21,599 matches
-
unui "fenomen" a cărui constituire este cu mult mai complexă decât ceea ce am observat în legătură cu constituirea fenomenului și a cunoștinței veritabile. Ideea principală în descrierea acestui nou fenomen se referă la posibilitatea intelectului și a unei funcții noi de cunoaștere, rațiunea, integrată în unitatea facultății de cunoaștere de a depăși limitele constituirii fenomenale, adică ale reducției tuturor elementelor acesteia la timp. Intelectul poate opera transcendental, adică direct asupra unor obiecte care nu sunt posibile prin schemele temporal-imaginative și nici nu sunt
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cunoaștere de a depăși limitele constituirii fenomenale, adică ale reducției tuturor elementelor acesteia la timp. Intelectul poate opera transcendental, adică direct asupra unor obiecte care nu sunt posibile prin schemele temporal-imaginative și nici nu sunt date empiric (amfibolia), iar "conceptele rațiunii pure", numite, cum știm, Idei transcendentale de către Kant, pot opera transcendent, adică depășind limitele oricărei experiențe, fiindcă obiectul lor nu se poate afla în limitele acesteia, dar este luat ca și cum s-ar afla. Iar centrul descrierii va fi o structură
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
transcendentală kantiană demersul de față nu va zăbovi peste măsură în acest loc. I se cuvine unei reducții non-judicative să scoată la iveală sensurile cuplului timp necondiționat, mizând, dacă este cazul unei aplicații kantiene, pe dialectica transcendentală din sistemul Criticii rațiunii pure. 3.2.2.5. Timpul și necondiționatul; sensul judicativ-constitutiv al dialecticii transcendentale Fără îndoială, termenul de necondiționat nu este deloc familiar în limitele constituirii fenomenale, căreia îi este structural sensul de timp, adică tocmai condiționatul (determinatul, existentul, realul etc.
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nu poate apărea altfel. De la bun început, în discuția sa despre statutul dialecticii transcendentale raportat la cel al analiticii transcendentale, Kant opune "unitatea experienței posibile", corespunzătoare constituirii fenomenale refăcută în prezentarea de față, până acum, și "unitatea rațională", corespunzătoare principiului rațiunii care "își rezervă numai totalitatea absolută în folosirea conceptelor intelectului și încearcă să extindă unitatea sintetică, care e gândită în categorie, până la necondiționatul absolut."151; este vorba, în cazul din urmă, despre unitatea necondiționată a tuturor condițiilor unui "ceva" (constituit
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
să extindă unitatea sintetică, care e gândită în categorie, până la necondiționatul absolut."151; este vorba, în cazul din urmă, despre unitatea necondiționată a tuturor condițiilor unui "ceva" (constituit fenomenal, desigur). Ceea ce înseamnă, pe de o parte, că Ideile transcendentale (conceptele rațiunii pure) țin de ceea ce este necondiționat, dar că, pe de alta, ele vizează, totuși, ceea ce este condiționat. În acest fel, ele fac parte din structura constitutiv-judicativă a fenomenului și cunoștinței veritabile, dar numai în acest sens transcendental, adică vizând direct
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fenomenului nu înseamnă a fi constitutiv fenomenului ca atare, ci, așa cum spune Kant, a fi doar regulativ. Ceea ce îndreptățește afirmația că funcția regulativă asigurată de Ideile transcendentale nu presupune timporizare, timpul neavând nici un sens "regulativ". Având o asemenea funcție, Ideile rațiunii pure sunt transcendentale, realizând unitatea conceptelor intelectului, adică a tuturor condițiilor unui constituiri fenomenale realizate de intelect; dar ele sunt transcendente, fiindcă nu intră în structura "condiționată" a oricărei constituiri fenomenale, fiindcă ele nu sunt imanente acesteia, deși sunt prezente
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
doar regulativ (dar necesar). Avem deja două direcții din care poate fi descrisă o Idee transcendentală: una este cea propriu-zis transcendentală, cealaltă, transcendentă. În fond, este vorba despre două aspecte ale sensului raportului necondiționatului cu condiționatul, necesare, iar nu aleatorii. Rațiunea, în urmare, nu este un adaos al facultății de cunoaștere, care fie strică treaba intelectului, producând aparență (cum știm, intelectul însuși poate produce aparență), fie se menține la o anumită distanță de acesta, supervizând toate actele sale constitutive. Rațiunea este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aleatorii. Rațiunea, în urmare, nu este un adaos al facultății de cunoaștere, care fie strică treaba intelectului, producând aparență (cum știm, intelectul însuși poate produce aparență), fie se menține la o anumită distanță de acesta, supervizând toate actele sale constitutive. Rațiunea este o funcție necesară și "naturală" a facultății omenești de cunoaștere, însă ea nu "produce" constituiri fenomenale, ci doar stabilește, prin Ideile sale transcendentale, unitatea tuturor condițiilor pentru subiect, pentru orice fenomen și pentru obiecte în genere. Pornind de la toate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fel de analitică aplicată unor concepte care nu-și au sursa în intelect (mai bine zis, nu fac parte din tabela kantiană a celor douăsprezece categorii)? Strict formal, Kant consideră că forma logică a raționamentului este aceea care susține operaționalitatea rațiunii. Dar această formă trebuie gândită nu în sine, ci după cele trei tipuri de raporturi în care se pot afla categoriile intelectului: categorice, ipotetice și disjunctive. În plus, trebuie ținut seama și de raporturile pe care reprezentările le pot avea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
judicativ-constitutive sau non-judicative ale dialecticii transcendentale. Oricum, înainte de orice trebuie sesizat faptul că totul se structurează, în privința problematicii dialecticii transcendentale, în legătură cu unitatea experienței posibile, care nu are nimic de-a face, în privința constituirii sale, potrivit reconstrucției ei de către Kant, cu rațiunea. Totuși, rațiunea intervine pentru a da un sens nou acesteia. Dar are vreo legătură acest "sens" cu constituirea ca atare a experienței? În mod direct, nu! Dar indirect, neîndoielnic! Astfel, necondiționatul trebuie, cumva, gândit atunci când este constituită o cunoștință (veritabilă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
non-judicative ale dialecticii transcendentale. Oricum, înainte de orice trebuie sesizat faptul că totul se structurează, în privința problematicii dialecticii transcendentale, în legătură cu unitatea experienței posibile, care nu are nimic de-a face, în privința constituirii sale, potrivit reconstrucției ei de către Kant, cu rațiunea. Totuși, rațiunea intervine pentru a da un sens nou acesteia. Dar are vreo legătură acest "sens" cu constituirea ca atare a experienței? În mod direct, nu! Dar indirect, neîndoielnic! Astfel, necondiționatul trebuie, cumva, gândit atunci când este constituită o cunoștință (veritabilă) a unui
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fără astfel de Idei, prin simpla folosire a principiilor intelectului."153 În felul acesta ar trebui să funcționeze Ideile transcendentale. Dar ce se întâmplă de fapt cu ele și ce direcție mai pot ele căpăta, prin însăși îndrumarea naturală a rațiunii? Se-nțelege, direcția constitutivă, care constă, după Kant, în raportarea directă a Ideii la obiecte ale experienței, ca și cum Ideea le-ar constitui categorial așa cum se întâmplă în cazul categoriilor intelectului. De aici rezultă aparența dialectică. Constitutiv, Ideea transcendentală nu poate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
structura sa, dar care, pe de altă parte, îi este cu totul necesară, deoarece ea se constituie și se reconstituie fără încetare ca și cum ar exista deja o unitate rațională a tuturor condițiilor care o constituie. Dar aceasta ține exclusiv de rațiune și funcționează, la nivelul fiecărei specii de Idei (psihologică, cosmologică, teologică), ca un fel de schemă imaginativ-temporală. Precizarea lui Kant în privința aceasta este deosebit de semnificativă pentru o posibilă cercetare a legăturii Ideii și a tuturor sensurilor cu care ea este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de timporizare, totodată căi de constituire fenomenală: ca apercepție transcendental-originară sau timporizare prin categorie, ca imaginație transcendentală sau timporizare prin schema imaginativ-temporală, ca punere în formă a unui obiect sensibil sau timporizare prin intuiția sensibilă. Orice pretenție de timporizare prin rațiune, dusă la bun sfârșit, conduce la aparență dialectică. "Absența temporală", așadar, nu este "fenomen" al dialecticii. Fenomenul orice constituire fenomenelă nu este, așa cum s-ar putea crede, opusul aparenței; acești doi termeni nu pot fi opuși, fiindcă ei nu aparțin
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de aplicare constitutivă a Ideii transcendentale; și sunt atâtea scheme câte Idei. De aceea aparența suportă variații de la o idee la alta. Sub aspect tehnic, judicativul constitutiv este cu totul dominant în dialectica transcendentală, ca parte a unei critici a rațiunii pure. Mai sus a fost arătat că raționamentul, în sens logic, reprezintă operația principală rațională. Dar raționamentul, cum însuși Kant susține, nu este altceva decât o judecată. De altfel, în privința paralogismelor rațiunii pure (legate de Ideea psihologică), judecata este "judecătorul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dialectica transcendentală, ca parte a unei critici a rațiunii pure. Mai sus a fost arătat că raționamentul, în sens logic, reprezintă operația principală rațională. Dar raționamentul, cum însuși Kant susține, nu este altceva decât o judecată. De altfel, în privința paralogismelor rațiunii pure (legate de Ideea psihologică), judecata este "judecătorul" aparenței produsă prin constituirea rațională a unui eu ca substanță simplă, unitară și opusă unor obiecte posibile în spațiu. În fiecare situație dintre cele patru (eul ca substanță, simplu, unitate, în relație
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fiecare situație dintre cele patru (eul ca substanță, simplu, unitate, în relație ...) este implicată judecata analitică. Desigur, pretenția psihologiei raționale este că judecata în cauză este sintetică: ceea ce înseamnă că subiectul "eu" își primește predicatele intuitiv- sensibil. Dar și antitetica rațiunii pure (legată de Ideea cosmologică) este prezentată și "criticată" de Kant după formula judecăților aflate în raport de contrarietate (care nu pot fi împreună adevărate, dar pot fi împreună false). Aparența rezultă, în acest caz, din faptul că ambele poziții
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
pretind existența obiectului lor ca atare, ca lucru în sine, s-ar putea spune; și, mai departe, fiecare pretinde că este adevărată. Judecata (ca formă logică) susține și în acest caz tehnica scoaterii la iveală a aparenței. În cazul idealului rațiunii pure (care are legătură cu Ideea teologică) sesizarea judicativului constitutiv este îngreunată de faptul că de la bun început este propusă forma unui raționament disjunctiv pe care s-ar baza "determinarea logică a unui concept prin rațiune".154 Dar, în fapt
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aparenței. În cazul idealului rațiunii pure (care are legătură cu Ideea teologică) sesizarea judicativului constitutiv este îngreunată de faptul că de la bun început este propusă forma unui raționament disjunctiv pe care s-ar baza "determinarea logică a unui concept prin rațiune".154 Dar, în fapt, judecățile ce alcătuiesc acest tip de raționament sunt elementele unui "aparat" logic prin care se creează aparența. Tocmai pentru că prin paralogismele raționale eul apare ca fiind altceva decât este cu adevărat: anume el este o simplă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
paralogismele raționale eul apare ca fiind altceva decât este cu adevărat: anume el este o simplă "conștiință" de sine, susține Kant, iar nu o substanță (simplă etc.), pentru că prin antinomiile raționale noumenul este luat drept fenomen și pentru că prin idealul rațiunii pure "obiectul în Idee" apare ca obiect al experienței, aparența "se constituie", dar, aparență fiind, nu în modul fenomenal, adică prin timporizare (prin intervenția timpului cu cele trei ipostaze ale sale). Aparența nu are nici o legătură cu timpul; prin urmare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
non-judicative a dictaturii judicativului în varianta sa kantiană. Cu toate acestea, sensul judicativ-constitutiv al dialecticii transcendentale nu poate fi contestat. Prezentarea dialecticii kantiene a avut tocmai acest scop: să-i reconstituie sensul judicativ. 3.2.2.6. Concluzie În Critica rațiunii pure, Kant reconstruiește analitica și dialectica într-un sens judicativ-constitutiv tare; e drept, sunt schematizate și câteva sensuri non-judicative, care au fost indicate aici. Constituirea fenomenală apare doar ca timporizare: de aici marca dictaturii judicativului; tehnic, este vorba despre sinteză
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
se anunța ca fiind unul neobișnuit (neacreditat judicativ, am putea spune), recuperator în privința unui sens de ființă care a fost uitat de istoria filosofiei (a metafizicii): anume sensul ființei ca atare (nu al ființei ființării); de aici, se pare, o rațiune pentru metoda "scoaterii la iveală a temeiului ...". Totuși, poate fi vorba, chiar aici, și despre o "prejudecată judicativă": temeiul este, deja; potrivit prejudecății heideggeriene, ființa este temeiul, dar ea se sustrage actului de recunoaștere ca atare, trebuind să se sustragă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
existențial intră în scenariul analiticii existențiale a Dasein-ului.168 În plus, Heidegger folosește sensul existențial al diferenței ontologice pentru a interpreta alte proiecte filosofice: unele vechi: presocratice, platonician, aristotelician, altele moderne, îndeosebi pe cel al lui Kant de "critică a rațiunii pure". Mizând pe actul "scoaterii la iveală a temeiului" și pe cel al diferenței ontologice așezată în mai multe ipostaze operații înrudite logic -, Heidegger conduce demersul, după propria mărturisire, către dobândirea unei înțelegeri pre- ontologice a Dasein-ului (a ființei acestuia
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
doar produsul unei distincții operate de intelect (ens rationis)."169 Nu este întâmplătoare, cred, referirea lui Heidegger la aceste două "specii" ale nimicului (nihil negativum și ens rationis) prezente la Kant, în sistematica speciilor nimicului de la sfârșitul "Analiticii transcendentale" (Critica rațiunii pure); și nici aceea la intelect, înțeles ca facultate de operare a unor distincții, facultate care posedă drept forme a priori categoriile (cum se cunoaște, în număr de douăsprezece). Heidegger a încercat, precum se știe, o interpretare fenomenologică (așadar, "ontologică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nici aceea la intelect, înțeles ca facultate de operare a unor distincții, facultate care posedă drept forme a priori categoriile (cum se cunoaște, în număr de douăsprezece). Heidegger a încercat, precum se știe, o interpretare fenomenologică (așadar, "ontologică") a Criticii rațiunii pure, prin care construiește câteva argumente în favoarea ideii că în demersurile acestei lucrări ar trebui să sesizăm sensul unei "ontologii fundamentale" susținut de sensul de ființă limitată a Dasein-ului și de constitutivitatea sa temporală.170 Așa încât, conceptul diferenței ontologice se
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]