trăiri mistice. Ceea ce pune problema unei contextualizări a trăirilor religioase în funcție de chimismul cerebral, ridicând întrebarea legăturii acestei zone cu transcendența. * Una din modalitățile posibile de a argumenta utilitatea unui anumit tip de cercetare o constituie clamarea faptului că problema în discuție încă nu a reușit să fie rezolvată, ceea ce ar deschide terenul liber pentru întreaga construcție teoretică ce și-a
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
reactivă a societății. * Aplaudacii s-au camuflat sub un nou nume: analiști. * Ca bărbatul să nu se plictisească Dumnezeu a adus pe lume femeia; pentru a da o ocupație femeii a inventat banii. * Odată cu modernitatea Occidentul își întoarce fața de la transcendență către modul de-a fi al omenirii. Se naște o lume centrată pe existența sa, în intervalul dintre sine și propria-i reflecție mentală constituindu-se științele. Idealul (constituit ideologic) îl constituie preocuparea omului față de om. Modernitatea este inevitabil narcisistă
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
chinurile durerii este raportată la Infern, după cum existența În plăcere este rezervată Paradisului. Între Infernul durerii și Paradisul plăcerii se interpune Purgatoriul, simbol al instanței de catharsis al durerii, al purificării. Ultima formă a durerii este durerea metafizică, raportată la transcendență. Ea este, Într-o anumită privință, similară durerii lumii și se raportează la „sentimentul tragic al vieții” (M. de Unamunoă. De ce suntem condamnați la durere? De ce trebuie să suferim? Care este prețul durerii? Aceste Întrebări nu mai sunt psihologice, nici
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
supremă care, ca și În cazul „daimon”-ului socratic, mă oprește să Întreprind ceva, o acțiune anume. Durerea este semnalul și prețul cenzurii actelor noastre: Per aspera ad astrae!. Din punct de vedere metafizic, durerea este, În mod paradoxal, condiția transcendenței. Suferința este purificatoare. Prin durere, prin suferință, eu transced, aspir către eliberare. Traversarea durerii mă scoate din situațiile Închise ale vieții. Durerea și suferința metafizică sunt condiția absolută a mântuirii. Nu mă pot salva, nu pot renaște decât prin durere
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
transcendent. În sensul acesta, Socrate vedea moartea ca supremul catharsis, ca o trecere și o „desprindere a sufletului din Închisoarea trupului”, ca o „eliberare a sufletului de suferințele care-i sunt date să le suporte din cauza trupului” În timpul vieții. Perspectiva transcendenței echilibrează suferința și anulează frica de moarte. În plan ontologic Însă, suferința Întrece ca semnificație și importanță durerea. Civilizația este cea care creează premizele favorabile apariției suferinței. Sursele de plăcere sunt tot mai multe, mai variate, mai intense și din
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
sufleteascăă. Prin aceasta se urmărește obținerea unei iluminări interioare, care conduce către comuniunea cu divinitatea. Fericirea este forma supremă și ultimă de eliberare a persoanei umane din situațiile Închise ale vieții. Ea este deschiderea, eliberarea totală, absolută a individului, experiența transcendenței. Mai mult chiar decât atât, creștinismul oferă perspectiva escatologică a fericirii, proiectată dincolo de lumea aceasta, În Împărăția lui Dumnezeu, ca o continuitate a vieții, considerată ca existență limitativă, Într-un spațiu atemporal, În care existența este deschisă și eternă, prin
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]