221,754 matches
-
către Boston. La revenirea la Lexington, expediția lui Smith a fost salvată de întăririle lui general-locotenentului Hugh Percy. Forța combinată, cifrată acum la 1.700 de oameni, a mers până la Boston sub tirul inamicului într-o retragere tactică și a ajuns în cele din urmă la Charlestown. Milițiile cumulate au blocat căile înguste de acces terestru către Charlestown și Boston, declanșând asediul Bostonului. Ralph Waldo Emerson, în „Concord Hymn”, descrie primul foc de armă tras de coloniști la North Bridge ca
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Liderii rebelilor—cu excepția lui Paul Revere și Joseph Warren—plecaseră cu toții din Boston până la 8 aprilie. Ei prinseseră de veste de instrucțiunile secrete ale lui Dartmouth date generalului Gage din surse de la Londra cu mult timp înainte ca ele să ajungă chiar la Gage. Adams și Hancock plecaseră din Boston la casa uneia din rudele lui Hancock din Lexington unde credeau că vor fi în siguranță față de perspectiva arestării imediate. Milițiile din Massachusetts strângeau, într-adevăr, arme, praf de pușcă și
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Revere și Dawes au continuat pe drumul spre Concord însoțiți de Samuel Prescott. În Lincoln, s-au întâlnit cu patrula britanică a maiorului Mitchell. Revere a căzut prizonier, Dawes a căzut de pe cal, și doar Prescott a scăpat și a ajuns la Concord. Alți călăreți au fost trimiși și din Concord. Călătoria lui Revere, Dawes și Prescott a declanșat un sistem flexibil de „alarmă și adunare” dezvoltat cu grijă cu câteva luni în urmă, ca răspuns la reacția slabă a coloniștilor
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
de oraș, de unde au continuat să privească mișcările de trupe ale britanicilor și activitățile din centrul orașului. Acest pas s-a dovedit fructuos, întrucât numărul voluntarilor a continuat să crească, companiile de "minutemen" alăturându-li-se acolo. Când soldații au ajuns în satul Concord, Smith i-a împărțit în grupe care să îndeplinească ordinele lui Gage. Compania de grenadieri a Regimentului 10 în frunte cu căpitanul Mundy Pole a asigurat South Bridge (Podul de Sud), în timp ce șapte companii de infanterie ușoară
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
de voluntari aflați la doar câteva sute de metri depărtare. Căpitanul Laurie, îngrijorat, a trimis un curier la Smith cerând întăriri. Folosind informațiile detaliate date de spionii loialiști, companiile de grenadieri au căutat provizii militare în micul oraș. Când au ajuns la taverna lui Ephraim Jones, de lângă arestul de pe drumul South Bridge, au constatat că ușa este baricadată, iar Jones a refuzat să deschidă. Relatările Tory-ilor locali arată că Pitcairn știa că un tun fusese îngropat pe acel teren. Lui
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
continuat să caute și să distrugă proviziile mililtare coloniale din oraș, a servit prânzul, s-a pregătit din nou de marș, și a părăsit Concordul după amiază. Această plecare întârziată le-a dat voluntarilor din orașele din jur timp să ajungă la drumul de întoarcere spre Boston. Locotenent-colonelul Smith, îngrijorat de siguranța oamenilor săi, a trimis flancurile să urmeze o creastă deluroasă și să-i protejeze forțele de cei circa 1.000 de localnici aflați acum pe câmp, în timpul marșului spre
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Hill la circa după Colțul lui Meriam. Avangarda lui Smith a șarjat pe deal pentru a-i îndepărta, dar coloniștii nu s-au retras, producând pierderi serioase atacatorilor. Grosul forței lui Smith a continuat de-a lungul drumului până a ajuns la Brooks Tavern, unde s-au ciocnit cu o singură companie de voluntari din Framingham, omorând și rănind câțiva dintre aceștia. Smith și-a retras oamenii de pe Brooks Hill și a traversat un alt podeț către Lincoln. Trupele regulate au
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
la Brooks Tavern, unde s-au ciocnit cu o singură companie de voluntari din Framingham, omorând și rănind câțiva dintre aceștia. Smith și-a retras oamenii de pe Brooks Hill și a traversat un alt podeț către Lincoln. Trupele regulate au ajuns la un punct pe drum unde era o pantă și o curbă într-o zonă împădurită. Acest punct, denumit astăzi „Bloody Angle”, 200 de oameni, majoritatea din orașele Bedford și Lincoln, se poziționaseră după copaci și ziduri într-o pășune
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Soldații au scăpat trecând în pas rapid, ritm pe care coloniștii nu l-au putut menține prin pădure și pe terenul mlăștinos. Forțele coloniale de pe drum din spatele britanicilor erau prea înghesuite și prea dezorganizate pentru a pregăti un atac. Voluntarii ajunseseră până în acest moment la numărul de 2.000, iar Smith a trimis din nou flancurile. Când trei companii de boluntari au prins în ambuscadă avangarda forței principale fie lângă ferma lui Ephraim Hartwell sau (mai probabil) a lui Joseph Mason
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
într-un punct înalt de unde se vedea bine satul. Oamenii colonelului Smith se apropiau fugind în dezordine urmăriți îndeaproape de milițiile coloniale. Percy a ordonat artileriei să deschidă focul, împrăștiind milițiile. Oamenii lui Smith s-au prăbușit extenuați imediat ce au ajuns în siguranță în spatele liniilor lui Percy. În pofida sfatului responsabilului cu muniția, Percy plecase din Boston fără muniție de rezervă pentru oamenii săi sau pentru cele două tunuri aduse cu ei, crezând că ar fi încetinit de căruțele suplimentare. Fiecare om
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
pentru un drum pe câmpurile de bătălie. El s-a convins că „zarurile sunt aruncate, Rubiconul a fost trecut.” Thomas Paine din Philadelphia se gândise la conflictul dintre colonii și metropolă ca la „un fel de proces”, dar după ce a ajuns la el vestea bătăliei, el l-a „respins pe ursuzul faraon al Angliei pe vecie”. George Washington a primit vestea la Mount Vernon și i-a scris unui prieten: „odinioară fericitele și liniștitele câmpii ale Americii fie vor fi înecate
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Războiul de Independență, construindu-și identitatea națională. După 1860, mai multe generații de școlari au memorat poezia lui Henry Wadsworth Longfellow intitulată „Paul Revere's Ride”. Din punct de vedere istoric, ea este greșită (de exemplu, Paul Revere nu a ajuns niciodată la Concord), dar ea surprinde ideea că un singur individ poate schimba cursul istoriei. În secolul al XX-lea, opiniile populare și cele ale istoricilor despre evenimentele din acea zi au fost diverse, adesea reflectând atmosfera vieții politice a
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
15 decembrie, fiind publicată în volum pe data 17 noiembrie a aceluiași an. Personajele sunt o familie de saltimbanci francezi stabiliți în S.U.A. de peste 20 de ani. Ei hotărăsc să se întoarcă în țara natală, traversând Atlanticul. Însă până să ajungă în New York pentru a lua un pachebot, le sunt furați banii de călătorie. Neavând cum să mai treacă oceanul, ei se întorc și hotărăsc să traverseze Strâmtoarea Bering iarna, când aceasta este înghețată, ajungând apoi în Rusia. La granița între
César Cascabel () [Corola-website/Science/321317_a_322646]
-
natală, traversând Atlanticul. Însă până să ajungă în New York pentru a lua un pachebot, le sunt furați banii de călătorie. Neavând cum să mai treacă oceanul, ei se întorc și hotărăsc să traverseze Strâmtoarea Bering iarna, când aceasta este înghețată, ajungând apoi în Rusia. La granița între Alaska și Canada, ei salvează un om ce fusese jefuit și rănit de o bandă de hoți. Ei află că bărbatul nu era un simplu călător, ci contele Narkin, un important om politic rus
César Cascabel () [Corola-website/Science/321317_a_322646]
-
să reintre în Rusia sub acoperire pentru a nu fi arestat și chiar executat. Familia trece cu bine strâmtoarea Bering după ce este pe cale de a se scufunda în apa înghețată la o fragmentare a gheții, fiind capturată de un trib. Ajunși în Rusia, ei sunt urmăriți de aceeași bandă care îl atacase pe conte la granița cu Alaska. Criminalii aveau de gând să-i omoare pe saltimbanci și să-l captureze pe conte, care era un om foarte bogat, pentru a
César Cascabel () [Corola-website/Science/321317_a_322646]
-
bogat, pentru a-l șantaja, cerându-i o sumă mare de bani pentru a nu-l preda poliției rusești. Însă , capul familiei de saltimbanci, își dă seama de aranjament și anunță poliția. Hoții sunt prinși, iar într-un final toți ajung înapoi în Franța. În timpul ce se află în Sitka, Alaska, personajele cărții asistă la ceremonia în cadrul căreia steagul Rusiei este coborât, în locul său fiind ridicat steagul Statelor Unite. Achiziția teritoriului Alaska de către Statele Unite, care a avut loc în 1867, s-a
César Cascabel () [Corola-website/Science/321317_a_322646]
-
Expedițiile se dovedesc în cele din urmă a avea succes, una dintre ele găsind pe o insulă urme ale naufragiului vasului căpitanului John. Acolo sunt regăsite cadavrele unei părți a echipajului, restul reușind să plece înapoi pe mare și să ajungă în Australia, unde este capturat de un trib de indigeni. Singurii supraviețuitori în mâinile canibali, John Branican și Harry Felton, sunt ținuți de indigeni ani de zile în vederea unei răscumpărări. Felton reușește să evadeze și, înainte de a muri de epuizare
Doamna Branican () [Corola-website/Science/321318_a_322647]
-
care terminase de efectuat câteva studii geologice și mineralogice independente pe Insulele Kerguelen, iar acum se află în portul Christmas-Harbour în căutarea unei nave pentru a pleca înapoi în Statele Unite ale Americii. Goeleta "Halbrane" este una dintre primele nave care ajung în port, iar căpitanul acesteia, Len Guy, cam fără tragere de inimă, este de acord să-l ia pe Jeorling la bordul navei. Pe mare, se întâlnesc cu un aisberg rătăcitor care avea un cadavru pe ea, care se dovedește
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
un marinar misterios pe nume Hunt, dornic de a se alătura căutării fără a-și expune motivele. Vremea neobișnuit de blândă pentru acel început de vară australă permite goeletei să înainteze dincolo de barierea de gheață care înconjoară Oceanul Antarctic. Ea ajunge pe insula Bennet, unde se oprise "Jane", apoi pe insula Tsalal. Dar insula este complet devastată de un cutremur care pare a fi avut loc de curând, fiind părăsită. Acolo se află numeroase rămășițe ale nativilor de pe Tsalal, care par
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
mult înainte de cutremur, precum și zgarda câinelui lui Pym, Tiger, dar nicio urmă a goeletei "Jane". În acest moment se află că Hunt este Dirk Peters. În drumul lor spre sud, el și Pym au fost despărțiți și doar Peters a ajuns înapoi în Statele Unite, unde el, nu Pym, a ajutat la publicarea aventurilor călătoriei. Junalul lui Pym, aflat în posesia lui Peters, pare a fi fost înfrumusețat în mod semnificativ de către Poe. Revenit acasă, Peters și-a asumat o nouă identitate
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
și trece de Polul Sud, eșuând apoi pe malul unui ținut neospitalier, dar fără a trece înapoi bariera de gheață care desparte Oceanul Antarctic (care va îngheța pe timpul iernii) de restul oceanelor. Hearne și acoliții săi fură barca, încercând să ajungă singuri la mările libere și condamnându-i pe cei părăsiți la perspectiva îngrozitoare a iernării în Antarctida. La scurt timp după acest incident, cei lăsați în urmă capturează o barcă indigenă care plutește pe ape. În ea se află căpitanul
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
La baza Sfinxului se află și rămășițele trupului lui Pym, care a murit când pușca i-a fost atrasă de câmpul magnetic, lipindu-l pe vecie de munte. Distrus, Peters moare în același loc. Ceilalți se îmbarcă din nou și ajung la ocean, unde sunt salvați. Cartea lui Jules Verne, apărut în 1897, se dorește o continuare a romanului "Aventurile lui Arthur Gordon Pym" din 1838. Verne încearcă să dea o explicație rațională întâmplărilor din finalul operei lui Poe, care erau
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
și egalitarismului raselor, în contradicție cu ideile coloniștilor sudiști printre care trăiește. Burbank-tatăl își lasă negrii să călătorească liberi și îi eliberează după ce este sfidat de partizanii sclaviei, în fruntea cărora se află dușmanul său de moarte, banditul Texar. Texar ajunge șeful magistraților din Jacksonville și îl acuză pe James Burbank de trădare și de pact cu armata nordistă, fiul său fiind înrolat în armata acestora. Texar dă și un decret prin care toți negrii liberi sunt obligați să părăsească statul
Nord contra Sud () [Corola-website/Science/321315_a_322644]
-
apărării eroice a lui James Burbank și a apropiaților săi (cumnatul său - Edward Carroll, viitorul cuscru - Walter Stannard și viitoarea noră - Alice). Burbank speră să facă față dușmanilor săi până când armatele unioniste vor prelua controlul țării, vasele conduse de Dupont ajungând în Jacksonvillle cu ajutorul unei furtuni formidabile și avându-i la bord pe Gilbert, fiul lui Burbank și logodnicul Alicei, și pe Marte, fidelul slujitor negru al acestuia și un excelent cârmaci. În cursul evenimentelor, Texar reușește să o răpească pe
Nord contra Sud () [Corola-website/Science/321315_a_322644]
-
o încântare, dar riscă să se termine tragic. În momentul în care Markel află că tinerii se află în posesia recompensei oferite de doamna Seymour, se decide să își pună planul în aplicare. Un marinar pe nume Will Mitz, care ajunge la bordul vasului "Alert" la recomandarea doamnei Seymour, deconspiră proiectul criminal al falsului căpitan și, profitând de acoperirea nopții, încearcă să evadeze împreună cu pasagerii. Planul eșuează, așa încât se văd obligați să pună mâna pe vas și să-i încarcereze pe
Burse de călătorie () [Corola-website/Science/321324_a_322653]