KorAP: Find »[drukola/base=adiere & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...83 84 85 ...121 >

3,016 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212

deveni ceea ce nu sunt. Cât de rău îmi pare c-am murit, dar aceasta a fost voința lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, știe ce face cu fiecare din noi.” Se apropie din nou, îi simții obrazul ca o adiere când caldă, când rece, apoi ființa i se pierdu. - Are dreptate! îl auzii vorbind deodată, lângă mine. Era așa cum îl știam, neschimbat. Are dreptate, repetă. Nu trebuie să te lași târât în beznă.” - „Cum aș putea?” întrebai. Îmi spusei, totuși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
a avut loc?” - „Nu-i nici o mirare, îmi răspunse. Din lumea ei toate se văd și se înțeleg perfect. S-a apropiat de tine să te sărute; a și făcut-o, dar tu i-ai simțit obrazul doar ca o adiere. Ți-a vorbit...” - „Și-atunci care e calea?” - „Ți-am spus și eu și Keti, dar n-ai fost atent: să fii tu însuți, să nu faci rău nimănui, păstrându-ți calea morală”. - „Dar praful lumii acesteia se va așeza

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
deslușească puntea dintre generații - atunci, inexplicabil, abia vizibilă - pe care - nu știa de ce, probabil un defect de vedere - încercând s-o străbată, simțea o nesiguranță, ca un permanent dezechilibru, de fiecare dată, însă, învins cu tinerețe și abilitate, înfloream la adierea conversației lor, - le auzeam fără să le ascult, ocrotit de prezența Anei și pleoapele șirete ale fiicei ce-i stătea alături ca o fotografie a ei făcută de un fotograf ambulant, într-un parc, cum se obișnuia înainte de război. Eram

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
jos. Urmară clipe de liniște între noi și, în răsfrângerea unei fracțiuni, peste umerii fiicei, deodată, Ana mă privi în ochi, fix, - și atunci, în fracțiunea aceea de timp, se porni, dar numai pe durata ei, pentru noi, o dulce adiere astrală din apus. Când ne-ntoarserăm la masă, domnul Pavel, care gândise între timp la unele evoluții ale tinereții lui, în segmentele petrecute în această Grădină și surâdea acelor amintiri fără mărturisiri către soție, întrerupt își ridică privirea spre noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
prins de privirea Anei fără ca ceilalți să-mi observe imobilitatea. Ana cea mică purta în jurul gâtului și peste umeri - se vede că așa era moda sau numai imaginația ei inventivă - o eșarfă albastră de voal ce încerca vagi unduiri în adierea firavă a vântului ce începuse din vest. Era o binefacere după o zi toridă, acum la două ceasuri înainte de miezul nopții. Și noaptea aceea se termină sus spre oiștea Carului Mare, în râsul întinerit al domnului Pavel, orchestra departe, în timp ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
școlară, - cu două dungi oblice, roșii, cu subțiri tivituri albe, dinspre umărul stâng până spre mijlocul încins cu un imaginar cordon alb, făcând parte din croiala rochiei. De bună seamă părea mai tânără, observai, - împrumuta fără să vrea ceva din adierea adolescentă a elevelor sale. După ce-i sărutai mâna, uitându-și de protocolul vag dintre noi mă îmbrățișa și sărută; nu mă așteptam. O sărutai la rându-mi și după o jumătate de oră de conversație ambiguă, începu amurgul - partea aceea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
de pe ea lăsându-le să cadă pe moalele covor persan, eu mă îmbătam la statura ei pe care, mutând-o acum din întâia clipă a lumii, o atribuiam artei antice și în momentul acela simții, mutat sub lumina lumii eline, adierea brizelor egee. Rămaserăm în amurgul acela fantastic până când înserarea intră în întuneric. Ne răvășirăm dedându-ne nouă înșine în uitările ființei, căutându-ne ca într-o pierdere disperată și negăsindu-ne; ea își striga ajutorul în știutele cuvinte de dragoste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
privirea mișcarea pliurilor verticale ale lungilor draperii ca niște lănci cu vârfurile pierdute în cer, veghindu-ne pierzania. Ceasul acela aș fi vrut să țină cât o viață, dar ea se lăsă în voia sfârșitului, căci peste noi începu o adiere ca de pe alte tărâmuri, nebănuite lumi exotice cerându-și îndreptățirea. Amețit de vrăjile orei mă luminam trupului ei gol și nimic nu ne-ar fi putut clinti mântuirii acelui ceas. Târziu, nici unul din noi n-ar fi putut spune la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

într-o clipă; frică de ele și de mânia multă vreme închisă, care ar fi putut să izbucnească dintrodată și să se abată și asupră-mi. Asta o simțeam însă nelămurit numai, în clipele acelea, în fundul ființei mele, ca o adiere slabă, ca un tremur ușor. Apoi se întoarse Sandu crâșmarul, dădu țuicile zâmbind, dădu pacul de tutun și-și puse mânile-n șolduri: — Boierule, am pus la fript un pui, și-ți fac și o ciorbă de crap, adus din Iezer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu neliniște. Înțelegeam acum și întunericul din sufletul pușcașului și, poate, și simțirea mai deosebită a Chivei. Dar greșala tinereții mele o vedeam nelămurită încă: nici nu puteam s-o înțeleg; cumplitele lucruri neguroase de demult, totuși, îmi trimeteau o adiere de durere din mormântul trecutului. Iar Chiva, alături, se gândea cu ochii negri, mari, nemișcați. Deodată zise cu glasul moale: — Și maica a păcătuit cu stăpânul cel vechi al moșiei... Acuma, parcă-i un blestem!... Începu a râde întorcându-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ca un șarpe ce mi se încolăcește în jurul trupului. Mi-i gâtul uscat, limba grea. Nu pot rosti nici un cuvânt. Și înțeleg, înțeleg ce se va petrece! Îmi închipui și ce s-a petrecut. Parcă prin urechea ațintită vine, cu adierea vântului șoptitor prin trestii, un glas pierdut, cine știe de unde, de la o ființă care se stinge în mlaștini, departe, sau care poate s-a și stâns. „Niculiță! Niculiță!“ Tresar. Și într-o clipă, fără să vreau, întrebarea naște: —Unde-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se alina, se împrăștia, se liniștea într-o lumină care răsfrângea cerul și pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea șuvițe și ieșea lunecând domol pe vale, cu murmur nesfârșit. Căprioara se opri între mesteceni, în iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintrodată tresări în oglinda apei, la mal. Se lăsă jos, trudită, cu puteri puține. Sta mută cu privirile ațintite spre apă, în tăcerea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai este... — Da’ cât? Așa, într-un ceas ajungem? Apoi da, cam așa, într-un ceas... —Bun! oftă cu veselie doctorul. Hai înainte... Caii porniră; săteanul își puse pălăria în cap și rămase sprijinit în băț, în umbra pădurii... Acuma adieri răcoroase treceau. Ne dădurăm jos. Băiețelul în durligi vorbea cu boii. Noi pășeam în urma ambulanței, apoi rămaserăm mai în urmă. Moșneagul sta neclintit în car. Soldatul negricios îndată își duse mânile în deșerturi și se făcu covrig. Ceilalți cinci-șase oameni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ai fost pe la câșlărie, Voineo? Nu, da’ ce-i? Te-a căutat boierul. —Care? cel tânăr? cuconu Enacache? — Da. Și zicea că nu te-a găsit. — Apoi nu, că eram încolo dus, spre Fundeni... Un timp tăcu; lumina scădea; o adiere rece se strecura din pădure: ne apropiam de pârău. Voinea întoarse spre mine capul: —Era cuconu Enacache? Apoi cine putea să fie? că boierul cel bătrân nu se mai urnește de acasă... Și-n prisacă te-ai întâlnit cu dânsul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în pământ privirile. Apoi deodată tresări: Ia! și se sculă în picioare, naltă și subțirică și intră în casă. De departe, dinspre câșlărie poate, se auzea cornul lui Voinea. Chema prelung - îngâna sunete scurte apoi, și iar tremura într-o adiere lină; după aceea, tăcu. În liniște, un glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-și înfunda copitele adânc în noroiul drumeagului; Chihaia se ferea de băltoage, se strecura printre tufe, pe lângă trunchiuri de copaci, se încovoia, luneca, se depărta și se apropia de cal. Așa merseră multă vreme fără să vorbească. Prin pădure treceau adieri ca oftări de ființi chinuite, nevăzute. O bură rece, o cernere de pulbere fină și umedă umplea aerul și dădea zilei o coloare cenușie. - Chihaia se ținea grăbit după cal, lunecând, sprijinindu-se în baltag, scuturând în mersul lui buchetele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fioros: —Bade Gavrile... bade Gavrile... Ce vrei? întrebă blând, apropiindu-se, chihaia... —Bade Gavrile, să-mi dai o lumânare... Stăpânul simți o înfiorare: omul își aștepta ceasul morții! Și dintrodată o simțire neobișnuită își făcu loc în sufletul lui: o adiere de milă pentru cel ce se stângea. Și cuvinte parcă i se ridicau în întrebări. - Chihaia aduse o lumânărică de ceară. Boierul îl privea cum se mișcă, solemn, nepăsător parcă, c-o încrețitură în frunte, deasupra nasului, pe când în el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
născuseră. Au cântat și la casa rabinului, și rabinul nu s-a arătat; și au pornit mai departe, întovărășiți de o mare mulțime; și pe lângă cimitir le-au scăzut glasurile, și cotind drumul cel mare abia se auzeau ca o adiere mâhnită cântările lor - și-n curând au murit sunetele; pe când plângeau mamele și surorile. Iar Haia nu plângea... Ea se gândea că frații ei se vor întoarce; că ea niciodată n-ar pleca în țări străine, niciodată, pentru nimic în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și-n sufletele celor mai umiliți... Acuma Haia era o fată năltuță-n boi; și-n plimbările de vineri seara, cu celelalte fete, se avântase chiar până la grădina publică și până la ulițile românești, unde era liniște, răcoare și livezile risipeau adieri parfumate. La vârsta ei găsea puțină plăcere numai în aceste clipe de răgaz; iar în ceasurile când sta acasă lucrând la o cusătură ori la un călțun, icoanele văzute i se deșteptau în lumina umedă a ochilor. Viața care fierbea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pulberea nelămurită, fugară, schimbătoare, a lunii. Vântul fugea slobod împrejurul lor, îi împresura în vârtejuri călduțe. Ea îl privea deodată în față cu ochii arzători, țintuiți parcă cu două ace de argint. Și deodată prin pieptul lui Bucșan trecu o adiere, prin mintea lui o lumină de înțelegere și începu să râdă încet, arătându-și dinții ascuțiți. De ce v-ați sfădit?... —Așa, ne-am sfădit într-o zi, săptămâna trecută... Parcă eu pot să-ți spun?... Vrei numaidecât să știi? Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și-și căuta lucrul. Sta neclintită, și acul fugea harnic. Și ea se gândea iar, lucrând, la zilele ce aveau să vie, la pruncul care i se mișca în sân, la cel care a lăsat-o... Câteodată o cerca o adiere veninoasă de ură; apoi i se limpezea sufletul. Acuma era hotărâtă, acuma aburii dragostilor trecuseră bătuți de un vânt năprasnic; și-l vedea limpede înaintea ei pe feciorul lui Vartolomei, cu râsu-i de animal de pradă, cu ochii plini de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Culi ducea cățelușa; domnul Ionaș Popa îl urma cu felinarul cu petrol, care lumina slab. Le era destul, ca să nu apuce greșit o altă potecă. Umblau cu luare-aminte, ca să nu tulbure pacea aceea a întunericului. Din când în când, o adiere de șuiet prin brazi, vestind înainte trecerea oamenilor. Când au ajuns la locul cel bun de oprire și așteptare, de unde dintrodată puteau ieși la pătul, s-au oprit, așteptând ziua. Vântul dinaintea zorilor se strecura tot mai des în somnia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nu mai avea mult de stat între noi, după cum s-a și văzut. — Acum putem merge, Culi, a șoptit domnul Ionaș Popa. Culi a tresărit. Stăpânul său depusese felinarul stâns și-și pregătea carabina. Poiana își deschisese liniștea argintată. Orice adiere de vânt căzuse. S-au dus de-a dreptul la cei doi brăduți. Ursake începu să caute smuncit. Cățelușa avea mai multă cumpănă decât el. În sfârșit, li s-a părut că găsesc urma. Vidra a înălțat apoi bănuțul nasului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
l-am mai văzut în viața mea încă de două ori trei ori. Era jocul luminii și al bucuriei de a trăi de la mijlocul lui iunie, când soarele a ajuns la cursa lui cea mai înaltă pe cer. O ușoară adiere a trecut prin flori și mi-a răcorit fruntea; m-am simțit, într-o clipă de sănătate deplină, înfrățit cu toate, eliberat de dureri și de gânduri. După ce a trecut viziunea aceea, am auzit iarăși plescăitul moale al lopeților. Gâdea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de gânduri. După ce a trecut viziunea aceea, am auzit iarăși plescăitul moale al lopeților. Gâdea, barcagiul, a cunoscut și el că mă întorc la lume. Ne-am mișcat tot înainte pe sub sălcii care ningeau scamă; din când în când o adiere purta ca în viscol aceste semințe ușoare, învăluindu-le la fața apei. Uite ce spun eu, vorbi Ștefan Gâdea, om practic, grijuliu și serios. Dumneata pretinzi că să nu ne mai înapoiem; dar atunci cum rămân ceilalți tovarăși ai dumnitale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]