KorAP: Find »[drukola/base=dreaptă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...838 839 840 ...859 >

21,451 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

până atunci un critic cunoscut al autorităților de la Bonn, i-a avertizat pe Dutschke și pe prietenii lui să nu se joace cu focul. „Fascismul de stânga”, i-a amintit el liderului SDS, e la fel de letal ca și cel de dreapta. Cei care vorbeau cu ușurință despre „violența ascunsă” și „toleranța represivă” a pașnicei Republici de la Bonn - și care obligau autoritățile la reacții represive prin actele lor voluntare de violență reală - nu știau ce fac. În luna martie a anului următor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
i se conformeze. Lucru cu atât mai posibil cu cât oponenții regimurilor de partid din Europa de Est Între 1956 și 1968 nu erau deloc anticomuniști. Drept răspuns la afirmația lui Sartre că revoluția ungară a fost marcată de un „spirit de dreapta”, savantul maghiar refugiat François Fejtö a replicat că la dreapta erau staliniștii. Ei erau „versaillezii”. „Noi rămânem oamenii stângii, credincioși ideilor, tradițiilor și idealurilor noastre.” Insistența lui Fejtö asupra credibilității unei stângi antistaliniste avea să fie și tonul opoziției intelectuale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
oponenții regimurilor de partid din Europa de Est Între 1956 și 1968 nu erau deloc anticomuniști. Drept răspuns la afirmația lui Sartre că revoluția ungară a fost marcată de un „spirit de dreapta”, savantul maghiar refugiat François Fejtö a replicat că la dreapta erau staliniștii. Ei erau „versaillezii”. „Noi rămânem oamenii stângii, credincioși ideilor, tradițiilor și idealurilor noastre.” Insistența lui Fejtö asupra credibilității unei stângi antistaliniste avea să fie și tonul opoziției intelectuale est-europene din următorii doisprezece ani. Ideea nu era să condamni

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
său tragic au pus cruce ultimelor iluzii despre marxism ca practică. În Vest, teoriile marxiste și paramarxiste s-au Înălțat În sfera ideilor, pierzând legătura cu realitatea locală și descalificându-se astfel pentru viitor din orice dezbatere publică serioasă. În 1945, dreapta radicală se autodiscreditase ca vehicul legitim al exprimării politice. În 1970, stânga radicală avea toate datele să o ajungă din urmă. Ciclul celor 180 de ani de politică ideologică din Europa se apropia de sfârșit. PARTEA A TREIATC "PARTEA A

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În medie de 34 pe an. Cu toate acestea - și În ciuda fragilității tinerei democrații spaniole -, ETA și aliații ei nu au izbutit să fructifice politic campania teroristă: singurul ei succes, În februarie 1981, când un mic grup de ofițeri de dreapta a arestat Cortes* În numele legii, ordinii și integrității statului, s-a transformat Într-un fiasco. Unul dintre motivele pentru care ETA a avut un impact limitat, În ciuda activităților criminale de proporții și cu amplu ecou public, este faptul că majoritatea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
predispusă la conformism, decretul a stârnit temeri legate de o posibilă cenzură (sau mai rău); el nu era Însă câtuși de puțin acel preludiu la dictatură de care se temea opoziția și la care sperau extremiștii. Nici stânga teroristă, nici dreapta neonazistă aparent trezită la viață (lucru demonstrat prin uciderea a 13 oameni și rănirea altor 220 Într-un atentat cu bombă În 1980 la München, În timpul festivalului Oktoberfest) nu au reușit să destabilizeze republica, deși au suscitat În cercurile politice

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și intereselor altora. Un val de filme, discursuri, cărți, programe TV și discuții publice au abordat În acei ani identitatea și istoria problematică a țării. Așa cum RAF pretindea că luptă Împotriva „fascismului” - „prin procură”, cum ar veni -, intelectualii vest-germani, la dreapta și la stânga, se băteau să controleze adevărata moștenire a Germaniei. Colegul lui Syberberg, Edgar Reitz, a regizat un miniserial de televiziune de 16 ore extrem de popular: Heimat: O cronică germană, care retrasa istoria germană contemporană prin povestea unei familii din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de fabrici și a altor oameni de afaceri mai mărunți: „lacheii capitalismului”, servi del padrone, ceea ce reflecta interesul lor inițial pentru democrația la nivelul clasei muncitoare. Dar, la mijlocul anilor ’70, ei au trecut la asasinate politice (mai Întâi politicieni de dreapta, apoi polițiști, ziariști și procurori), strategie menită să „sfâșie masca” legalității burgheze, obligând statul la represiune brutală și polarizând astfel opinia publică. Până În 1978, Brigăzile Roșii nu au reușit să provoace reacția dorită, În ciuda unui crescendo de atacuri În cursul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Brigăzile Roșii și suporterii lor puneau În faptă nu era diferit de „virtutea purificatoare a forței” exaltată de fasciști. În Italia, ca și În Germania, ura extremei stângi față de „statul burghez” a făcut-o să revină la violența „proletară” a dreptei antidemocratice. În 1980, stânga și dreapta teroristă din Italia se confundau atât ca obiective, cât și ca metode. Brigăzile Roșii și urmașii lor nu erau singurii responsabili pentru violența din acei anni di piombo („ani de plumb”). Dreapta conspiratoare, antirepublicană

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În faptă nu era diferit de „virtutea purificatoare a forței” exaltată de fasciști. În Italia, ca și În Germania, ura extremei stângi față de „statul burghez” a făcut-o să revină la violența „proletară” a dreptei antidemocratice. În 1980, stânga și dreapta teroristă din Italia se confundau atât ca obiective, cât și ca metode. Brigăzile Roșii și urmașii lor nu erau singurii responsabili pentru violența din acei anni di piombo („ani de plumb”). Dreapta conspiratoare, antirepublicană, a reapărut În acești ani (și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
proletară” a dreptei antidemocratice. În 1980, stânga și dreapta teroristă din Italia se confundau atât ca obiective, cât și ca metode. Brigăzile Roșii și urmașii lor nu erau singurii responsabili pentru violența din acei anni di piombo („ani de plumb”). Dreapta conspiratoare, antirepublicană, a reapărut În acești ani (și a comis cel mai grav atentat din epocă, bombardarea gării din Bologna În august 1980, soldată cu 85 de morți și 200 de răniți), iar În Mezzogiorno, Mafia și-a accentuat strategia

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Ambele extreme Încercau să destabilizeze statul făcând viața de zi cu zi insuportabil de periculoasă - cu diferența că extrema dreaptă găsea protecție și sprijin chiar În rândul forțelor de ordine pe care căuta să le submineze. Oculte rețele conspirative de dreapta, infiltrate În conducerea poliției, comunitatea bancară și Partidul Creștin-Democrat aflat la putere, girau asasinarea judecătorilor, procurorilor și a jurnaliștilor 13. Faptul că democrația și statul de drept au supraviețuit În Italia În acești ani nu e puțin lucru. În special

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cea mai mare platitudine comună. Timothy Garton Ash În anii ’70, peisajul politic al Europei Occidentale a Început să se fractureze și să se fragmenteze. De la sfârșitul primului război mondial, scena politică fusese ocupată de două „familii” politice, stânga și dreapta, divizate la rândul lor În „moderați” și „radicali”. După 1945, cele două tabere s-au apropiat una de alta, dar modelul nu s-a schimbat radical. Spectrul opțiunilor politice de care dispuneau În anii ’70 europenii rămăsese, În linii mari

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
au Început să reflecte, la Început lent, aceste schimbări. În al doilea rând, prosperitatea și reformele sociale din anii ’60 epuizaseră efectiv programul și viziunea partidelor tradiționale. Succesul lor i-a deposedat de o agendă credibilă pe politicienii stângii și dreptei deopotrivă, În special după ploaia de reforme liberale din anii ’60. Nici instituțiile statului și nici obiectivele generale ale politicii economice nu erau un subiect de controversă. Pe agendă rămăseseră ameliorarea relațiilor de lucru, legislația Împotriva discriminării În acordarea de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
se reflectau Însă pe scena politică. Nu a apărut nici un „partid al femeilor”, capabil să atragă voturi și să-și impună reprezentantele. Femeile au rămas minoritare În guvernele și legislaturile naționale. Stânga s-a dovedit, În general, mai deschisă decât dreapta În promovarea femeilor În politică (dar nu peste tot: În Belgia și Franța, partidele creștine de centru-dreapta au fost ani de zile mai susceptibile de a nominaliza femei În fața unui electorat sigur decât partidele socialiste), dar cel mai bun indicator

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
prelucrate manual, oscilând Între instincte și interese. Dorul față de o lume mai „naturală” și politica „autenticității” aveau rădăcini adânci de ambele părți ale faliei ideologice: ele Începuseră cu oroarea romanticilor față de stricăciunile industrialismului timpuriu. În zorii secolului XX, stânga și dreapta aveau amândouă cluburi de ciclism, restaurante vegetariene, cercetași și Wandervogel, arondate visului socialist, respectiv naționalist de eliberare și reîntoarcere. Nostalgia nemților pentru peisajele specific germane, pentru munții și râurile din Harz și Pfalz, pentru Heimat; visul naționalist francez de armonie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pierdut al lui Blake: toate acestea aveau mai multe În comun decât erau dispuși să admită adepții lor. Iar dacă stânga contempla admirativ de zeci de ani „producția” comunistă la Întrecere cu cea occidentală, la Începutul anilor ’70, atât la dreapta, cât și la stânga s-au făcut auzite voci care demascau costurile ascunse al progresului, productivității și „modernității”2. Revoluția ecologistă modernă avea așadar două avantaje: era o ruptură cu soluțiile brutale din trecutul apropiat și avea rădăcini Într-o istorie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sau de aliații acestora din cercurile ecleziastice, militare sau de afaceri italiene) să formeze un guvern propriu, chiar dacă ar fi câștigat majoritatea parlamentară. Dar era și o reacție, așa cum am văzut În capitolul precedent, față de teroriștii de stânga și de dreapta care puneau În pericol democrația italiană și pentru care partidul comunist era, ca și statul italian, În tabăra adversarilor. Aceste schimbări au adus efemere satisfacții electorale. Numărul simpatizanților comuniști din Italia a crescut constant: de la 6,7 milioane de voturi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
voturilor exprimate: de la 42% din voturi, ei au urcat la 52,7%. Noua majoritate parlamentară a solicitat o anchetă despre falsificarea scrutinului din 1961; tensiunea dintre parlament și regele Constantin creștea. Simpatiile politice conservatoare ale regelui erau bine cunoscute, iar dreapta Îl presa insistent să-l demită pe Papandreu, care, În cele din urmă, a fost constrâns să demisioneze. I-au urmat o serie de prim-miniștri interimari; nici unul nu a reușit să formeze o majoritate parlamentară confortabilă. Relațiile dintre parlament

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
decât să mărească ponderea stângii. Sub acest pretext - „pericolul comunist” invocat sistematic În Grecia din 1949 - și acuzând incompetența clasei politice și defectele incontestabile ale instituțiilor democratice naționale, pe 21 aprilie un grup de ofițeri sprijinit de venerabile grupări de dreapta din cadrul armatei a confiscat puterea. Sub comanda lui Ghiorghios Papadopoulos, ei au inundat străzile Atenei cu tancuri și trupe speciale, au arestat politicieni, jurnaliști, lideri sindicali și alte figuri publice, au preluat controlul tuturor punctelor-cheie și s-au declarat mântuitorii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Nici el, nici urmașii lui nu intenționau să redeschidă subiectul unificării, dar nici nu puteau ignora prezența Turciei În insulă, chiar după revenirea lui Makarios, În decembrie 1974. Într-un gest simbolic apreciat În țară și de stânga, și de dreapta, Karamanlis a scos Grecia din NATO timp de șase ani În semn de protest față de acțiunile altui stat membru NATO. Relațiile greco-turce au intrat Într-o eră glaciară, marcată de Înființarea, În februarie 1975, a Statului Federativ al Turcilor Ciprioți

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Îi era greu să se adapteze la cutumele sociale Încetățenite de mult În Nord; de fapt, acest proces a precedat revoluțiile politice. Nerăbdători să scape de constrângerile unei alte epoci, tinerii erau extrem de sceptici față de retorica stângii, dar și a dreptei, și indiferenți la valorile tradiționale. Vizitatorii Lisabonei sau Madridului din anii de după tranziție erau foarte surprinși de lipsa oricărei referințe la trecutul recent, fie ea politică sau culturală 20. Anii ’30 au alunecat curând Într-o irelevanță pe care o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu 17.300.000 de voturi la 8.400.000. Însă nici măcar Heath nu Îi putea face pe britanici - și mai ales pe englezi - să se „simtă” europeni, iar o fracțiune importantă a electoratului, atât de stânga, cât și de dreapta, a continuat să se Îndoiască de beneficiile prezenței „În Europa”. Între timp, norvegienii au conchis că mai avantajos pentru ei ar fi să rămână În afară: Într-un referendum din septembrie 1972, 54% dintre participanți au respins apartenența la CE

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lideri Îl mai luau În serios. Statul asistențial britanic avea ca nucleu nu „colectivismul” economic, ci instituțiile sociale universalizate ale țării, ferm ancorate În reformismul de Început de secol al liberalilor contemporani cu Keynes. Pentru britanici, fie că votau cu dreapta sau cu stânga, importante erau nu planificarea economică sau proprietatea de stat, ci rețetele compensate, educația gratuită și transportul public subvenționat. Aceste facilități nu erau foarte bune - statul asistențial era, de fapt, mai puțin costisitor În Marea Britanie decât În alte

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de nerecunoscut: nu semăna nici cu Anglia din trecut, nici cu Europa din prezent. și Franța s-a schimbat dramatic În acești ani, suportând consecințe asemănătoare. Dar dacă În Marea Britanie premisele consensului postbelic au fost spulberate de o revoluție de dreapta, În Franța, șabloanele politice au fost alterate de renașterea și transformarea stângii necomuniste. Ani buni, politica franceză s-a rezumat la două tentații paralele și opuse: la stânga comuniștii, la dreapta gaulliștii. Aliate cu formațiuni mai mici, cele două partide Încarnau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]