KorAP: Find »[drukola/base=gust & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...837 838 839 ...874 >

21,844 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

noțiunile, lucrurile capătă În lirica lui Heliade atributul amplitudinii, vastității. Obiectele, stările sînt totdeauna largi, Înalte, iar dacă noțiunea implică un sens moral, atunci ea primește unul din determinantele nelimitatului și insuportabilului: e „Îngrozitoare”, „cumplită”, „infernală” etc. Asta dovedește un gust pentru perspectivele vaste și un apetit (În ordine etică) pentru situațiile limită. Ion Heliade Rădulescu nu se mulțumește, aproape niciodată, să ia obiectul În forma și la temperatura lui reală: volumele trebuie să se Înmulțească, Însușirile normal prozaice să se

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
negre predestinări. Versul: „și trăiesc În durere ca-n elementul meu” exprimă filozofia lui de viață. Gr. Alexandrescu se crede predestinat durerii („Închinat durerii”), aruncat Într-o lume străină („străin În lume, lipsit de orice bine”), făcut să cunoască mereu gustul lacrimilor și desfătarea plînsului. Poetul care anunță nașterea unui timp mai bun crede că „tot ce e-nalt aide” și piere. Apare, astfel, o nepotrivire Între morala omului și vizionarismul poetului. Viitorul este construit pe o mare decepție. Voința de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
are, totuși, cîteva Învelișuri materiale precise. O prețuire (o intuiție) specială are Bolintineanu, Întîi, pentru elementele ei prețioase. G. Călinescu și, după el, mulți critici (demonstrația cea mai amplă o face I. Negoițescu) au dovedit că autorul Macedonelor precede, prin gustul pentru pietrele rare, pe Macedonski și pe parnasienii noștri. Pietrele sînt, negreșit, decorative, smălțuiesc versul, dar gustul ornamentației (foarte pronunțat la Bolintineanu) traduce și un simț mai adînc al materiei În formele ei pure. Între ele, rubinul, diamantul, porfirul sînt

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
prețioase. G. Călinescu și, după el, mulți critici (demonstrația cea mai amplă o face I. Negoițescu) au dovedit că autorul Macedonelor precede, prin gustul pentru pietrele rare, pe Macedonski și pe parnasienii noștri. Pietrele sînt, negreșit, decorative, smălțuiesc versul, dar gustul ornamentației (foarte pronunțat la Bolintineanu) traduce și un simț mai adînc al materiei În formele ei pure. Între ele, rubinul, diamantul, porfirul sînt cele mai răspîndite. Vin, apoi, ivoriul, aurul, cristalul, porțelanul dalb și alte materii prelucrate, cum ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Șuiere bizare, vaiete, răcniri Să rădic În aer, cresc, se variază Și, din munte-n munte, trec, se repetează...” Repetițiile, simetriile, acumulările indică o figură retorică (ce va fi dominantă În Basme). Ea se bazează, aș zice, pe un evident gust al vălmășagului, pe o sensibilitate la frenezia dezordinii. În Florile Bosforului universul este Închis, lucrurile parazitează. În Basme fantezia fabrică un univers „turburos”, demonic, stăpînit de forțe misterioase. Să cităm pe drept celebrul blestem al babei din balada Mihnea și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
comune se țin, Într-adevăr, lanț. Modelele se degradează repede, avalanșa aceea de diminutive, gingășii, clișee literare exasperează la lectura versurilor, insă, de la un punct, retorismul inconștient Începe să-și creeze propria-i figură. Simțualismul nebulos, spontan, debordant capătă, atunci, gustul ordinei. Bricolînd, poetul Își montează din retoricile tuturor, propria retorică. Formele Încep să-și fabrice fondul de care au nevoie și din spuma acestor clișee, locuri comune, modele, se ridică un peisaj. Spiritul Își construiește un corp, retorismul desfrînat o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
mult. CÎnd se face frumos afară, se pregătește de călătorie. Literatura este lăsată atunci deoparte, fără remușcări, pînă ce un nou val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceață groasă Îl fugăresc, iarăși, În cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă Îi revine, În tihna biroului fantezia se eliberează. Liniștea, confortul interior și timpul rău sînt cele trei condiții preliminare ale scrisului său. Fără de ele, Alecsandri nu se poate apropia de masa de lucru. N-are, cum se zice

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
este, cu mici variații, aceeași, reveria lirică urmează, de regulă, trasee cunoscute, Însă o poezie constituie o individualitate, un mecanism ce poate funcționa singur. Viziunea totală se constituie din suma viziunilor parțiale. Ce evită sistematic Alecsandri este ruptura dintre spații. Gustul pentru panoramele armonioase Îl au mulți romantici. La Alecsandri gustul se asociază cu un mod aproape programatic de a gîndi (a vedea) natura și obiectele ei. S-a spus În repetate rînduri că este vorba de o natură veselă. Poetul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
trasee cunoscute, Însă o poezie constituie o individualitate, un mecanism ce poate funcționa singur. Viziunea totală se constituie din suma viziunilor parțiale. Ce evită sistematic Alecsandri este ruptura dintre spații. Gustul pentru panoramele armonioase Îl au mulți romantici. La Alecsandri gustul se asociază cu un mod aproape programatic de a gîndi (a vedea) natura și obiectele ei. S-a spus În repetate rînduri că este vorba de o natură veselă. Poetul Însuși afirmă (În Vis de poet) că gîndul lui este

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
clipală, o zîmbire, un dar mic nesocotit pentru ca sufletul să intre În focul mistuitor. Ikanok Însuși se supune, prilej pentru Afrodita de a filozofa: viața omului este un somn În care el visează „de la rîs pînă la plîns”, În lume gustul este Împărat... Amorul este, aici, În ipostază de observator moral. În Iubitul și Urîtul Îl vedem, cum se zice, la lucru. Adică la vînătoare de suflete tinere. Amor culege flori pe cîmp și, zărindu-l, Aglaia se Înspăimîntă „de atîta

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-ți dau sărutarea, Pentru poezie nu-mi pierz eu onoarea.” * 3. Erosul capătă o oarecare substanță cînd poetul se hotărăște să exprime jaloba lui: micul infern sentimental. Amoriul este urmărit aici În faptele lui, discursul erotic trece la persoana Întîi. Gustul de a medita nu-l părăsește pe Conachi, cîntăreț al pasiunii și, Într-o oarecare măsură, filozof liric al pasiunii. Conceptul de amor este urmărit pe plan moral și În relație cu alte sentimente. Faimoasă este legătura dintre amor și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
un sentiment, ci situația totală a celui care iubește. Al doilea model este Emoția sau Erosul: sufletul precede dragostea, pasiunea merge spre unicitate, pasiunea este invadatoare și Își este suficientă sieși. Semnul ei este cupa (inima), deviația tipică este mazochismul, gustul care animă pasiunea este gustul morții. Este, prin excelență, pasiunea tristaniană. A treia formă este plăcerea sexuală, cu două variante: a) sexualitatea condamnată și b) sexualitatea separată. Semnul ei este trefla și, În fișa dată de Denis de Rougemont, citim

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
a celui care iubește. Al doilea model este Emoția sau Erosul: sufletul precede dragostea, pasiunea merge spre unicitate, pasiunea este invadatoare și Își este suficientă sieși. Semnul ei este cupa (inima), deviația tipică este mazochismul, gustul care animă pasiunea este gustul morții. Este, prin excelență, pasiunea tristaniană. A treia formă este plăcerea sexuală, cu două variante: a) sexualitatea condamnată și b) sexualitatea separată. Semnul ei este trefla și, În fișa dată de Denis de Rougemont, citim: nomadism sentimental, gurmandism, temperament senzual

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
stelele, iar marele univers participă, cînd confesiunea atinge momentul dramatic, prin semne premonitorii: fulgerul, trăsnetul etc ... Semnele caroului nu se văd Însă În această vale a plîngerii sentimentale. Conachi nu-i propriu-zis om al spiritului, modelul lui nu-i anahoretul, gustul cunoașterii nu trece mai departe de „ibovnica slăvită”, cosmosul nu-i grija lui cea mai mare. Deși vorbește de firea Îngerească, ochiul caută lacom bucuriile pămîntești ale iubirii. Senzualitatea lui funciară corupe conceptele spiritului. Poziția lui Conachi față de aceste categorii

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
formă de exuberanță Îi este accesibilă: aceea a durerii. Pentru ca toate acestea să fie posibile, trebuie ca femeia să fie puțin Îndărătnică și crudă, dar cu Înțelepciune (duh) și grație (nuri). Afectînd pasiunea lui Tristan, stihuitorul nu are În realitate gustul morții, perspectiva neantului nu-l seduce. Moartea nu-i adevăratul său scop. El vrea mereu să moară, fiind sigur că la sfîrșitul poemului Înviază. Moartea este o metaforă utilă În mîinile lui, un instrument de șantaj ce Își atinge totdeauna

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
dragostea nefericită are istorie (Rougemont). Iubirea fericită se mistuie fără a lăsa mari urme. Poezia Începe de-abia de la un anumit grad de insatisfacție În dragoste, iar forma ei pasională (iubirea ca pasiune) are, ne asigură toți filozofii, culoarea și gustul tragediei. Prima figură a iubirii conachiene este aceea de natură tristaniană pe care Rougemont o numește „reciproc nenorocită”, iar Roland Barthes „hipnoza abisului”. Reproduc definiția dată de ultimul: „S’abîmer. Bouffée d’annéantissement qui vient au sujet amoureux, par désespoir

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o sălbăticie calculată: stînci, prăpăstii, colnice, ponoară. Ele satisfac voința de cufundare, Îngropare, de petrecere Întru Întunecime a unui poet care, ieșind pentru o clipă din mitologia anacreontică, se deschide spre un nou stil liric. Stilul nou Începe cu un gust nou pentru peisaj: un peisaj euforizant, cu Întunecimi, sălbăticii grandioase. Asceza (veleitatea ascezei) se sprijină pe un peisaj seducător. c) Peisajul devine memorabil În cea de a treia etapă a exilului: un exil care celebrează un trecut fascinant. În surghiun

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
pronunțate, de preferință prin lăutari. Nu aveau, probabil, Încă, sufletul prea artistic. Era În veacul de aur al eroticii fără complicații.” * O evoluție a obiectelor și a onomasticii există, negreșit, În poezie: ele urmează evoluția socială, preferințele unei clase, evoluția gustului public și, În chip special, evoluția sensibilității umane. Literatura are universul ci specific ce poate fi studiat și separat, În funcție de preferința pentru anumite forme de relief (În secolul al XIX-lea predomină de pildă muntele, În secolul al XX-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
sau școala moralului (o prelucrare) este o carte delicioasă. Alții vor să scrie o gramatică, o retorică, inventează un limbaj pentru poezie, Pann, versificator iscusit, vrea să dea un cod al bunei purtări. Asta convine talentului său de moralist și gustului său de a cîrti. Autorul Povestei vorbei este, În fond, un ironist, un poet integral ironist, primul la noi de asemenea proporții. Sfaturile lui au, uneori, un haz extraordinar. În conversație, avertizează el, te păzește „să-ți fie mîinile-ajunse/spre

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
transmiteau și uneori modificau și dădeau o anumită culoare acestor poeme supuse, astfel, unui rapid proces de folclorizare. La 1852 versurile lui Conachi și ale Văcăreștilor deveniseră cîntece de mahala. Pann este el Însuși un intermediar, un popularizator, mai aproape de gustul publicului de jos decît autorii dinaintea lui. Corectările aduse de el poemelor merg În acest sens. Luniță luminătoare este un veritabil cîntec lăutăresc. Stilul acela isteț și imperativ, pe care Îl vom afla peste un veac În CÎnticele țigănești ale

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
psaltică și Înseamnă scurtarea la jumătate a duratei unei note*. În pasajul citat Înainte termenul pare a avea un sens figurat. Îl apropiem de sensul altui cuvînt Întîlnit la Pann: calofonic. În orice caz, scrisul gorgonat, calofonic nu e pe gustul poetului. El vrea glăsuire, scris „ca-n vorbirile firești”, În sensul cuviinței și al retoricii. Cuviința și retorica sînt două noțiuni care nu merg totdeauna Împreună, cel puțin În epoca În care scrie Anton Pann. CÎnd retorica e prea complicată

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
unui moralist. Figura așteptării. Florile și Îngerii. „Prieteșugul” și figura renunțării cordiale. Figurile energiei și figurile dezolării. VIII. Dimitrie Bolintineanu. Deplasarea poeziei spre sud. „Simțualismul”. Spațiul bosforian. Violența dulcelui și dalbului. O strategie a răsfățului. Figura „verguralului”. Sunul și prefumul. Gustul pentru pietrele prețioase. Amarantul, roza și crinul. O poetică a mării. Imagini ale privirii. Scenariul toponimic și onomastic. Conrad și, Încă o dată, tema „tărîmelor lichide”. Tema azurului. Voluptatea simțurilor tinere. Iubirea pentru „categoriile perverse”. Figura seducției. Legendele istorice, Basmele, Macedonene

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Scenariul toponimic și onomastic. Conrad și, Încă o dată, tema „tărîmelor lichide”. Tema azurului. Voluptatea simțurilor tinere. Iubirea pentru „categoriile perverse”. Figura seducției. Legendele istorice, Basmele, Macedonene: coborîrea pe uscat și deplasarea spre nord. Discursul moral și patriotic. Peisajul lui Bolintineanu, gustul „vălmășagului”. Elementele fantasticului. Balada Domnul de rouă. Masa: locul și timpul meditației. Stînca și spațiul singurătății. Erosul lui Bolintineanu. Regimul farmecului vergural, „Rumeneala”, cartea de vizită a inocenței. Loialitatea ochiului. Amorul magic. Figura «raptuluiă Femeia la vîrsta canonică. Figura mistificației

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
focul ceaiul și blana groasă: obiecte-refugiu, obiecte ocrotitoare. Un jurnal de călătorie și o fugă din fața frigului. Starea de a scrie. O penetrație lentă, o supunere progresivă a lucrurilor. Scrisul nu cunoaște praguri. Căminul: spațiul securizant. Cabinetul și tabieturile scriitorului. Gustul pentru panoramele armonioase. Pastelul exotic, gustul „depărtării”. Tabloul, scena din natură și figurile spectaculosului așezat. Parnasianismul lui Alecsandri. Sentimentul măreției În dezordine (Căderea Rinului). Un grandios tablou de Întunecimi sublime (Grui-SÎnger). O imagine a labirintului: „codrul fără viață”. Peisajele paricidului

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
obiecte ocrotitoare. Un jurnal de călătorie și o fugă din fața frigului. Starea de a scrie. O penetrație lentă, o supunere progresivă a lucrurilor. Scrisul nu cunoaște praguri. Căminul: spațiul securizant. Cabinetul și tabieturile scriitorului. Gustul pentru panoramele armonioase. Pastelul exotic, gustul „depărtării”. Tabloul, scena din natură și figurile spectaculosului așezat. Parnasianismul lui Alecsandri. Sentimentul măreției În dezordine (Căderea Rinului). Un grandios tablou de Întunecimi sublime (Grui-SÎnger). O imagine a labirintului: „codrul fără viață”. Peisajele paricidului. Lunca și figura beatitudinii. CÎmpia și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]