9,583 matches
-
un ușor zâmbet ironic. - Pot să te salut și eu pe drum? Sau numai Beatricelor și celorlalte doamne ale dragostei dumitale le este Îngăduit să Îți adreseze un semn luminos? Și totuși, aș putea și eu să fac văzduhul să tremure asemenea lor... eventual cu câte o bășină. Poetul se Îndreptă Înspre el, strângând din pumni și roșu la față. Celălalt se feri, simulând o expresie de groază caraghioasă. - Pentru numele lui Dumnezeu, priorule, ce față Înfricoșătoare! Aceeași pe care ți-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
să fi fost prima aplicată; numai ferocitatea asasinului justifica cea de a doua lovitură. Probabil că victima Îl cunoștea, dat fiind că ucigașul o putuse lovi luând-o prin surprindere, fără ca ea să reacționeze În vreun fel. Hangiul se apropiase, tremurând. - Cine se afla la han? Îl Întrebă priorul, ridicându-se În picioare. Înainte ca celălalt să Îi poată răspunde, o pornise cu repeziciune spre poarta turnului. Curtea era În continuare pustie. Urcă din nou treptele, de această dată controlând În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
din fortărețele cu care Împăratul Își marca hotarele Împărăției? - Nu, nu la hotare, ci În Capitanata, În centrul provinciei, pe o Înălțime de unde, În zare, se vede țărmul mării. În plină lumină de Miazăzi. Castelul de la Santa Maria al Monte. Tremurând, bătrânul se ridicase, urmărit de privirile tuturor. Se apropie de peretele din fund, unde erau aliniate niște rafturi pline cu foi Înfășurate și cu lăzi Întărite cu benzi de fier. După ce umblă la Încuietoarea unei asemenea lădițe, scotoci Îndelung Înăuntru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
avut totdeauna dreptate. După cum va avea dreptate și În privința afacerilor mărunte ale unor oameni mărunți ca voi. Zadarnic ați convocat la Florența cavalerii Apocalipsului! Cardinalul ridicase un deget, cu un aer amenințător. Gâfâia de surescitare, iar bărbia cea dublă Îi tremura. După ce trase de mai multe ori aer pe gura deschisă, reveni: - Veți pieri, e lucru sigur! Și vă veți prăbuși după neamul afurisit al ghibelinilor, gata să trădeze pe toată lumea, Începând cu Însuși izvorul lor de mișelii: acel Frederic pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Prin această mișcare ieșise din umbră, târându-și adversarul după el. Lumina provenită de pe acoperișul În flăcări le lumină fețele dintr-o dată. Dinaintea lui, cu trăsăturile strâmbate de spaimă și cu fața plină de sânge, se afla Cecco Angiolieri. Încă tremurând de surescitare, Dante se rezemă de o coloană. Lăsă arma jos, fixându-l și nevenindu-i să-și creadă ochilor. Prietenul său purta un coif cu panaș, demn de un Împărat roman, și o platoșă groasă din piele. Însă, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
panaș, demn de un Împărat roman, și o platoșă groasă din piele. Însă, pe dedesubt, se zăreau vesta bufantă și obișnuiții săi ciorapi violeți. Jumătate zeu al războiului, jumătate satir. Măscărici, ca Întotdeauna. Celălalt părea fericit să-l vadă. Încă tremurând, Îl Îmbrățișă, acoperindu-i obrajii cu sărutări. Părea un câine care se gudură. - Prietene, știam că ne vei scoate de aici! Credincioșii se ajută Întotdeauna! Apoi, dintr-o dată, deveni bănuitor, aruncându-i o privire cercetătoare. - Tu ai dat ordinul să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
râzând grosolan, iar apoi Îi dădu drumul. Masa de păr Îi alunecă printre degete ca un mănunchi de șerpi morți, apoi se deschise Într-un evantai, În timp ce trupul se prăbușea. Dante Își acoperi fața cu un braț ca să nu vadă, tremurând amarnic. Vuietul unei mări În furtună Îi urcă În tâmple. Fu nevoit să se sprijine de grinda din tavan ca să se mențină În picioare. Lângă dânsul, Cecco Angiolieri izbucni Într-un plâns Înăbușit de sughițuri. Plânsul acela Îl rechemă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
brațele, hăcuind În dreapta și În stânga cu pumnalul pe care și-l scosese de la brâu. Părea adâncit Într-o bătălie cu umbrele, În timp ce masca lui grotescă devenea din ce În ce mai tragică. Și fața i se Întunecase, sub panașul fluturând de pe coif. Continua să tremure, pradă unei furii neînfrânate. Împunse cu degetul arătător de mai multe ori În pieptul poetului. - Mi s-a făcut lehamite de tovărășia Mizeriei. Când o să vină și vremea noastră, prietene? Apropo, ce-i Înăuntru? zise el, arătând spre ladă, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
acestuia. Greutatea adevărului Îl covârși. El era asasinul. Dar pentru ce? Își strigă Întrebarea către pereții din piatră surdă, către trupul nemișcat al lui Arrigo. Apoi, Își Îndreptă din nou atenția asupra desenului pe care nu Îl lăsase din mână, tremurând de emoție. Se așeză la masa de scris și netezi hârtia În lumină. Un octogon mare, În ale cărui vârfuri se articulau alte octogoane mai mici. Castel del Monte, cu coroana sa de turnuri. Dar era ceva În plus față de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
vis visat de un om mare. - Va trebui să Îl informăm pe căpitanul de la Misericordia de toate astea. - Mâine. Mâine veți avea vreme pentru toate. Micul cortegiu funebru reapăru de sub portalul magaziei, trecând Încă o dată prin fața paznicului, care Încă mai tremura. În preajmă, bezna era Îmblânzită de strălucirea lunii. Dante indică direcția Baptisteriului. Cu o Îmbrâncitură, carul o porni pe urmele lui. La un colț de stradă, se opri dinaintea unui rond de cartier. La vederea oamenilor cu glugi, soldații se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Fecioarei din Antiohia, dincolo de San Lorenzo. Glasul i se umpluse de durere. - Și respectați-le, căci sfârșitul i-a fost mai cumplit decât vina. Cât despre ce ați văzut, să uitați totul. Bonatti rămăsese deoparte. De cum fură singuri, cu mâna tremurând de emoție, Înlătură țesătura grea de fetru care acoperea una din plăci, iar apoi Își trecu degetele peste suprafața Înghețată, ca un orb care Își căuta prin pipăit confirmarea propriei Închipuiri. În lumina slabă a lunii care pătrundea prin ferestre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
cu brațele strânse peste piept, În așteptare, după ce o potriviseră pe ultima. - Da. Sunt sigur, replică poetul, verificând În lumina lumânării punctul unde trebuia așezată lampa lui Elia, orientată către prima oglindă. Aruncă o ultimă privire spre Arrigo. Mâinile Îi tremurau de emoție În timp ce deschidea capacul lămpii. Apoi, cu un gest mai hotărât, apropie flacăra vie de micul clondir. Praful alb se aprinse cu o străfulgerare incandescentă. Concentrată de pe scutul de alamă, raza păru să sară pe suprafața de sticlă. În jurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
la fel și scrisul, care trebuie să fi fost al lui Împotrivă, scrisul acela care era aici și care ne reamintea de ochii lui și de mișcările de gimnastică, în vreme ce el zăcea probabil - dar unde? -pe o saltea păduchioasă sau tremura de frig sub dușurile înghețate și sub șocurile electrice violacee. Primarul vorbise după ce deschisese ușa și arătase spre drapel, apoi își vârâse degetele lui ca niște cârnați în buzunarele pentru ceas ale vestei de mătase și făcuse pe importantul în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
O eternitate, și încă una infinită, adăugă înainte de a-ncheia: procurorul nu-i dădea drumul la mână, o tot privea, iar ochii lui, dacă i-ați fi văzut, nu mai erau ai lui, și chiar buzele i se mișcau sau tremurau puțin, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu ieșea nimic, nimic. O privea pe fată, o devora, ca și cum n-ar mai fi văzut niciodată o femeie, în orice caz, niciuna ca ea... Eu nu prea mai știam unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
maestru de ceremonii, pe procuror, imperial și la fel de viu ca mine, cu măruntaiele la locul lor și sângele în vene. Brusc, văzându-l astfel, drept ca un catarg, cu brațele deschise către nimic, cu ochii fixați în depărtare și buzele tremurând, îmi spun că dacă nu i s-a întâmplat nimic lui, atunci îmi spun că... Totul se oprește. O revăd pe Lysia Verhareine trecând pe lângă colțul fermei lui Mureau, revăd în minte scena de zeci de ori, mai reală decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
spusese întotdeauna așa, de când aveam șapte ani, dar nu știusem niciodată de ce. Mă pregăteam să-i răspund și să folosesc cuvinte mari și fraze întortocheate, acolo, lângă râu, cu picioarele în zăpadă, numai în cămașă. Dar frigul făcea să-mi tremure buzele, și deodată am simțit că sunt pe punctul de a nu mai putea pleca. — Te-ntorci des? — Trec pe aici, nu e același lucru. Nu am remușcări. Am făcut ce trebuia făcut. Mi-am îndeplinit rolul și tu știi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pentru care, de acum înainte, lumea avea să fie un soare acoperit de o mare pată neagră. Simțeam că mă sufoc. Totul zumzăia înlăuntrul meu. Vedeam în fața ochilor puncte albe, luminițe scurte și intense și trăsăturile lui Bourrache, purpuriu, care tremura, tremura și care deodată își trase mâinile de pe gâtul meu, de parcă fusese ars cu un fier roșu, înainte de a se arunca la pământ și de a izbucni în plâns. Mi-am recăpătat suflul. Eram ud leoarcă. L-am ridicat pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
care, de acum înainte, lumea avea să fie un soare acoperit de o mare pată neagră. Simțeam că mă sufoc. Totul zumzăia înlăuntrul meu. Vedeam în fața ochilor puncte albe, luminițe scurte și intense și trăsăturile lui Bourrache, purpuriu, care tremura, tremura și care deodată își trase mâinile de pe gâtul meu, de parcă fusese ars cu un fier roșu, înainte de a se arunca la pământ și de a izbucni în plâns. Mi-am recăpătat suflul. Eram ud leoarcă. L-am ridicat pe Bourrache
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
hârtie, ci de imagini din acelea care îți vin în minte și rămân acolo. Gachentard făcuse parte în tinerețe din corpul de expediție trimis la Tonkin. Venise înapoi cu o febră care îl făcea adeseori să se albească și să tremure ca o frunză, cu un borcan de cafea verde pe care îl ținea ca pe o relicvă pe masa din sufragerie, o fotografie în care-l vedeai stând în uniformă în fața unui câmp de orez și, mai ales, cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
tuturor pendulelor. La acea cădere infinită. La moartea stelelor. În definitiv, Berthe are dreptate. Cuvintele inspiră teamă. Chiar și celor care le cunosc și le descifrează. Sunt aici și nu reușesc să o spun. Nu știu cum s-o fac. Degetele îmi tremură. Stomacul mi se strânge. Ochii mă înțeapă. Am peste cincizeci de ani și totuși mă simt ca un puști îngrozit. Beau un pahar de vin. Apoi încă unul, pe nerăsuflate. Și un al treilea. Cuvintele poate că totuși vor ieși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Matziev nu se arătară prea uimiți. „O dovadă în plus“, îi spuseră primarului. Și se priviră cu subînțeles. Noaptea începea să se lase. Colonelul aruncă niște bușteni în șemineu, iar judecătorul o chemă pe Louisette. Fata veni cu capul plecat, tremurând toată. Credea că va fi interogată în legătură cu spânzuratul. Mierck o întrebă ce găsise de mâncare. Ea răspunse: — Trei cârnați, jumări, jambon, picioare de porc, o găină, ficat de vită, brânză de vacă și de capră. Chipul judecătorului se lumină: — Bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
lipseau trei dinți din față și care se uita cruciș. Apoi vorbi judecătorul. Îi ceru să coboare în pivniță și să-l anunțe pe jandarm că doreau să vorbească cu prizonierul. Luisette ieși din birou și se duse în pivniță, tremurând, de parcă ar fi coborât în infern. Micul breton nu mai plângea, dar nu se atinsese de pâinea și de slănina pe care servitoarea i le lăsase. Luisette îi transmise jandarmului ceea ce i se spusese. Acesta clătină din cap, îi spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
breton legat în curte nu l-a văzut niciodată. Uneori, e mai convenabil să nu vezi. Din când în când, colonelul ieșea, doar pentru a-i spune câteva cuvinte prizonierului. Se apleca asupra lui, îi vorbea la ureche. Micul breton tremura, gemea, că nu e el, că el n-a făcut nimic. Colonelul ridica din umeri, își freca mâinile, își sufla în pumni, tremura de frig și se întorcea imediat la căldură. Despiaux vedea toate acestea. Scufundat în întuneric, de parcă ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pentru a-i spune câteva cuvinte prizonierului. Se apleca asupra lui, îi vorbea la ureche. Micul breton tremura, gemea, că nu e el, că el n-a făcut nimic. Colonelul ridica din umeri, își freca mâinile, își sufla în pumni, tremura de frig și se întorcea imediat la căldură. Despiaux vedea toate acestea. Scufundat în întuneric, de parcă ar fi fost și el legat de copac. Către miezul nopții, Mierck și Matziev, cu buzele încă lucind de unsoarea picioarelor de porc, terminau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
o atingă, să o muște, să rupă bucățele din carnea ei, pe care le înghițeau imediat. Clămence îmi rostea numele. Avea în gură nisip și rădăcini, iar ochii ei nu mai aveau pupile. Erau albi și șterși. M-am trezit tremurând. Ud leoarcă, gâfâind. Atunci am văzut că eram singur în pat. Brusc, am înțeles cât de mare și de gol poate să fie un pat. M-am gândit la ea, acolo jos, sub pământ, în acea primă noapte de exil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]